Invitate la vals

Trebuie să-ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vino­vată faţă de tine, da ― vinovată... Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna. Dar nu vinovată fiindcă te-am înşelat, aşa cum ai crezut mereu, ci numai pentru că am nutrit nebunescul gînd de a te înşela.

Să nu-ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. La ce bun? În faţa veşniciei, omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvîrşite, pe care nu ţi-o dă decît spovedania sinceră, deznădăjduită. E ceea ce se întîmplă cu mine, acum ― în pragul unei lumi necunoscute. Dar s-o iau de la început.

Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie cînd nu te-am iubit decît pe tine?

Mereu mă osteneam să-ţi plac, să fiu aceea pe care o căutai şi, cu cît voiam mai mult, cu atît mi se părea că eram mai puţin. Ai să zîmbeşti cînd ţi-oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă sim­ţeam mai bună pînă şi cu mine însămi, şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană.

Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit pînă la adînci bâtrîneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neve­rosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încît oricui i-ar părea o născocire. Cînd am citit Manon Lescaut, om ridicat din umeri zîmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa de total, numai o singură dată în viaţă?

Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.

Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită, încît socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea.

Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacri­fici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catas­trofală.

La fel s-a întîmplat şi cu mine. E greu, aproape imposibil, să-ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la ros­togolul meu în neant. Nu-mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci cînd tu, sătul de iubire, ai provocat ruptura sau cînd, chinuit de remuşcări, te-ai întors pocăit? Chestiunea n-are importanţă. E sigur că, înlăuntrul acestor două date, mi-a încolţit un gînd feroce de răzbunare. Nu te mira, ai citit bine: răzbunare. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cum­plită ca aceea care izvorăşte din dragoste.

Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt, mai subjugat de mine, şi dovada cea mai bună e că-mi dădusei numele. Ah, Dorule! (Lasă-mă să-ţi spun aşa, e mult de cînd nu mi-a fost îngăduit să te chem astfel.) Ah, Dorule, e foarte firesc să judeci aşa. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. Nu, toate ne lăsăm duse de-o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. Pe oricare femeie, în condiţii identice, dacă o părăseai vremelnic, ca s-o iei, după aceea, de nevastă, i s-ar fi închis rana, iar legătura s-ar fi dezvoltat cît se poate de normal. Numai cu mine a fost altfel. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. Ei bine, mîndria mea, crunt strivită cu călcîiul, m-a împins să mă răzbun. Rana pe care mi-o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări.

Niciodată n-o să-ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestu­lui tău necugetat, ce uragan mi-a pustiit sufletul, cît am fost de mutilată. Şi tocmai atunci, ca o încununare a deznădejdii, s-a ivit sarcina.

Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea, ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n-aş fi putut să-i supravieţuiesc. Mă hotărîsem încă de atunci să-mi ridic viaţa şi nu era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă, cînd ai reapărut. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n-ar fi fost sarcina? În ruptul capului, dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. Ţi-am spus că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m-ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Şi pentru că am adus vorba de el, să-ţi povestesc cum l-am cunoscut. Nu l-am cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem, pentru a evita explicaţiile, ci cu doi ani înainte, într-o împrejurare destul de hazlie. Mă întorceam de la Predeal, cu alte trei colege (pe una din ele, Aurora, o cunoşti) unde făcusem o excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Eram singure în compartiment cînd, la Sinaia, s-a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Stătea pe culoar la fereastră şi fuma. O colegă mucalită ne-a propus să ne batem puţin joc de el dîndu-ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. Puţin cam naiv el a crezut. Nu-ţi spun ce conversaţie s-a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stîngaci, ce rîsete au fost, ce veselie! Credea tot ce-i pălăvrăgeam, dar nu-şi lua ochii de pe mine. Mi-a cerut adresa de la Athena, chiar mi-a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Colegele mele să moară de rîs! gata, l-ai prins în laţ...! În Gara de Nord, cînd ne-am despărţit, mi-a sărutat de cîteva ori mîna. Era tare trist. Asta a fost absolut tot, adică un simplu şi inocent joc.

La Constanţa, cînd m-a revăzut, i-am spus că sînt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. Abia cînd ne-am întîlnit a treia oară a aflat adevărul, că nu eram nici grecoaică, nici logodită. De atunci mă aştepta ore întregi într-o bodegă din faţa casei, pîndind să ies în oraş ca să mă vadă şi să-mi vorbească. De cîte ori nu mi-a propus să ne căsătorim! M-ar fi luat, sînt sigură, chiar dacă i-aş fi mărturisit că sînt însărcinată. De ce să-ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o partidă de dispreţuit. Dar, mai ales, m-ar fi salvat în acea împrejurare grea. N-am primit tot din cauza mîn-driei mele tiranice. Nu mi-aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s-o exploateze mai tîrziu în favoarea sa. Preferam să rămîn nemă­ritată toată viaţa decît să... (urma ceva indescrifrabil). Chiar pe tine luîndu-te în condiţiile acestea, la fel îmi călcam mîndria. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări, ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult sporită.

Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. El mi-ar fi polarizat gîndurile şi simţirea asupră-i şi m-aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Nu s-a întîmplat aşa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară, probabil, orice piedică din drumul răzbunării.