Invitate la vals

Atunci l-am revăzut pe el, a patra oară, de astă dată nu datorită hazardului, ci din voinţa mea. I-am telefonat. Nu ştia că "grecoaica" se măritase între timp ― a aflat-o ceva mai tîrziu. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Ori de cîte ori îl întîlneam, devenea stîngaci ca un adolescent. Mi-a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea, oricum, o distincţie sufletească.

Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine, voiam să-l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. Era omul cel mai indi­cat, pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea, cum îl urai şi te temeai de el.

Plănuiam aşadar, să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. Parcă vedeam aievea, cu ochii minţii, scena care avea să se desfăşoare: într-o seară, la cină, ai fi găsit numai un tacîm la masă. Întrebare: "Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?" Răspuns: "Eu iau masa în oraş". "Unde? Cu cine?" ... Şi aici, trăsnetul: "Cu viitorul meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!"

Cît doream, cît îmi trebuia revolta, deznădejdea, gelozia ta. Toate astea laolaltă...

Recunosc: era un plan absurd, ridicol, nebunesc. Auzi, să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu-l iubeşti, numai de dragul unei răzbunări. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decît mine. Dar motivul nu interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. Cînd la mine s-a pîrguit acest gînd, nimic n-a mai putut să mă împiedice de a-l pune în aplicare. Principalul se îndeplinise.

Văzînd încurajările mele, el îşi luă din nou îndrăzneala şi-mi vorbi. Mă îndema să divorţez, să devin soţia lui, să punem capăt acestei situaţii neclare. Îi strîngeam mîna încetişor: "Ei bine, voi fi a dumitale, ţi-o făgăduiesc, încă un bob zăbavă..."

Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc, ziua răzbunării mele smintite. Dar soarta vitregă, care m-a păscut din leagăn, vru altfel, şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc.

În ziua aceea mi-a propus o plimbare cu maşina pînă la pădu­rea Băneasa. Am refuzat scurt, era imposibil, nu numai pentru că putea să ne vadă cineva, ci pentru că nu-mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să se clatine. Poate tot n-aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. El o opri şi aşteptă să mă urc. În faţa faptului împlinit, n-am mai avut încotro.

Ceea ce a urmat, o ştii. Şoferul a luat-o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf, vrînd să ocolească o trăsură, făcu un viraj brusc. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat. M-am trezit în spital, uluită, îngrijorată. Nu-mi păsa de piciorul frac­turat, nu mă dureau rănile! Mă înspăimîntam de tine, de Alexa, de scandal.

Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ, eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa.

Nu m-ai întrebat ce s-a întîmplat, cea a fost între mine şi el. Erai prea mîndru. Ai tăcut tot timpul, te-ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Poate aveai dreptate. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră, ceea ce pentru tine era totuna. Nici nu m-aş fi ostenit să mă apăr. Îmi dădeam seama că atunci nu m-ai fi crezut. Îţi mărturisesc însă acum cînd sînt sigură că mă crezi:

Ei bine, află că relaţiile mele cu el, nu numai pînă în ziua accidentului, dar chiar pînă în ziua nunţii, au fost din cele mai corecte. El n-a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu i-ar fi îngăduit-o. Tot ceea ce mi-aş reproşa nu-i decît faptul că i-am acceptat curtea. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să-mi pun planul în aplicare?

După aceea a început prăbuşirea. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. Într-un fel, aş putea afirma că limpe­zirea de care vorbesc, în loc să înlăture catastrofa, a provocat-o.

Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pier­dusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Des­părţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi-am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam.

Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.

Ce s-a întîmplat cu mine, ce pînză mi s-a pus dinaintea ochi­lor încît n-am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într-adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu, nu ştiu ce să mai cred.

Te-am socotit fluşturatic, rău şi josnic, pentru că m-ai pără­sit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară, ase­meni milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înles­nească circulaţia materiei în natură ca, după despărţire, să-mi apari altul, în întregime altul, cu alt suflet, altă înfăţişare, chiar alt trup, de parcă te născusei a doua oară. Pînă şi micile tale defecte deve­neau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele.

Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi-ai dăruit casa care trebuia să fie a amîndurora. Cine ar fi făcut un gest atît de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi, mai tîrziu, cînd l-ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. Alexa mi-a destăinuit cum ţi-ai riscat situaţia pentru a-ţi respecta cuvîntul pe care mi-l dădusei.

Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. Mai precis: mă durea. Găseam însă repede o consolare. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu-l mai leagă nimic? Nu, nu-i sînt încă străină, el tot mă iubeşte. Dacă nu m-ar iubi, tot ceea ce ar face n-ar avea sens. Doamne, ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.

Nu, Dor, n-ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu-l iubeam, nu-l iubisem niciodată, dar ajunsesem să-l consider cauza neno­rocirii mele, prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bietul! În reali­tate n-avea nici o vină. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să fiu mul­ţumită, era îndatoritor cu mine, mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să-l cruţ de suferinţe. Degeaba!

În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. Odată, într-o seară, mi-a spus-o. Bineînţeles, am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amîndoi. Ce era să facă? Mi-a mai spus: dacă vrei să-ţi refaci căminul, n-am dreptul să mă împotrivesc.

M-a mişcat, de ce aş minţi? Îmi părea rău, era bolnav, slă­bise mult şi, căutînd o evadare, căzu în patima jocului. Într-adevăr, bărbaţii fac uneori gesturi admirabile, dar, pentru a-i aprecia, trebuia mai întîi să-i iubeşti, să simţi ceva pentru ei. Eu nu reuşeam să-i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece, raţional, ceea ce era egal cu zero.