Invitate la vals

Da, este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă căsnicie n-a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta, lîngă tine.
(Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucru­rile mele, în casa dragostei noastre? O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor, eram prezent în fiecare bucată de grădină, teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost)
Citeam articolele tale din ziare, îţi urmăream activitatea, des-cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. Cînd n-aveam fapte noi, coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie săr­bătorile iubirii noastre. N-aveau să se mai întoarcă niciodată, ca zilele smulse din calendar.

Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa, plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol, frenetica noastră bucurie de viaţă cu rîsul ei nepotolit, vizita micuţei cinteze care ne-a făcut atîta bucurie ― şi, desprinsă de realitate, surîdeam trecutului. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare, cu ultimele clipe ale unor osîndiţi la moarte, dar Kala-Miche (dispariţia şi apariţia ta), dar espadon-grille, dar păsărelele din bazar, şi Journal d'Orient? Dar cîte altele toate!

Cînd am aflat că te-au numit profesor, m-a podidit un plîns sfîşietor. Nici acum nu-mi dau seama de ce am plîns atîta. De bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu? Poate şi de una şi de alta. Am înţeles, mi-o spunea toată fiinţa, că şi asta ai făcut-o pentru mine. Ştiai cît de mult doream să ajungi profesor universitar. Şi cum te-am jignit în seara aceea, cînd după conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem, în glumă, că şi tu ai fi ajuns profesor ca el, dar că nu... voiai. Iată, ajunsesei. Mi-ai dovedit că erai capabil să ajungi.

Doamne, cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. De cînd sînt n-am plîns atîta. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestră­mutate. M-am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit, să-ţi cad la picioare rugîndu-te să mă ierţi, sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covîrşitor, încît mîndria, despo­tica mea mîndrie, rămînea mută, nu mai avea un cuvînt de spus. Nu-mi păsa orice s-ar fi întîmplat, mi-era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. N-aveai decît să mă respingi, îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi, să te simt aproape şi să-ţi sorb aerul. Atît!

Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbe­căiam, paşii mei apucau poate pe alt drum. Dar nu erai acasă. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. Ca şi cînd părea de neînchi­puit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela, m-a invadat o des­curajare vecină cu moartea. Picioarele mi s-au muiat din genunchi şi m-am sprijinit de gardul curţii să nu cad. M-a cuprins atunci o sete nebună de a muri. M-am culcat jos pe caldarîmul rece, cu o voluptate smintită ca să sfîrşesc acolo, pe unde treceam atît de fericita altădată, ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să-ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme, ci numai cu voinţa de a muri. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. S-a aple­cat asupra mea, m-a ridicat de jos, crezîndu-mă leşinată. Un băr­bat, care trecea pe trotuar i-a venit în ajutor. Amîndoi m-au urcat într-o maşină şi aşa m-am pomenit acasă. A doua zi, n-am mai avut curajul să revin, şi nici în zilele următoare, niciodată...! Cu toate astea cînd ai ţinut lecţia de deschidere, la universitate, m-am furişat printre auditori, pînă în fundul sălii, ca să nu mă vezi, şi te-am ascultat de acolo. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de numeros... La început mi-a fost teamă să nu-ţi pierzi şirul şi odată, cînd ai făcut o pauză lungă, am îngheţat de spaimă. Credeam că m-ai zărit şi de aceea te-ai încurcat. Nu ştiam cum să mă strîng, să mă fac mică, mică de tot, să pier ca un fulg de păpădie. În fine, a trecut şi asta. Fără' să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. Una spunea: "Ce dascăl sim­patic, seamănă leit cu Garry Cooper. O fi căsătorit?" Cealaltă a răspuns: "Nu ştiu, parcă n-aş vrea să fie. Tare-mi place ca bărbat". Mi-a trecut o sabie rece prin inimă. Cum le-aş fi strigat că eu sînt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. Ah, ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce-mi furaseră din trecutul tău, pre­cum şi pe cele după mine care se vor desfăta în intimitatea ta, domeniu altădată al meu.

Ceva mai tîrziu, cînd s-a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să-l scap de rigorile legii, ce frumos şi mîndru mi-ai apărut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pînă la mine, că nădejdea într-o întoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară, pe scara mansardei, ca să mă aleg măcar cu atîta, să-mi potolesc gura arsă. Ce slabă m-am arătat! Mi s-a tăiat dintr-o dată curajul şi m-am pomenit că-ţi aranjez cravata. Tot era ceva. Stăteai aşa de aproape, încît ţi-am respirat aerul!...
(Aveam, aşadar, dreptate, cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s-a petrecut acelaşi lucru.)
O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum ener­gia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.