Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică

Datoriile reciproce ale membrilor familiei

Datoriile dintre soţi

După morala creştină, soţii stau întreolalîă în raport de egalitate. O primă datorie a soţilor este să se iubească şi să se stimeze reciproc. Temeiuri biblice pentru împlinirea acestor datorii găsim în Sfânta Scriptură (Efeseni V, 22; l Corinteni VII, 3 şi Coloseni III, 19). Se spune: Bărbatul să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă, adică să respecte pe soţul ei. Cu prilejul oficlerii Tainei sfintei Cununii, preotul este dator să lămurească termenii "ca pe sine însuşi", iar "teama" să o interpreteze corect nu ca o frică de pedeapsă, ca a robului faţă de stăpân, ci precum teama de Dumnezeu, trebuie înţeleasă ca, din iubirea, să se străduiască creştinul a împlini poruncile Lui, tot aşa teama femeii trebuie înţeleasă ca preocupare de a nu-i călca demnitatea, de a face ceea ce înţelepciunea poporului a numit: "a purta cinstea bărbatului". La rândul său, bărbatul ajunge să se bucure de cinstire numai în măsura jertfirii de sine, după analogia jertfei lui Hristos - mirele şi capul Bisericii, pentru mireasa lui care este Biserica, Trupul Său cel tainic. Cuvintele, să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, subliniază repetat caracterul de unitate spirituală între soţi, înţeleasă prin cuvintele: "vor fi amândoi un trup". Trebuie stăruit în cuvântări şi în discuţii particulare importanţa unităţii spirituale între soţi, comparată cu unitatea dintre Hristos şi Biserică. Atâta vreme cât Biserica, toţi fiii ei, trăiesc în credinţa şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ea îşi păstrează unitatea şi cinstea de a-i fi mireasă; tot astfel şi mireasa, ca şi mirele, numai atâta vreme cât există între ei credincioşie, cum au jurat pe cruce şi Sf. Evanghelie, sunt într-adevăr "un trup", spiritual. Când această credincioşie se destramă, temelia familiei se strică, mergând până la desfiinţare. Păcatele şi viciile care destramă viaţa familială sunt cunoscute şi, din nefericire, foarte răspândite. Ele sunt mai ales concubinajul, adulterul, divorţurile, celibatarismul prelungit, criza de autoritate din partea părinţilor etc.

Pentru preotul păstor de suflete este de însemnătate cunoaşterea stărilor de fapt în familie din parohia sa; să laude şi să aprecieze familiile bine întemeiate, iar pe de altă parte să intervină în anumite cazuri cu autoritatea duhovnicească pe care o are, pentru îndreptarea lucrurilor şi restabilirea păcii şi bunei convieţuiri în familie.

În strânsă legătură cu problema familiei, se ridică datoriile copiilor faţă de părinţi, în Sfânta Scriptură, în porunca a cincea dumnezeiască se spune: "Cinsteţ te pe tatăl tău şi pe mama îa ca să-ţi fie fie bine ţi să trăieşti ani mulţi pe pământ", se cuvine preotului păstor de suflete să arate că obligaţiile copiilor faţă de părinţi sunt valabile nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, în cadrul pomenirii lor la Sf. Liturghie, a parastaselor îndătinate şi în îngrijirea mormintelor lor. Aceste datorii se pot rezuma astfel: a-i iubi; a-i asculta; a nu-i supăra; a-i ajuta la nevoie şi a se ruga pentru ei.

Problematica familiei creştine, trăinicia ei, se rezolvă numai prin duhul păcii şi armonia între soţi, între părinţi şi copii. Unde Hristos este prezent în chip tainic, există posibilitatea rezolvării tuturor neajunsurilor, lipsurilor morale, etc. Unde Hristos a fost alungat din viaţa familiei, temelia ei se clatină, putând ajunge până la tragedia divorţului, cel mai mare şi mai de temut duşman al familiei. Preotul păstor de suflete este dator să intervină prin toate mijloacele şi metodele ce-i stau la îndemână pentru refacerea păcii şi armoniei în familie, întoarcerea la Hristos este singurul remediu pentru în­lăturarea acestei tragedii. "Pacea casei acestuia" a zis Iisus. (Matei X, 12); (După Preot Vasile Coman, Hristos în familie, Braşov, 1945).
XII. Pastoraţia adulţilor
Coroana- tinereţii este maturitatea, care începe de la 20-25 ani şi durează până la 60-65 ani. în această perioadă omul este în plenitudinea puterilor sale fizice şi spirituale şi atinge treapta cea mai înaltă a posibilităţilor de dezvoltare şi realizare pe toate tărâmurile vieţii. Ca orice vârstă, maturitatea îşi are şi ea particularităţile ei, îşi are calităţile şi propriile sale defecte.

Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi mai ales mai puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de mari şi atât de hotărâtoare pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină seama de ele şi să trateze într-un anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.

Pastoraţia bărbaţilor

În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei, în acelaşi timp el are roluri de răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile bărbaţilor îşi alege, în mod obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi a tuturor problemelor bisericeşti şi prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în acest domeniu.

Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât fericirea vieţii pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale.

Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine morală lasă de dorit.

De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii publice este de a fi din toate punctele de vedere un exemplu viu, un model de cinste, de corectitudine, de omenie şi de înaltă moralitate.

În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de asemenea foarte mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de corectitudine şi de cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii familiale, celei publice şi sociale.

În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da seama că el nu răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar răspunde mai ales în veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle lui de tată, de soţ şi de bărbat în viaţa publică şi socială.

Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa îndeaproape de păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor conştiinţa marilor îndatoriri şi răspunderi pe care le au ei.

Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el nu este a lui, nu este de la sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care impune restricţii chiar bărbaţilor, este legea fixată de Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în numele său personal, ci în numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi dea seama şi să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.

Bărbaţii, în comparaţie cu femeile, cu copii şi cu tineretul, sunt mai puţin sentimentali. Ei, în general, sunt dominaţi mai mult de raţiune, în gesturi şi atitudini sunt mai cumpătaţi, mai calculaţi. Din cauza aceasta, sunt şi faţă de religie, mai aies faţă de manifestările ei externe, uneori rezervaţi.

Toate aceste realităţi, proprii bărbaţilor, trebuie avute în vedere atunci când e vorba de-a influenţa asupra sufletului lor. în păstorirea bărbaţilor preotul va căuta totdeauna să se adreseze în primul rând raţiunii, va căuta să-î convingă asupra adevărurilor religioase şi la nevoie să aducă chiar exemplul atâtor bărbaţi savanţi, oameni de ştiinţă şi oameni ai literaturii etc. care au socoîit că cea mai importantă problemă a vieţii este împlinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de semenii lor. De aceea, cu adevărat spune psalmistul: "Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut" (Psalmi 1,1).

Sunt bărbaţi care din cauza unor patimi care îi stăpânesc, ca de ex. beţia, desfrâul, lăcomia de câştiguri materiale etc. sunt indiferenţi sau chiar vrăşmaşi ai religiei, ai bisericii şi ai clerului.

Faţă de asemenea bărbaţi, preotul va căuta să pună în aplicare toate mijloacele pastoraţie! individuale. Va încerca să completeze lipsa cunoştinţelor religioase, să-i atragă din mediul rău în care au căzut, să-i salveze de patimi şi să-i redea sănătoşi familiei, societăţii şi Bisericii.

în general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă atenţie şi precauţie. Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim, binevoitor. Aceasta nu înseamnă însă că preotul trebuie să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe căile virtuţile creştine nu exclude respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.

Preotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu dragoste, cu înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate, prin încercarea de a-i convinge, preotul reuşeşte să conducă pe bărbaţi mult mai uşor la scopul urmărit, decât prin intransigenţă, sfidare şi ameninţare.

Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale un practicant al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte şi se împărtăşeşte în fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe Dumnezeu, pe semenul său şi este un adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările vieţii.

Pastoraţia femeilor
Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa pastoraţie! femeii.

Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul rând rolul de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.

În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotamnet fără margini şi de o cinste şi corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna tovarăşa indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi îl completează în toate situaţiile vieţii.

Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o cu toate darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea ce a făcut femeia sa din el.

Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această influenţă o exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza cineva. Nici chiar bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.

Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia nevrednică, femeia păcătoasă. Se înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.

În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare. în mare parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinele mamei. Ea plămădeşte, ea frământă, ea cultivă şi ea face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de buruieni otrăvitoare. Dragostea, sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea copilului, sunt aşa încât n-au nici un echivalent în lume, nici un termen de comparaţie. De aceea s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic în lume, nici o instituţie publică sau particulară nu poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea copilului. Toate încercările care s-au făcut şi se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului sunt numai surogate, sunt numai copii palide şi nereuşite ale mamei.

În rolul ei de gospodină ea păstrează căldura, lumina, bucuria, ordinea, curăţenia, bunăstarea şi toată atmosfera plăcută sau respingătoare a căminului familiar. Femeia credincioasă şi devotată vieţii familiale face din căminul ei un adevărat rai al vieţii pământeşti, în nici o altă parte a lumii membrii familiei nu pot găsi atâta bucurie, atâta linişte, atâta fericire şi atâta îndestulare ca în căminul lor, binecuvântat de Dumnezeu printr-o mamă şi o soţie virtuoasă, în acelaşi timp însă, femeia nevrednică, femeia vicioasă, femeia risipitoare, face din căminul ei un iad cumplit, din care încearcă să evadeze atât soţul cât şi copiii şi toţi îşi caută refugiul în diferite distracţii ieftine şi uneori chiar în patima beţiei, a desfrâului, etc.

Femeia virtuoasă, prin priceperea ei, chiveniseşte, cumpăneşte şi împarte bunurile în aşa fel încât în casă e belşug, îndestulare şi mulţumire. Femeia risipitoare, dezinteresată, absentă, sau nepricepută este nenorocirea căminului familial.

Iată probleme pe care păstorul de suflete e dator să le cunoască amănunţit. Iată problemele care dau importanţă îndatoririi preotului, de a se ocupa de povăţuirea femeii pentru îndeplinirea misiunii ei de soţie şi de mamă.

În acelaşi timp femeia e chemată, mai ales în zilele noastre, să îndeplinească funcţii şi în cadrul vieţii publice. Prin aceasta, obligaţiile şi îndatoririle femeii s-au mărit.

Credinţa vie şi statornică în Dumnezeu, urmarea învăţăturii bisericii, ascultarea de îndemnurile preotului, sunt realităţi şi puteri care ajută nespus de mult femeii în îndeplinirea marilor ei îndatoriri. Nici o femeie din lume nu esle atât de perfectă încât sa se poată desprinde de aceste lumini ale creştinismului. Uneia îi lipseşte credinţa, celeilalte nu-i ajunge ştiinţa pe care o are, alta nu posedă arta, cealaltă nu are încredere în puterile ei şi alta simte nevoia mângâierilor şi îmbărbătărilor în faţa greutăţilor, cealaltă trebuie avertizată asupra dezertărilor de Ia îndeplinirea îndatoririlor ei, una e prea bună, dar nu suficient de energică, cealaltă e prea vehementă şi nestăpânită etc. Faţă de toate, păstorul de suflete trebuie să fie părinte, învăţător, povăţuitor, mângâietor şi ajutor în problemele vieţii.

O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor văduve. Cele care nu au copii şi sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel dă sfaturi foarte preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea lor la vieţuire fără prihană şi la petrecerea în rugăciune etc. lată ce spune în această privinţă: "Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-1 îndemni ca pe un părinte; pe cei (meri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteste-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor fi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu adevărat văduvă ţi rămasa singură are nădejdea în Dumnezeu ţi stăruieşte în cereri ţi în rugăciuni, noaptea ţi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă. Şi acestea porunceţ te-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă si este mai rău decât un necredincios. Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtarăţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereste~te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îţi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, si nu numai leneşe, ci ţi guralive si iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case ţi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve." (I Tim. 5, 1-16), în păstorirea femeilor preotul va ţine seamă de faptul că ele sunt dominate mai mult de sentiment decât de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că "femeia cugetă mai mult cu inima, decât cu capul". Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor convinsă şi înduplecată spre a lua o hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile ei decât bărbatul. Femeia are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza lucrurile, prin instinct, mult mai mare decât bărbatul.

Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic acţiunilor pastorale ale preotului şi în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită pentru Hristos şi biserică, preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi pe toţi membrii familiei.

În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă precauţie. Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea preotului şi-i creează probleme în pastoraţie.

Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe toţi păstorii de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea totdeauna asistenţă în pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.

Bibliografie:

Pr. IoanŞarlea, Rolul preotesei în munca pastorală a preotului, în îndrumător pastoral IV, Alba lulia, 1980, pag. 83.

XIII. Pastoraţia creştinilor vârstnici
Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale, printr-un declin general al omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au îndeplinit îndatoririle lor faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au în linişte deplină şi mulţumire.

Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea - ca şi celelalte etape ale vieţii - îşi are particularităţile ei, îşi are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:

Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi, care apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.

Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este socotit adeseori ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este neglijat şi uneori chiar desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi produce o profundă nemulţumire sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este adeseori singurul om care ştie să aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul cuvenit bătrânilor din parohie.

Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească favorabilă faţă de religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai intensă trăire religioasă.

Nemaifuncţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de discernământ şi obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei "că au ajuns, au dat în mintea copiilor".

Păstorul de suflete a dator sa se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor. Sufletele lor sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale celor adulţi. Deci, grija de mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât grija mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă şi prin urmare nu mai are timpul necesar unei îndreptări a vieţii.

În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie să fie atât de pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de moarte. Acesta pregătire o face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu sfintele Taine.

Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la biserică. Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special la Sfânta Liturghie.

Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la casele lor.

Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o asistenţă materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât mai bine posibil.

În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit povăţuirilor pe care ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele:

"Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,." (I TimoteiV, 1-2).

La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă de bunicii şi rudeniile ajunse la bătrâneţe.

Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o mulţumire caldă preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.

XIV. Pastoraţia creştinilor de diferite profesiuni
Ocupaţiile oamenilor imprimă anumite caractere, particularităţi, concepţii şi prejudecăţi, pe care păstorul de suflete e necesar să le cunoască cât mai bine şi mai temeinic. Cunoaşterea concepţiilor de viaţă, a mentalităţii, a tradiţiilor şi a felului de a fi al omului, ca rezultat al ocupaţiei sale este foarte important pentru preot. Această cunoaştere îi uşurează munca şi îi măreşte rezultatele.

În general se disting în societatea de astăzi următoarele profesii mari: muncitori agricoli, muncitori industriali şi intelectuali. Ne vom ocupa în cele ce urmează de păstorirea acestor categorii de creştini.

Păstorirea credincioşilor de la sate

Prin termenul ţărani înţelegem, în general, pe neobosiţii lucrători ai ogoarelor, înţelegem pe muncitorii agricoli.

Cu toată industrializare lumii de astăzi, totuşi muncitori agricoli alcătuiesc încă numărul cel mai mare al locuitorilor ţării. Numărul cel mai mare al parohiilor sunt la ţară, sunt parohii rurale, parohii de ţărani. Fiecare păstor de suflete este dator să cunoască bine parohienii în psihologia, viaţa, mentalitatea, calităţile şi defectele lor. De aceea vom încerca să arătăm în cele ce urmează notele caracteristice, bune şi rele, ale sufletului ţărănesc.