Ioan al domnului

Linda Hamilton, unul dintre participanţii la evenimentul din Atlanta, descrie experienţa sa:

Am început să am o artrită la şold cam de pe vremea când am născut-o pe fiica mea, în 1996. M-am simţit din ce în ce mai rău şi am început să merg cu bastonul, cu vreo doi ani în urmă. Înainte de a avea artrită, făcusem gimnastică în liceu şi eram dansatoare şi patinatoare artistică.

M-am dus să-l văd pe Ioan al Domnului în Atlanta cu prietena mea Anne. Am întâlnit-o în iulie anul trecut la Casa de Dom Inácio, unde venisem amândouă, căutându-ne vindecarea, într-un grup condus de Heather. Eram înspăimântată prima dată când am trecut prin faţa Entităţii în Casă. Auzisem că uneori realiza vindecări miraculoase în faţa mulţimii. Ceva, în lăuntrul meu, se punea vindecării, dar mi-a plăcut experienţa trăită în Casă şi speram că mă voi vindeca.

La Atlanta, eram într-o cu totul altă stare de spirit. Cele şase luni de tratament cu plante medicinale şi chirurgia invizibilă la care fusesem supusă lucraseră asupra sufletului meu şi îmi îmbunătăţiseră modul de a aborda viaţa. Aveam mult mai multă energie după prima vizită în Casă, dar mai aveam dureri, inflamaţie şi o anumită înţepenire a şoldului şi a genunchiului stâng. Încă mai aveam nevoie de baston.

Cu două săptămâni înainte de a pleca spre Atlanta, am primit o vizită la miezul nopţii. În jurul orei 2:00 noaptea, m-am trezit din somn ştiind că o fiinţă non-fizică era alături de mine. Nu dormeam. Eram puţin alarmată, însă ştiam că vizitatorii erau Entităţi, deşi credeam, în acel moment, că era João. Mi-au cerut să rămân cu ochii închişi în timp ce lucrau asupra mea, intrând în trupul meu dinspre şoldul drept. Am început să mă concentrez mai mult asupra energiei mele mentale şi emoţionale privind călătoria la Atlanta şi vindecarea mea. I-am spus Annei că Entităţile erau deja în Statele Unite să ne pregătească pentru eveniment.

Am mers cu maşina până la Atlanta, unde ne-am întâlnit cu mama mea, care are optzeci de ani şi fusese de acord să vină cu noi să-l întâlnim pe Mediumul João. Ea nu a putut călători până în Brazilia, dar a putut veni în Georgia, unde se născuse. Eram foarte mulţumită că venise şi ştiam că acest lucru va fi benefic pentru întreaga noastră familie.

Anne era în faţa mea când am trecut prin faţa Entităţii, iar mama era în spatele meu. Am văzut-o pe Heather traducând pentru mine. Am simţit o asemenea iubire şi recunoştinţă pentru Mediumul João, pentru Entităţi, Heather şi ceilalţi ghizi ai Casei, pentru că ei dăruiau atât de mult. Am simţit o mare duioşie faţă de Entitate. I-am şoptit fără glas: „Prieten al lui Dumnezeu”. Simţeam că este un Prieten al lui Dumnezeu. Şi eu eram prietenă a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu era Prietenul nostru. Acest punct de vedere mă făcea să mă simt cu totul altfel. Puteam să-l privesc şi chiar l-am privit pe Dumnezeu în ochi. Îl iubeam din tot sufletul. Ca răspuns, m-a privit şi el şi mi-a vorbit cu compasiune şi cu iubire, spunându-mi: „Chiar ai nevoie de acest baston?”

Atunci am înţeles că nu mai aveam nevoie de el şi am ascultat voia Domnului: „O să arunc bastonul”, am spus.

Entitatea mi-a luat bastonul şi le-a cerut oamenilor care menţineau curentul şi celor aflaţi la rând, inclusiv mamei mele, să deschidă ochii şi să vadă minunea. Mergeam ca un rac, clătinându-mă şi înclinându-mă într-o parte, dar mergeam fără să mă doară. Eram uluită, neînţelegând ce se întâmpla. Mă simţeam ca şi cum m-aş fi născut încă o dată, ieşind din nou în lume. Era clipa mea fericită.

Entitatea mi-a cerut să merg şi să stau în curent. Peste câteva clipe, a venit un alt om care îşi lăsase şi el bastonul în faţa iubirii lui Dumnezeu. Mama şi Anne au mers mai departe pentru a trece „primi” o operaţie invizibilă sau o binecuvântare.

Nu mai fusesem în faţa Entităţilor în Atlanta. Eram epuizată şi emoţionată. Picioarele mă dureau uneori atât de tare încât nu voiam să merg. Alteori, mă simţeam destul de puternică să pot merge fără baston. De când m-am întors acasă, mi-am renovat casa şi mi-am împachetat lucrurile ca să mă mut, adesea singură, fără ajutor. Mă mai sprijineam în baston jumătate din timp, însă deseori mergeam fără el, mai ales când renovam casa. Aveam credinţa că mă voi vindeca complet, fiindcă Dumnezeu este Prietenul meu şi eu sunt Prietena lui Dumnezeu. De-abia aştept să vizitez din nou Entităţile şi pe Ioan al Domnului, şi îi mulţumesc pentru sacrificiul său în numele omenirii. Datorită lui, ştiu că Dumnezeu lucrează în lumea de astăzi.
CAPITOLUL 9

SPIRITISMUL ŞI ENTITĂŢILE

Pentru a fi medium trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Este necesar să ai credinţă profundă într-o putere superioară.

- Ioan al Domnului

Em Nome de Deus! (În numele lui Dumnezeu!), a răsunat vocea Mediumului João, în timp ce intra în camera curentă. Sute de oameni din toate părţile globului se adunaseră şi se pregăteau pentru şedinţa de vindecare din acea zi.

Erau aşezaţi în meditaţie, în linişte şi cu ochii închişi. Cu o cutremurare, Mediumul João şi-a părăsit trupul şi Entitatea s-a încorporat. Conştiinţa lui Ioan al Domnului, omul, avea să se odihnească acum într-o stare similară somnului, până la încheierea şedinţei de vindecare din acea zi.

Dar cine şi ce sunt Entităţile care se află în centrul misiunii spirituale a Mediumul João? Munca spirituală desfăşurată în Casa de Dom Inácio se bazează pe principiile Spiritismului: o doctrină care examinează cu atenţie relaţiile dintre realităţile fizice şi non-fizice. Fiinţele fizice constituie lumea fizică sau întrupată, în timp ce fiinţele non-fizice constituie lumea spiritelor. Văzute în acest cadru, Entităţile sunt spirite foarte elevate, destrupate, care revin din lumea spiritelor pentru alinarea suferinţelor omeneşti. Această misiune este facilitată prin dorinţa Mediumului João de a-şi oferi trupul „ca pe un vas” pentru această lucrare.

Există o ierarhie spirituală în Casa de Dom Inácio. Conştiinţa Divină este forţa supremă, care acoperă ca o boltă şi călăuzeşte toată lucrarea. Urmează Entitatea cunoscută sub numele de Regele Solomon, apoi Sfântul Ignatius şi grupul său de conştiinţe, numit „falanga sa de spirite”. Apoi urmează Entităţile care au fost medici în întrupările anterioare: doctorii Augusto de Almeida, Oswaldo Cruz şi José Valdivino. Mai sunt acele Entităţi fără nume, care spun: „Salutare Dr. Augusto”, în timp ce se încorporează. Acestea fie fac parte din falanga sa de spirite, fie l-au avut ca mentor pe Dr. Augusto. Alte Entităţi ne împărtăşesc prea puţin sau chiar nu ne spun nimic despre ele, dar oferă totuşi multă iubire, călăuzire şi bunătate. Una din aceste Entităţi spune că se numeşte „José” şi alta „Iubire”. Alta afirmă că nu este vrednică să stea în genunchi la picioarele Sfântului Ignatius. Această Entitate, care se identifică drept membru al falangei Sfântului Ignatius, ne aminteşte că oamenii care vizitează Casa sunt cei mai norocoşi, fiindcă pot fi împreună cu Sfântul Ignatius, atunci când acesta se încorporează în trupul Mediumului João. Şi în timp ce misiunea acestor spirite destrupate este să ne ofere vindecare, este important să ne amintim că eforturile lor contribuie şi la propria lor evoluţie în lumile spirituale.

În continuare, dăm scurte descrieri a celor mai bine cunoscute Entităţi care lucrează în Casa de Dom Inácio.
SFÂNTUL IGNATIUS DE LOYOLA (1491-1556)

S-a spus că Sfântul Ignatius de Loyola (cunoscut printre vorbitorii de limba portugheză sub numele de Dom Inácio) este un sfânt important, despre care se poate spune cu uşurinţă că a fost un bărbat care şi-a trăit viaţa cu multă pasiune şi căruia îi plăcea să se bucure de femei frumoase, de mâncare şi de băutură.

Istoricii au scris că era un bărbat mai degrabă atrăgător şi frivol, extrem de încăpăţânat, plin de mândrie şi foarte dornic să dobândească titluri nobiliare. Şi totuşi, acest bărbat, plin de ură de sine şi de teamă că Dumnezeu nu-l putea iubi datorită păcatelor sale, s-a întors la iubirea şi la mila lui Dumnezeu. O nouă viaţă de smerenie, de sărăcie şi de iubire a aproapelui i-a adus pacea sufletească. Şi-a consacrat ultima parte a vieţii încercării de a-i inspira pe ceilalţi să se preocupe cu seriozitate de propria lor sporire spirituală.

Iñigo de Oñaz y Loyola s-a născut în anul 1491, într-o familie nobilă bască, fiind cel mai mic din cei treisprezece copii. Şi-a petrecut cea mai mare parte a adolescenţei alături de rudele bogate de la curtea Regelui Ferdinand al Spaniei, unde a deprins gustul pentru o viaţă rafinată. După moartea Regelui Ferdinand, Iñigo s-a înrolat în armată. În 1521, când trupele franceze au invadat cetatea Pamplona, Iñigo şi compatrioţii lui s-au angajat într-o luptă crâncenă pentru apărarea cetăţii. În timp ce apăra fortăreaţa, el a fost grav rănit şi piciorul drept i-a fost sfărâmat de un proiectil de artilerie.

Mândria l-a făcut pe Iñigo să sufere mai multe operaţii dureroase, cu speranţa că piciorul deformat se va îndrepta, dar nu s-a mai vindecat complet vreodată şi a rămas şchiop pentru tot restul vieţii. (Atunci când Sfântul Ignatius se încorporează, Mediumul João merge şchiopătând vizibil). Convalescenţa a fost lungă şi dureroasă, iar Iñigo şi-a găsit refugiu în cărţi. După ce a citit toate cărţile din biblioteca familiei, a ales două din ele: o carte despre viaţa lui Iisus Hristos şi cealaltă despre vieţile sfinţilor. Întâmplările privind viaţa aspră, evlavia şi slujirea lui Dumnezeu l-au inspirat pe Iñigo să-şi re-evalueze viaţa; visurile privind eroismul şi actele cavalereşti i-au adus amărăciune, pustiu şi depresie. Regretul şi remuşcarea îi rodeau sufletul şi, în anul 1522, Iñigo a făcut o călătorie la altarul sfânt al Madonei Negre din Montserrat (munte în Catalonia, unde se află o mănăstire benedictină închinată Fecioarei Negre. N. trad.). Această călătorie a fost diferită de multe altele pe care le făcuse înainte, când mergea în calitate de cavaler viteaz să primească binecuvântare şi protecţie pentru viitoarele bătălii. La altarul Sfintei Fecioare, Iñigo şi-a depus sabia şi scutul, şi-a mărturisit păcatele şi apoi s-a îndreptat spre Manresa. Astfel a început experienţa lui Iñigo în trăirea unei vieţi spirituale: să ceară ajutoare pentru azilurile de săraci, să postească, să se roage neîncetat şi să facă penitenţă aspră.

Iñigo a folosit această ocazie pentru a-şi aprofunda educaţia, călătorind prin Spania şi apoi prin Franţa, cufundându-se în lectura lucrărilor clasice ale vremii. A urmat colegiul la Paris, o obţinut o diplomă în domeniul artelor frumoase, şi-a luat un nume nou: Ignatius de Loyola. În cursul călătoriilor sale, a folosit orice prilej de a împărtăşi cu alţi oameni experienţele sale spirituale şi a fost adesea întemniţat pentru credinţele sale. El a continuat totuşi să persevereze, înfruntând greutăţi şi boli şi păstrând o credinţă nestrămutată în planul divin al lui Dumnezeu privind omenirea. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii educându-i pe alţii, căutare ce a dus la înfiinţarea ordinului cunoscut sub numele de Însoţitorii lui Iisus (sau Ordinul Iezuit), în anul 1540. Şi-a continuat misiunea de a se îngriji de nevoile spirituale şi materiale ale săracilor, până la moartea sa, în 1556.

Ignatius a scris mai multe tratate de-a lungul vieţii, bazându-se pe propriile experienţe spirituale. Tratatul Exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignatius a luat naştere din dorinţa sa de a scrie un manual cu îndrumări pentru cei care doreau să-şi îndrepte vieţile către Dumnezeu. În acest tratat, Ignatius oferă formule precise de rugăciune, confesiune şi meditaţie pentru cercetarea şi sporirea spirituală în decurs de patru săptămâni. În Casa de Dom Inácio din Abadiânia, timp de trei zile din fiecare săptămână, se pun în practică elementele de bază ale tratatului Sfântului Ignatius, pentru că ne oferim noi înşine Divinităţii prin meditaţie şi rugăciune pentru cercetare şi sporire spirituală. Ignatius, sfântul patron al Casei de Dom Inácio ne-a sfătuit:

Cu cât ne unim mai mult cu El (Dumnezeul nostru), cu atât suntem mai deschişi să primim harurile şi darurile bunătăţii sale divine, supreme.¹³
SFÂNTUL IGNATIUS ÎN CASĂ

Sfântul Ignatius se încorporează întotdeauna de ziua morţii sale. Energia sa este atât de puternică, încât îşi limitează prezenţa la douăzeci de minute, pentru a nu suprasolicita trupul Mediumului João cu vibraţii de înaltă frecvenţă. Trupul Mediumului João pare foarte diferit în timpul încorporării Entităţii Sfântului Ignatius. Pare că vibraţia înaltă, vastă şi expansivă, a Entităţii este comprimată în partea de sus a trunchiului Mediumului João, luptând ca şi cum ar căuta să obţină spaţiul în care să cuprindă atât de multă lumină şi energie.

În cursul încorporării din 31 iulie 2005, Sfântul Ignatius a îngenunchiat în faţa scaunului Entităţii, în timp ce un val de energie pulsa în mod vizibil prin toţi cei aflaţi în jur. A privit către cer şi a spus: „Am fost înălţat la alt nivel”. Trupul Mediumul João s-a cutremurat când Sfântul Ignatius a ieşit şi Dr. Augusto a intrat. El a anunţat că vibraţia Sfântului Ignatius devenise atât de înaltă, încât ar fi fost greu pentru oricare alt medium de pe Pământ să încorporeze spiritul Sfântului Ignatius. Dr. Augusto a înmânat apoi un trandafir unei femei, unul dintre mediumii Casei, care venise la tratament după ce medicul său oncolog îi spusese despre cancerul de care suferea că este inoperabil. Dr. Augusto a spus că, în fiecare an, în ziua Sfântului Ignatius, el îi oferă un trandafir, sărbătorind astfel încă un an de viaţă. Acum, în faţa tuturor celor prezenţi, Dr. Augusto a întrebat-o câţi trandafiri primise până acum. Abia ţinându-şi lacrimile, ea a răspuns că era al optulea trandafir.

În ziua de vineri, 28 iulie 2006, Casa sărbătorea ziua Sfântului Ignatius.¹⁴ Festivităţile pentru acea zi fericită au fost planificate timp de mai multe luni, voluntarii Casei pregătindu-se pentru primirea autobuzele pline cu brazilieni şi a valurilor de străini, care veneau să se închine sfântului patron al Casei.

Încorporarea din acea dimineaţă părea să dureze mai mult timp decât de obicei. Mediumii stăteau în picioare, în tăcere, concentrându-şi energia pentru asigurarea spaţiului şi făcând rugăciuni de mulţumire pentru prezenţa Entităţilor. Când spiritul Sfântului Ignatius a întrat în trupul Mediumul João, Heather a observat schimbarea fizică a înfăţişării lui João: îşi scosese ochelarii şi părul se ridicase înainte, în faţa ochilor. De asemenea, era o diferenţă evidentă în structura părului: strălucirea puternică se datora modificării energetice în trupul Mediumului João. Acum încorporată complet, Entitatea a spus: „Sunt cel care îşi târa piciorul”. Sfântul Ignatius îi îmbrăţişa în tăcere pe cei care se apropiau, aşa cum se obişnuia în acea zi. În timp ce oamenii îşi deschideau braţele să primească îmbrăţişarea, ei resimţeau imensa energie care radia din trupul Mediumului João. Apoi Dr. Augusto s-a încorporat, s-a aşezat pe scaunul Entităţii, şi a spus următoarele:

Dom Inácio este lumina care străbate. Credinţa şi concentrarea transformă energia în lumină. Dom Inácio supervizează toate operaţiile care au loc în Casă. El supervizează şi protejează toate activităţile. Dumneavoastră (arătând către toţi cei prezenţi) formaţi un cerc pentru concentrarea curentului care aduce lumina pentru punerea în practică a binelui. Să faci un cerc de lumină pentru punerea în practică a binelui este uşor.

După ce a spus şi a observat aceste lucruri, ziua de vindecare şi de sărbătoare a continuat.

SFÂNTUL FRANCISC XAVIER (1506-1552)

Despre Sfântul Francisc Xavier se spune că a fost Apostolul Indiei şi al Japoniei. Un om credincios, dedicat salvării sufletelor, el şi-a petrecut întreaga viaţă călătorind în ţinuturi depărtate, răspândind cuvântul Domnului. Istoricii atribuie succesul misiunii lui Xavier extraordinarelor sale capacităţi de negociere; se spune că manifesta o blândeţe deosebită şi un profund respect atunci când îi iniţia pe „oamenii simpli” în tainele credinţei.

El s-a născut pe 7 aprilie 1506, la castelul familiei nobile Xavier; mama sa era una din moştenitoarele şi tatăl său era consilierul regelui Navarei. Era atras de învăţătură de la o vârstă fragedă şi a urmat Colegiul Sfânta Barbara din Paris. Acolo l-a întâlnit şi s-a împrietenit cu Ignatius de Loyola şi curând a împărtăşit viziunea acestuia de a-şi dedica viaţa slujirii lui Dumnezeu. El a contribuit la înfiinţarea Ordinului Însoţitorilor lui Iisus. În 1537, Xavier a fost hirotonit preot, iar peste trei ani, el a fost numit de regele Portugaliei să-i păstorească spiritual pe locuitorii Indiilor Orientale.

În următorii zece ani, Sfântul Francisc Xavier a înfiinţat, în India, China şi Japonia, misiuni care fuseseră considerate prea periculoase şi nepotrivite de către Biserica Catolică. Xavier a profitat de ocazie pentru a călători; a învăţat repede să vorbească fluent limbile localnicilor, a înţeles nevoile lor şi i-a slujit atât pe bogaţi, cât şi pe săraci. A dus o viaţă aspră şi plină de greutăţi şi a fost persecutat pentru opiniile sale sincere privind exploatarea indigenilor de către coloniştii portughezi.

Sfântul Francisc a murit pe ţărmul unei insule chinezeşti, în decembrie 1552. După înmormântare, trupul Sfântului Francisc Xavier a fost exhumat cu trei ocazii diferite şi rămăşiţele sale pământeşti au fost examinate de mii de medici şi de clerici. Aceste examinări au remarcat starea neschimbată a trupului şi s-a răspândit repede vestea privind „starea minunată a trupului său”. Multe ţări au făcut demersuri faţă Ordinul Însoţitorilor lui Iisus pentru a obţine trupul său. În 1614, după multe deliberări, Ordinul Însoţitorilor lui Iisus a hotărât ca braţul drept al Sfântului Xavier – care fusese adeseori folosit în ritualul botezului, pentru vindecarea bolnavilor şi pentru înfăptuirea minunilor – să fie desprins de trup şi trimis la Roma. Braţul a rămas intact şi este declarat relicvă a unui sfânt. Rămăşiţele trupului său mumificat sunt păstrate într-o sfântă raclă (relicvariu), într-o biserică din Goa.
SFÂNTUL FRANCISC XAVIER ÎN CASA DE DOM INÁCIO

Amintim o operaţie remarcabilă efectuată de personalul Casei în noiembrie 2001, atunci când Sfântul Francisc Xavier s-a încorporat în cursul unei şedinţe de vindecare. A lucrat cu „lumină intermitentă”, realizând mai multe operaţii extraordinare. O femeie din grupul condus de Heather se plângea de o cumplită durere cronică de dinţi. Xavier i-a străpuns obrazul drept cu o sondă metalică, a făcut o mică incizie în gingie şi apoi o singură sutură. După aceea a scos sonda metalică din obraz. Nu s-a văzut nici o rană, atât la introducerea, cât şi la scoaterea sondei, şi nu a curs nici măcar o picătură de sânge în timpul întregii proceduri. Înregistrarea video a operaţiei o arată pe pacientă stând în picioare, dreaptă, afirmând calm că nu simte nici o durere. Înainte de a pleca, Entitatea a întins braţul drept şi un medium al Casei l-a identificat drept Sfântul Francisc Xavier.

Cu altă ocazie, Sfântul Francisc Xavier s-a încorporat şi a luat cârjele mai multor oameni care s-au apropiat de el. În timp ce cârjele cădeau cu zgomot pe podea, a ridicat o persoană imobilizată într-un scaun rulant şi a invitat-o să meargă prin cameră. Apoi a coborât personal până dincolo de linie şi a adresat oamenilor mesaje de vindecare. Când s-a apropiat de Heather, şi-a întins braţul drept, ţinând palma spre ea şi a întrebat: „Filha, cine sunt eu?” Cuvintele „Francisc Xavier” i-au pornit de pe buze. Mai târziu, Xavier le-a împărtăşit celor prezenţi o parte din vindecările miraculoase pe care le realizase cu ajutorul braţului drept, în vremea când era o fiinţă în trup.

Pe 29 aprilie 2006, o vizitatoare a Casei de Dom Inácio a anunţat că avea daruri pentru Entitate. Primul dar a fost o statuie a Sfintei Rita de la mănăstirea din Cascia. Apoi a despachetat o frumoasă pictură cu Sfântul Francisc Xavier, pe care o cumpărase de la capela din Roma unde era expusă mâna sfântului. Entitatea s-a schimbat şi a venit Francisc Xavier, care a fost încântat de pictură, iar Heather a întrebat dacă portretul îi seamănă bine. El a zâmbit cu mare plăcere şi a spus că într-adevăr seamănă. Apoi a întrebat dacă cineva ştie povestea despre ce s-a întâmplat cu braţul său în cursul acelei vieţi. Xavier s-a ridicat de pe scaun şi a arătat cu mâna stângă locul în care braţul îi fusese retezat, exact mai jos de cot. A mulţumit femeii pentru darul adus şi i-a cerut să atârne portretul pe peretele din spatele scaunului său.

REGELE SOLOMON

Regele Solomon s-a născut în secolul X î. Hr., fiind al zecelea fiu al Regelui David şi al Batşebei. Domnia sa de patruzeci de ani asupra israeliţilor este consemnată în Cartea a treia a Regilor şi în cele două cărţi ale Cronicilor (sau Paralipomena) din Vechiul Testament. În timpul domniei sale, Solomon a făcut eforturi pentru extinderea graniţelor regatului său. Cea mai mare realizare a sa a fost edificarea Templului Sfânt, monument ridicat pe Muntele Mariah pentru păstrarea Chivotului Legii. Templul reprezenta un sanctuar în care evreii puteau intra în comuniune cu Dumnezeu, conform ritualurilor şi pelerinajelor religioase. Templul era aşadar considerat un apogeu al succesului bazat pe criterii religioase, politice şi comerciale.

Lui Solomon i se atribuie scrierea mai multor cărţi din Vechiul Testament: Proverbele, Eccleziastul şi chiar Cântarea Cântărilor. Multe povestiri laice apreciază înţelepciunea şi imparţialitatea sa în calitate de conducător. Una dintre cele mai populare povestiri descrie două femei care au venit la judecată în faţa regelui. Cele două femei se certau în privinţa unui copilaş; fiecare din ele susţinea că ea este mama adevărată. Regele a poruncit ca pruncul să fie tăiat în două. Auzind această poruncă, mama adevărată a renunţat la dreptul ei asupra copilului, implorându-l pe Regele Solomon să nu-i facă nici un rău. Ascultându-i cuvintele, Solomon i-a recunoscut femeii dreptul asupra copilului.

Renumele său de „cel mai înţelept dintre oameni” este cel mai probabil inspirat de un pasaj biblic din Cartea a treia a Regilor. Solomon, atunci în vârstă de doisprezece ani, este întrebat de Dumnezeu ce doreşte ca rege nou numit al Israelului. Solomon a cerut darul „să asculte şi să judece întru dreptate poporul, să priceapă cumpăna dintre bine şi rău”, la care Dumnezeu a răspuns:

Pentru că aceasta ai cerut de la Mine, şi n-ai cerut viaţă lungă şi n-ai cerut bogăţie şi n-ai cerut vieţile vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut priceperea de a asculta judecata, iată, ţi-am dat după cuvântul tău; şi iată, ţi-am dat inimă pricepută şi înţeleaptă; înainte de tine n-a fost nimeni ca tine şi nici după tine nu se va ridica vreunul care să-ţi semene. Dar Eu ţi-am dat şi ceea ce n-ai cerut: şi bogăţie şi slavă, aşa că nimeni între regi nu va fi asemenea ţie în toate zilele tale. (3 Regi, 3, 12)

Poate că această inimă plină de compasiune şi de înţelegere a fost cea care a vindecat patruzeci de oameni în acea zi remarcabilă, la Centrul Spiritist Hristos Mântuitorul, în care Mediumul João a încorporat pentru prima dată această Entitate de Lumină, la sfârşitul anilor 1950.

SFÂNTA RITA DE CASCIA (1381-1457)

Numită adesea „Sfânta Imposibilului”, Sfânta Rita de Cascia este adorată de cei care duc poveri excepţional de mari în viaţa lor, de cele mai multe ori fiind vorba de femei. Asta datorită faptului că Sfânta Rita a îndurat numeroase suferinţe ca soţie, ca mamă, ca văduvă, şi în ultimă instanţă, în calitate de credincioasă – conform practicilor instituite pentru călugăriţele augustine.

Născută în sătucul Roccaporrena din Italia, Tita Lotti era singura fiică a unei familii de credincioşi catolici în vârstă. Singura dorinţă a Ritei era să-l slujească pe Dumnezeu. Ea vizita adesea mănăstirea augustină din Cascia şi spera să fie primită în această comunitate. Părinţii aveau alte planuri pentru viitorul ei. Au aranjat să o mărite cu un bărbat despre care credeau că-i va asigura o viaţă de familie fericită şi lipsită de griji. Rita a fost foarte dezamăgiră, însă a ajuns să creadă că era voia lui Dumnezeu ca ea să se căsătorească. A început această nouă viaţă cu o atitudine plină de respect, acceptându-şi din toată inima datoriile de soţie şi de mamă. Din nefericire, soţul ei s-a dovedit irascibil şi abuziv. Ea îşi petrecea zilele în rugăciuni şi îndurând o viaţă grea.

Moartea soţului, ca urmare a unei încăierări violente, i-a adus Ritei şi mai multă suferinţă: cei doi băieţi minori doreau să răzbune uciderea tatălui lor. Rita îşi sfătuia cu răbdare copiii, învăţându-i să se roage şi să ierte. Când îndemnurile ei au eşuat, s-a rugat la Dumnezeu să acţioneze în numele ei. În mai puţin de un an, amândoi fiii au murit, iar Rita a început să-şi dedice viaţa ajutorării semenilor. A revenit la mănăstirea din Cascia, încercând să le convingă pe călugăriţe să o accepte. La început, călugăriţele i-au refuzat cererea. Poate se temeau de scandalul legat de moartea soţului ei; poate că nu voiau să încalce regula care cerea ca novicele să fie fecioare. Cu toate acestea, după o vreme, Rita a reuşit să le convingă pe călugăriţe să o primească în rândul lor. Unii spuneau că Rita a împăcat familiile implicate în moartea soţului ei; o altă povestire spune că Rita s-a aşezat în faţa porţilor mănăstirii, cufundată în rugăciune. Într-o dimineaţă, călugăriţele au găsit-o pe Rita între zidurile locaşului, fără să poată explica felul în care trecuse prin porţile închise. Indiferent ce poveste am crede, Rita a devenit călugăriţă în anul 1413.

Meditaţiile şi rugăciunile sale dovedeau o deosebită evlavie faţă de suferinţele îndurate de Iisus pe cruce. Într-o zi, pe când se ruga, pe fruntea ei, în locul unde ar fi stat coroana de spini, a apărut o rană; se spune că a purtat acest stigmat timp de cincisprezece ani. În ultimele zile ale vieţii sale, Sfânta Rita s-a îmbolnăvit şi a fost ţintuită la pat. Se spune că, într-o iarnă, Rita i-a cerut unei vizitatoare să-i aducă un trandafir din grădină ei. Când vizitatoarea a intrat în grădina din Roccaporrena, ea a fost uimită să găsească un singur trandafir înflorit, într-o tufă altfel complet ofilită. Pentru a comemora acest miracol, trandafirii sunt binecuvântaţi în fiecare an în bisericile Ordinului Augustinian şi oferite credincioşilor.

Sfânta Rita a murit în anul 1457 şi a fost canonizată în 1900. Această fiinţă spirituală iubită, cunoscută pentru spiritul său iertător, i-a apărut Mediumului João în Mato Grosso, în tinereţe, inspirându-l să înceapă o viaţă în slujba lui Dumnezeu.

DR. BEZERRA DE MENEZES (1831-1900)

Dr. Bezerra de Menezes s-a născut în statul Ceara din Brazilia, la 28 august 1831. A absolvit facultatea de medicină în anul 1856 şi curând a început o carieră politică, ce a durat aproape treizeci de ani. A fost un membru devotat al Partidului Liberal din Brazilia. A devenit un întreprinzător de succes în domeniul afacerilor şi a înfiinţat compania de căi ferate Macahe&Campo.

Ca membru al mişcării spiritiste, Dr. Menezes, împreună cu prietenii şi colegii săi Caibar Schutel şi Eurípides Barsanulfo, a răspândit „Vestea cea Bună” că nu există moarte, ci doar trecerea din lumea materială în lumea spiritelor. A fost proclamat preşedinte al Federaţiei Spiritiştilor Brazilieni în 1894. Dr. Menezes este cunoscut sub numele afectuoase de „Allan Kardec al Braziliei” şi de „doctor al săracilor”.

Dr. Menezes este autorul mai multor cărţi spirituale şi era renumit pentru activităţile sale caritabile. Nu avea tarife stabilite pentru serviciile sale medicale şi nu a refuzat niciodată să ajute pe cineva. Mulţi autori citează cuvintele sale: „Doctorii care refuză să acorde asistenţă oamenilor nevoiaşi, indiferent de motiv, dar mai ales din motive financiare, activează în afacerea vindecării şi nu sunt vrednici să poarte titlul de «Doctor în Medicină»”. Dr. Menezes provenea dintr-o familie înstărită, dar a murit sărac la 12 aprilie 1900, cheltuindu-şi averea pentru a avea grijă de bolnavi şi de săraci.

DR. AUGUSTO DE ALMEIDA (?-1908)
Nu este suficient să crezi, e nevoie mai presus de orice să fii un exemplu de bunătate şi de toleranţă.

- Dr. Augusto de Almeida

Dr. Augusto este una din Entităţile cele mai frecvent încorporate în Casa de Dom Inácio. El spune că a avut diferite ocupaţii în întrupările anterioare: a lucrat în armată, într-o plantaţie de arbori de cauciuc şi a devenit medic. Atunci când Dr. Augusto se încorporează, personalitatea sa puternică şi purtarea autoritară sunt cel mai uşor de observat. El lucrează serios şi repede, nu-i place să fie întrerupt în acest timp, cere ordine şi respect. În timpul vieţii ca doctor, a fost martorul multor suferinţe, deoarece anestezia nu fusese încă inventată. A remarcat că pacienţii săi erau nevoiţi să suporte durerile din timpul operaţiilor chirurgicale, ţinând strâns între dinţi bucăţi de lemn sau de pânză groasă. Ca spirit iluminat, el s-a dedicat alinării durerilor şi suferinţelor. Dr. Augusto este extrem de bun şi este foarte iubit de toţi cei din Casa de Dom Inácio.

În 2004, Dr. Augusto i-a chemat pe Martin Mosqueira şi pe Heather alături de el, explicând că au trecut nouăzeci şi şase de ani de când şi-a părăsit trupul (a murit). A spus că, în acea viaţă, trăise într-o comunitate mică, Jacunda, din statul Para, unde lucra la proiectul unei mine de aur cu un grup de europeni. „Atunci toate mergeau rău”, a spus el. Părea să se fi pierdut în amintiri pentru câteva minute. „Până în ziua de azi e o capelă acolo, dar acum e aproape acoperită de apă”. În ziua de Paşti a anului 2003, Dr. Augusto a anunţat că fusese înălţat la un alt nivel şi acum este „şeriful” acelui domeniu spiritual.

DR: OSWALDO CRUZ (1872-1917)

Dr. Oswaldo Cruz s-a născut în statul São Paulo, pe 5 august 1872. Şi-a început studiile la Facultatea de medicină din Rio de Janeiro la vârsta de paisprezece ani, absolvind-o după patru ani, cu titlul de doctor în medicină. Teza sa de licenţă se ocupa de apă ca mijloc de răspândire a microbilor. În continuare, s-a specializat în bacteriologie la Institutul Pasteur din Paris.

El a fost întemeietorul Institutului Federal de Seroterapie, cunoscut acum sub numele de Institutul Oswaldo Cruz, unde se produceau vaccinuri împotriva ciumei bubonice, a febrei galbene şi a variolei. Guvernul brazilian a cerut Institutului Pasteur din Paris să trimită un specialist care să ajute în lupta împotriva acestor epidemii. Răspunsul primit de la Institutul Pasteur a fost că Brazilia dispunea deja de cel mai bun om: Dr. Oswaldo Cruz. Acesta a contribuit la iniţierea unor campanii sanitare în întreaga Brazilie, care au reuşit să oprească epidemiile din Rio de Janeiro şi din alte oraşe, salvând astfel mii de vieţi.

Dr. Cruz a fost numit director al Serviciului de sănătate publică din Brazilia (un fel de minister al sănătăţii), în 1903. Dr. Carlos Chagas, unul dintre studenţii săi, a descoperit un parazit care era răspunzător de producerea unei afecţiuni cunoscute sub numele de Boala Chagas. Acest parazit poartă numele lui Cruz, Trypanosoma cruzi.

În 1907, la al 14-lea Congres Internaţional de Igienă şi Demografie din Berlin, Germania, Doctorului Cruz i s-a decernat medalia de aur, ca o recunoaştere a realizărilor sale. După ce s-a retras din funcţia de ministru al sănătăţii, în 1909, el s-a concentrat asupra activităţii Institutului de cercetări Oswaldo Cruz din Manguinhos, Rio de Janeiro, în cadrul căruia a organizat explorări ştiinţifice în interiorul Braziliei şi a adus informaţii importante despre popoarele indigene. De asemenea, a pus în aplicare programe sanitare în Belem, din statul Para, şi în regiunea braziliană Vale de Amazonas.

Suferind de o afecţiune renală, el a renunţat la cariera medicală şi s-a retras în oraşul Petropolis din statul Rio de Janeiro, devenind primar onorific al oraşului în 1916. A murit la 11 noiembrie 1917, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani.

Ca Entitate a Casei de Don Inácio, Dr. Cruz este cunoscut ca fiind direct şi deschis în discuţii, dar este, în acelaşi timp, extrem de binevoitor şi plin de compasiune. Are cei mai frumoşi ochi, care par să reverse iubire necondiţionată către toţi cei din jurul său. Rareori îşi anunţă singur prezenţa spunându-şi numele, însă este recunoscut după felul său de a proceda şi după interesul faţă de bolile cu cauze virale şi greu de diagnosticat şi de tratat. Adesea el cere scoaterea ceasurilor de mână, deoarece îi tulbură curentul.

Heather relatează că, odată, Dr. Cruz i-a cerut unui voluntar să-i permită să ţină în mână ceasul pe care acesta îl purta. Voluntarul era mândru de ceasul său fin din import şi i l-a dat imediat doctorului Cruz. Mai târziu, în acea zi, omul a observat că ceasul i se oprise. S-a dus să-i schimbe bateria. Când ceasornicarul a desfăcut ceasul, a descoperit că piesele mecanismului erau strâmbe şi contorsionate. După câteva luni, Entitatea Dr. Cruz l-a chemat, întrebându-l dacă mai poartă ceasul. Omul a răspuns că da, sperând că Entitatea îl va ţine din nou în mână şi poate îl va repara. Dr. Cruz a zâmbit şi l-a întrebat dacă ar putea renunţa la ceas. Omul a fost de acord. Dr. Cruz a luat ceasul în mâna sa şi apoi l-a dat altei persoane. Ceasul a început să meargă din nou, fiind la fel ca înainte.

Cu altă ocazie, Entitatea Dr. Cruz consulta oameni în sudul Braziliei. Unui om cu mijloace de trai modeste i-a cerut să vină la Casa de Dom Inácio pentru continuarea tratamentului. Acesta a răspuns că nu avea bani să vină. Entitatea Dr. Oswaldo a luat ceasul de la mâna Mediumului João şi i l-a dat omului, spunându-i: „Vinde-l şi vei avea mai mult decât ai nevoie pentru călătoria până la Casa de Dom Inácio”.

DR. JOSÉ VALDIVINO

În sala de operaţii din Casa de Dom Inácio se află o fotografie în care puteţi vedea Entitatea Dr. José Valdivino atât de deplin încorporată încât corpul fizic al Mediumului João este aproape complet eclipsat de Entitate. Se ştiu foarte puţine lucruri de spre Dr. Valdivino care, atunci când este întrebat, răspunde simplu că el a fost un „protector al familiilor”.

Mediumul João crede că Dr. Valdivino a fost judecător într-una din vieţile sale. El este extrem de binevoitor, plin de compasiune şi de iubire, iar energia sa este deosebit de puternică pentru vindecarea celor afectaţi de paraplegie. Atingându-i cu mâna şi poruncindu-le să meargă ori să-şi mişte membrul afectat, au avut loc numeroase vindecări miraculoase.

ANDRE LUIZ

Andre Luiz a fost medic practicat, în primii ani ai secolului al XX-lea, în Rio de Janeiro, Brazilia. Spiritul său destrupat este cunoscut pentru contribuţiile sale valoroase privind natura existenţei de după viaţă. Cele mai memorabile expuneri au fost psihografiate de mediumul Francisco C. Xavier în limba portugheză şi traduse apoi în limba engleză. Prima carte este o expunere personală intitulată Nosso Lar: A Spiritual Home (Nosso Lar: un cămin spiritual), care ne oferă prima prezentare detaliată a vieţii în lumea spiritelor şi ne împărtăşeşte deschis reflecţiile privind viaţa sa, experienţele de după viaţă şi strădaniile de a scăpa de credinţele sale privind natura morţii. Relaţiile sale de colaborare cu Xavier continuă şi acum. Luiz ne împărtăşeşte multe din atitudinile şi punctele sale de vedere în această activitate. În cea de-a doua carte, intitulată And Life Goes On... (Şi viaţa merge mai departe...), Luiz ne împărtăşeşte observaţiile sale privind semnificaţia iubirii şi a prieteniei, precum şi rolurile diferite pe care le joacă fiecare dintre ele în evoluţia spirituală a unei persoane.

SORA SHEILA

Sora Sheila a fost infirmieră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea s-a născut în Germania şi a ajutat neobosită victimele germane din acea vreme. A murit în timpul unui raid aerian, spre sfârşitul războiului. Atunci când Entitatea sau spiritul Surorii Sheila este în Casă, se simte o mireasmă puternică de trandafiri.

EURÍPIDES BARSANULFO (1880-1918)

Eurípides s-a născut şi a trăit întreaga sa viaţă în orăşelul Sacramento, din statul Minas Gerais, Brazilia. A fost politician, ziarist şi educator. Eurípides şi-a câştigat curând o reputaţie de profesor înţelegător şi pasionat. A fost co-fondatorul şcolii primare şi a celei secundare din oraşul său natal.

Eurípides fusese crescut în tradiţia catolică, dar a fost fascinat de scrierile şi de învăţăturile lui Allan Kardec. A condus un Centru Spiritist timp de doisprezece ani şi apoi a înfiinţat Colegiul Allan Kardec, în 1907. Capacităţile sale de vindecător şi de medium erau recunoscute la nivel internaţional. Eurípides era un slujitor credincios al învăţăturilor şi principiilor lui Iisus Hristos. A lucrat fără încetare în timpul epidemiei de gripă spaniolă, ajutând mii de oameni. Epuizat şi slăbit de eforturile depuse, el a murit la 18 noiembrie 1918, la vârsta de treizeci şi opt de ani.
FRNCISCO CÂNDIDO XAVIER (1910-2002)

Francisco Cândido Xavier s-a născut în oraşul Pedro Leopoldo, din statul Minas Gerais, Brazilia, la 2 aprilie 1910. Cunoscut sub numele de Chico Xavier şi iubit în Brazilia şi în America Latină, el este unul dintre cei mai prolifici scriitori din secolul al XX-lea în mişcarea Spiritistă Allan Kardec din Brazilia. S-a distins prin uimitoarele sale capacităţi paranormale ca medium, îndeosebi prin tehnica numită psihografiere: preluarea prin „channeling” a mesajelor transmise de un spirit, pentru a scrie o carte bazată pe cunoaşterea împărtăşită de acel spirit. Nu este foarte clar dacă Chico este sau nu este unul din multele spirite care se încorporează în Casa de Dom Inácio. A fost mentor şi prieten iubit al Mediumului João.

Chico a preluat prin channeling peste patru sute de cărţi care acoperă o gamă largă de subiecte. Cel mai mult s-a remarcat prin lucrările realizate în colaborare cu doi dintre îndrumătorii săi: Emmanuel, o fiinţă foarte elevată, care i-a împărtăşit viziunea sa despre o nouă formă de creştinism, şi Andre Luiz, medic şi poet care a comentat despre natura vieţii de după moarte. Cărţile sale s-au vândut în peste 25 de milioane de exemplare şi toate veniturile au fost donate pentru ajutorarea săracilor şi bolnavilor. În afara activităţii sale de medium, Chico Xavier şi-a consacrat viaţa lui Iisus Hristos, a fost un umanist activ, folosindu-şi capacităţile psihice pentru a-i asigura pe ceilalţi oameni că viaţa continuă după moarte.

Chico Xavier a prezis că atunci când spiritul îi va părăsi trupul, Brazilia va fi într-o „zi de sărbătoare”. Chico a murit la 30 iunie 2002, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani. Exact în acea zi, echipa de fotbal a Braziliei a câştigat Cupa Mondială pentru a cincea oară; într-adevăr, întreaga ţară a fost în zi de sărbătoare. Ţara mai deplânge încă pierderea lui Chico. În timpul celor două zile de priveghere, s-a apreciat că aproximativ 2.500 de oameni pe oră au trecut prin faţa sicriului său. Printre cei care i-au adus omagii s-au aflat conducători ai Braziliei, dar şi conducători ai comunităţilor islamice, mozaice şi creştine. Cărţile lui Chico sunt bogate în învăţăminte şi lămuritoare, fiind de mare folos dacă intenţionaţi să vizitaţi Casa de Dom Inácio. Operele lui Chico Xavier au fost traduse în limba engleză şi sunt disponibile la adresa www.sgny.org.

EMMANUEL

Fiinţa iluminată cunoscută sub numele de Emmanuel a fost îndrumătorul şi mentorul spiritual al lui Chico Xavier. Conform însemnărilor lui Chico, Emmanuel a trăit într-una din vieţi în vremea romanilor, fiind senatorul Publius Sentulus. Într-o altă întrupare, a trăit în Portugalia, în 1517 fiind un conducător important al mişcării iezuite, Manuel de Nobrega. Nobrega a fost trimis să-i convertească la creştinism pe locuitorii Braziliei şi a creat şcoli şi colegii. A fost o personalitate importantă în istoria Braziliei, numele său fiind legat de înfiinţarea oraşului Rio de Janeiro. Tot din însemnările lui Chico, ştim că, într-o altă viaţă, Emmanuel a fost profesor la Universitatea Sorbonne din Paris. Emmanuel nu-şi anunţă prea des prezenţa, însă este una din Entităţile încorporate prin Mediumul João.

Atunci când Emmanuel i-a apărut pentru prima dată lui Chico, să-l pregătească pentru misiunea sa, el l-a întrebat dacă este pregătit pentru această sarcină. Chico a răspuns afirmativ. Emmanuel i-a promis că nu-l va părăsi niciodată şi i-a cerut lui Chico să urmeze trei reguli în misiunea sa spirituală:

1. 
   Disciplină
   
2. 
   Disciplină
   
3. 
   Disciplină
   

SPIRITUALISM

Spiritualismul şi spiritismul sunt două mişcări ce împărtăşesc credinţa că este posibil să comunicăm cu spiritele fiinţelor decedate. Spiritele sunt contactate cu ajutorul mediumilor, care comunică direct cu aceste spirite pentru a prelua mesajele, îndrumările, încurajările şi învăţăturile. Spiritualismul nu urmează o anumită doctrină. Spiritismul este o colecţie de principii şi învăţăminte primite direct de la spiritele foarte elevate, cum ar fi Iisus Hristos. Aceste învăţături cuprind filozofia şi practica Spiritismului, la care ne referim sub denumirea dea Doctrina Spiritistă.
ALLAN KARDEC (1804-1896)
Să te naşti, să mori, să te naşti din nou şi să evoluezi în mod constant.

- Allan Kardec

Allan Kardec s-a născut în oraşul Lyon din Franţa, în 1804, iar numele său era adevărat Hippolyte Léon Denizard Rivail. Având o educaţie aleasă, el şi-a petrecut primii ani ai vieţii urmând studii academice în domeniile ştiinţelor, medicinii şi limbilor clasice. Pe la mijlocul anilor 1800, interesul lui Kardec s-a concentrat asupra fenomenului supranatural al comunicării spiritelor: presupusa capacitate a spiritelor de a-şi face cunoscută prezenţa în plan fizic. Fascinat de acest subiect, Kardec a întocmit o listă de întrebări şi a început să lucreze cu mediumi şi cu „channeleri” renumiţi, în încercarea de a consemna ştiinţific aceste fenomene. În 1857, rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în cartea Le Livre des Ésprits (Cartea spiritelor, tradusă în limba română: Bucureşti, Editura Larry Cart, 1995). Acest tratat a fost prima încercare a lui Kardec de a oferi o explicaţie detaliată a relaţiilor dintre lumea spirituală şi lumea materială.

Sunt unii oameni care au o viziune dualistă asupra lumii, considerând că realitatea fizică ţine de domeniul ştiinţei, iar toate celelalte revin religiei. Spiritismul caută să întindă o punte peste această prăpastie, oferind o perspectivă unică privind interconectarea acestor două domenii. Kardec credea că toate instituţiile de autoritate, ştiinţifice şi religioase, erau incapabile să desfăşoare studii obiective privind fenomenele paranormale deoarece erau prea cufundate în dogme. El intenţiona să înţeleagă relaţiile dintre lumea fizică şi lumile non-fizice, bazându-se doar pe discernământul spiritual. Pornind de la premisa că sufletul este etern, cercetarea sa urmărea clarificarea stării sufletului de-a lungul fiecărei întrupări. Cercetările sale au constituit temelia doctrinei spiritiste, care susţine credinţa că numai comunicarea directă cu lumea spiritelor permite obţinerea unor răspunsuri obiective la întrebarea: cum să duci o viaţă corectă din punct de vedere moral. Întregul set de principii este prezentat într-o serie de cinci cărţi, care ne prezintă perspective valoroase privind scopul şi semnificaţia vieţilor noastre.¹⁵

În sensul ei cel mai strict, doctrina spiritistă se ocupă de existenţa sufletului şi de starea acestuia după moarte. Ea porneşte de la premisa că o Entitate, sau un spirit, este o forţă inteligentă, cu voinţă proprie. Comunicarea directă cu aceste spirite se desfăşoară cu singurul scop al elevării noastre spirituale, individuale şi colective. Pentru activitatea practică, doctrina oferă un set precis de instrumente şi îndrumări pe care le putem folosi fie pentru a fi martori ai acestor comunicări, fie pentru a intra în comunicare rodnică şi sigură cu aceste spirite. Obiectivul celor care se angajează în asemenea comunicări (mediumi) este să-şi utilizeze capacităţile de medium într-un mod direct şi folositor.

Fundamentele filozofice ale doctrinei cuprind învăţămintele actuale despre spirite. Ca şi noi, aceste spirite sunt angajate într-o călătorie în urma căreia pot atinge lumile mai înalte şi mai pure ale conştiinţei. Şi datorită acestui lucru, ei ne oferă gratuit învăţăturile pe care le-au tras, cu intenţia ultimă de a lămuri relaţia dintre Dumnezeu şi noi înşine. Această relaţie este de obicei numită gol sau hiatus, în doctrina spiritistă. Ca să-l cităm pe Allan Kardec:

Doctrina spiritistă este cea care umple acest hiatus. Ea ne arată că toate lucrurile sunt legate între ele de la un capăt la celălalt al lanţului; că fiinţele, care există într-un număr infinit de niveluri, umplu golul dintre Dumnezeu şi noi înşine; şi că aceste fiinţe sunt spirite ca şi noi, fiecare aflându-se într-un punct diferit al evoluţiei sale spirituale.¹⁶

Pentru aceia dintre noi care călătorim la Abadiânia, acest gol este umplut de Entităţile pline de iubire şi de compasiune din Casa de Dom Inácio de Loyola. Mediumul João, care şi-a consacrat viaţa slujirii spirituale, este vehiculul prin care vindecarea este dăruită şi primită de noi toţi, indiferent cât de departe am ajuns în călătoria noastră spirituală.

IOAN AL DOMNULUI 3
CAPITOLUL 10
VINDECĂRI MIRACULOASE
Vindecarea cere: răbdare, perseverenţă, persistenţă şi credinţă.

- Dr. Augusto Almeida

De-a lungul celor douăsprezece luni în care am adunat materiale pentru această carte, s-au strâns peste o sută de mărturii despre vindecări. Întâmplările provin de la oameni pe care i-am cunoscut personal sau pe care îi văzusem în Casă ori de la oameni cu care Entităţile ne-au spus că ar trebui să vorbim. Am fi dorit să avem posibilitatea de a le cuprinde pe fiecare din ele, însă pur şi simplu nu este suficient spaţiu pentru toate. Suntem recunoscători tuturor celor care ne-au împărtăşit remarcabilele lor experienţe de vindecare. Să le împărtăşim cu dumneavoastră, exact aşa cum ne-au fost trimise, este pentru noi o mare onoare, dar şi un privilegiu.

▲

O CHEMARE LA VINDECARE

Phillip C. Bechtel, dr. în medicină
Am fost neurochirurg în Forth Worth, Texas, în ultimii treizeci de ani şi, de asemenea, eram interesat de metodele vindecării alternative, căutând căi de a le combina sau urmărind să găsesc tiparele fundamentale ale vindecării în armonie cu practica medicală standard. În cele din urmă, am început să simt o anumită atracţie către America de Sud şi, în sfârşit, am auzit despre un om numit Ioan al Domnului. Prima mea călătorie a fost în februarie 2002, când am călătorit în grupul condus de Heather Cumming. În următorii doi ani, am fost în Brazilia de unsprezece ori.

În cursul primei mele vizite, l-am urmărit pe Ioan al Domnului făcând incizii pe trupul oamenilor, precum şi răzuindu-le ochii şi punându-le tampoane cu substanţe hemostatice în nas, fără dureri semnificative, cu sângerări foarte slabe sau deloc şi fără nici un semn de infecţie. Aceste observaţii m-au forţat să-mi pun întrebarea: „Cum se poate aşa ceva?” Formulând această întrebare, pe care mintea mea o punea, întrezăream posibilitatea că ar putea să fie vorba de ceva mai mult decât un set de practici bizare.

În timpul primei săptămâni petrecute în Casă, am fost chemat în faţa Entităţii şi am fost întrebat ce miros simt cu ochii închişi. La început, am crezut că era un fel de parfum, dar în final am spus: un trandafir din soiul „Peach Rose”. Prin asta, Entitatea mi-a arătat că m-ar putea învăţa să fac astfel de operaţii. Mi-a cerut să găsesc un stilou care să conţină aur sau argint şi să-l aduc. Când am îndeplinit cerinţa, a ţinut stiloul în mână timp de un minut şi mi l-a dat înapoi, spunându-mi că a pus energie în el. De asemenea, mi-a spus că ar trebui să-l folosesc în munca mea, dar numai în cazurile cele mai dificile.

Nu aveam nici o idee cum să folosesc stiloul sau energia din el. Am hotărât, în privinţa stiloului, că aş putea să-l folosesc când aveam să simt o oarecare teamă în legătură cu un anumit pacient. Am început să le spun unora dintre pacienţii mei despre Ioan al Domnului şi despre stiloul pe care mi-l dăduse. I-am întrebat dacă le-ar face plăcere să folosesc stiloul. Nici unul nu a refuzat. Aveam deci să stau pur şi simplu cu pacientul în rezerva sălii de operaţii, ţinând stiloul într-una din mâini şi apoi punând mâna pe zona în care trebuia să fac operaţia. Întotdeauna energia părea să sporească şi să treacă din mâna mea în corpul pacientului. După trecerea unui anumit timp, încetam procedura şi reluam schema obişnuită a operaţiei chirurgicale. Nu am folosit această tehnică niciodată ca o alternativă la îngrijirea medicală standard. În schimb, am folosit-o ca procedură complementară. Am avut numeroase experienţe în utilizarea stiloului, ajungând probabil la un total de 800.

La fiecare călătorie în Brazilia, mi se spunea să stau în camera curentă, unde aveam să primesc energie. Din când în când, primeam încredinţarea să lucrez cu o anumită persoană. Prima dintre acestea a fost o femeie paraplegică din Franţa, care suferea de scleroză multiplă. Mi s-a spus să pun mâna pe gâtul femeii şi să stau alături de ea timp de două ore. Entitatea a spus că, la un moment dat, ceva avea să „intre în mine”. De asemenea, mi-a spus că s-ar putea să-mi pierd cunoştinţa. Datorită acestui lucru, un alt mediu trebuia să stea lângă mine pentru eventualitatea în care s-ar fi întâmplat să cad. Aşa cum puteţi bănui, eram puţin tulburat şi înspăimântat. Totuşi, m-am întâlnit cu femeia şi am urmat instrucţiunile primite.

Ceva a intrat în mine după circa o oră şi un sfert de şedere. Era o energie pe care o mai simţisem înainte într-un alt loc, în care se desfăşura un ritual de vindecare al indigenilor americani, cu folosirea unei măşti. Din această experienţă am înţeles că energia vindecătoare a Entităţilor este transculturală. Înainte de a pleca, după îndeplinirea acelei sarcini, Ioan al Domnului mi-a spus: „Acum, pentru că ştii ce este energia, lucrează cu ea”.

În plus faţă de călătoriile mele în Brazilia, am avut nenumărate ocazii de a aplica această experienţă după ce am revenit în Texas, de obicei în timpul nopţii. Timp îndelungat, am avut o serie de vise în care vorbeam cu Ioan al Domnului. El îmi punea întrebări şi eu răspundeam. Apoi mă trezeam şi resimţeam, timp de o oră sau mai mult, o energie intensă, după care adormeam din nou. În anumite ocazii, mă trezeam cu o durere puternică la picioare. Durerea era atât de mare, încât abia o putea suporta. Mă întrebam: „E de mirare dacă lucrează şi asupra mea?” Chiar în acea clipă, durerea dispărea. S-a întâmplat de trei sau patru ori. Cred că trupul meu a fost transformat în plan fizic pentru a se adapta conducerii energiei. Cu timpul, eram capabil să „tolerez” din ce în ce mai multă energie fără efecte secundare excesive, în afara unei dificultăţi de concentrare trecătoare şi a unei uşoare stângăcii, care durau amândouă între cincisprezece şi douăzeci de minute.

În timpul ultimei mele călătorii în Brazilia, se părea că Entităţile terminaseră cu mine – cel puţin în privinţa vizitelor la Casa de Dom Inácio. Acţionau ca şi cum nu existam şi nu mai aveau alte instrucţiuni să-mi dea. Atunci cunoaşterea intuitivă mi-a permis să înţeleg faptul că încheiasem munca spirituală pe care o desfăşuram în Brazilia. Au trecut trei ani de când am fost ultima dată acolo. Într-un anumit moment, l-am întrebat pe Ioan al Domnului: „Când ar trebui să revin?”, iar el mi-a răspuns: „Oricând vă gândiţi”. Multe dintre răspunsurile pe care mi le dădea aveau dublu înţeles şi, în acest caz, mi-am dat seama că probabil mesajul subînţeles era că putea să revin în Brazilia doar gândindu-mă la acest lucru.

În aceeaşi perioadă în care n-am mai fost în Brazilia, am încetat să mai folosesc şi stiloul. Cu o anumită teamă, l-am pus într-o frumoasă cutie din piele şi l-am lăsat acolo şi doar din când în când mă uitam la el şi îmi aminteam să-l folosesc. Am început să lucrez folosindu-mi mâinile, împreună cu stiloul. În acele din urmă, am ajuns la concluzia că stiloul era precum o pereche de roţi ajutătoare pentru o bicicletă, care sunt foarte utile până înveţi să mergi. La un moment dat, roţile sunt înlăturate şi descoperi că poţi să-ţi ţii singur echilibrul şi ai o mobilitate mai mare. La fel a fost cazul cu energia şi cu mâinile mele. Am continuat să lucrez şi energia continua să apară oricând aveam nevoie de ea. Sunt mereu conştient de nivelul scăzut al energiei obişnuite, dar când o „solicit” printr-o simplă rugăciune, ea apare întotdeauna. A fost doar o singură ocazie în care nu a apărut. În acel moment, lucram cu o femeie bolnavă, aflată într-o fază terminală, şi nu a apărut absolut nimic. Am considerat că nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmpla şi nu reprezenta un eşec în munca pe care o făceam.

Folosesc această procedură într-un mod foarte simplu: ţin mâna pacientului, o pun în contact cu genunchii mei şi folosesc apă şi o lumânare. Spun o rugăciune în care îl rog pe Dumnezeu să-mi pună mâinile în mâinile Sale, astfel încât, atunci când ating pacientul, o fac în mâinile lui Dumnezeu. Când spun această rugăciune, energia apare imediat. Durează un interval variabil de timp, de obicei între douăzeci şi treizeci de minute, şi apoi încetează brusc, de la sine, fără nici o interferenţă din partea mea.

Nu ştiu ce este energia sau cum acţionează. Într-adevăr, am fost informat în camera curentă că nu ar fi absolut necesar să ştiu şi acesta e un răspuns suficient pentru mine. Am observat că energia pare să inducă o vibraţie „simpatetică” în fiinţa căreia îi ţin mâna. Asta mă face să mă întreb dacă declanşez sau nu în lăuntrul pacientului o forţă care produce vindecarea. Am ajuns la concluzia că sarcina mea este pur şi simplu să mă dau la o parte şi să slujesc drept conducător al acestei energii sau forţe. Cred cu fermitate că sursa din care vine această energie ştie mai mult despre ce are de făcut, unde să acţioneze şi cum să ajute persoana asupra căreia lucrez, decât ştiu eu însumi. Prin urmare, nu încerc să direcţionez ori să controlez energia şi nici să influenţez funcţia acestuia în lăuntrul pacientului.

Deşi cea mai mare parte din munca mea se desfăşoară în contact direct cu o altă persoană, sunt multe situaţii în care am lucrat cu oameni aflaţi la distanţă, exact în acelaşi fel. Ei raportează experienţe care rivalizează sau uneori depăşesc experienţa fizică a lucrului direct. Am efectuat astfel de lucrări în locuri depărtate cum ar fi Brazilia, Canada, Costa Rica sau în statele americane California, Washington şi New Mexico.

Lucrez în primul rând cu oameni care au cancer, însă nu pot pretinde vreo vindecare. S-a observat o reducere substanţială a durerii şi cred că speranţa de viaţă a acestor pacienţi ar fi putut fi mai mare, desigur în rândul oamenilor cu tumori maligne pe creier, dar în cele din urmă toţi au decedat. Lucrul cel mai incredibil pentru mine a fost legătura pe care am resimţit-o cu pacienţii mei în această lucrare. Este una din cele mai profunde şi mai omeneşti trăiri pe care le-am avut vreodată.

Cred că este important să afirm că această muncă are foarte puţin de-a face cu munca unui vindecător. Ioan al Domnului spune adesea că el este doar un simplu om şi că Dumnezeu vindecă. Este o tendinţă firească a oamenilor bolnavi să proiecteze asupra vindecătorului o parte din ei înşişi, care se află în mare suferinţă. Oricum, eu pot doar să fiu recunoscător pentru experienţele pe care le-am trăit în Brazilia şi pentru legătura care mi-a fost dată cu propriii mei pacienţi aici, în această ţară. Ioan al Domnului aduce un serviciu imens omenirii în Casa de Dom Inácio.

Totuşi, ultima observaţie privind munca pe care el o face nu este despre Ioan al Domnului, ci despre energia, forţa, spiritele, inconştientul colectiv sau Dumnezeu, care se află în spatele tuturor acestor lucruri. Acestea acţionează într-adevăr aici şi, într-un anumit fel, ne deschide conştiinţa faţă de ceea ce este posibil. Cred că suntem limitaţi doar de propria noastră imaginaţie.
▲

INTERVENŢIE DIVINĂ

Marcelene Da Silva Oliveira
În septembrie 2003, Marcelene Da Silva Oliveira a simţit că nu avea altă opţiune decât să facă o operaţie chirurgicală, pentru amputarea braţului deformat. Cu doi ani înainte, tumorile sale canceroase fuseseră înlăturate, însă rănile nu se vindecau. Rănile deschise miroseau urât şi carnea vie începea să se descompună. Braţul îi atârna inert şi fără vlagă. La operaţia anterioară îi fusese scos tendonul şi acum braţul nu mai răspundea la comenzi.

La începutul lunii octombrie 2003, Sebastian a rugat-o pe Heather să traducă povestea Marcelenei. Cu o lună în urmă, el îi fotografiase braţul. Sebastian nu putea să-şi creadă ochilor atunci când a văzut amploarea vindecării ce avusese loc. Rănile erau aproape închise şi se formau ţesuturi sănătoase. La jumătatea povestirii Marcelenei, Sebastian a arătat fotografia făcută anterior şi oamenii au rămas cu gura căscată, fiindcă se vedea foarte bine carnea în stare de descompunere.

Marcelene ne spune povestea ei:

Atunci când doctorii mi-au spus că umflăturile de pe braţul meu erau tumori foarte grave şi, dacă boala ar avansa către creier, aş muri, am fost de acord să mă opereze. Înlăturându-mi tumoarea canceroasă, medicii mi-au tăiat nervul şi tendonul de la mână. Braţul îmi atârna inutil pe lângă trup, de la operaţia de acum doi ani. Rănile, aşa cum puteţi vedea din fotografie, erau deschise, urât mirositoare şi aveau dimensiuni de aproape 2,5 cm (un inch). Durerile erau cumplite şi sufeream de depresie. Medicii mi-au spus că singura sluţie era amputarea braţului, pentru a preveni extinderea infecţiei. Operaţia fusese programată în dimineaţa următoarei zile de luni.

Vineri, un prieten care lucra în Casa de Dom Inácio a insistat să-l văd pe Ioan al Domnului înainte de a-mi pierde braţul. Cu două ore în urmă, nu ştiam nimic despre Ioan al Domnului şi despre spiritele generoase aflate aici. Era greu pentru noi, din punct de vedere financiar, să călătorim şi să plecăm de acasă, dar fratele meu a venit imediat şi m-a adus aici, în Casă.
Heather continuă:

Întregul personal al Casei a fost uimit de recuperarea Marcelenei în numai treizeci de zile. Este o mărturie emoţionantă a vizitei unei persoane la Entitate şi a puterii vindecătoare a plantelor medicinale. Acest fapt ne-a reînnoit tuturor credinţa şi am putut simţi energia înaltă şi emoţia întreaga zi.

Marcelene mi-a cerut să o duc la Entitate; era timidă, dar voia foarte mult să cinstească şi să mulţumească Entităţii. Stând în picioare în faţa Entităţii, i-a arătat braţele şi rezultatul miraculos obţinut doar cu ajutorul plantelor medicinale. Entitatea a zâmbit cu acea cunoaştere plină de compasiune, care pătrunde în cele mai întunecate cotloane ale inimilor noastre. „La operaţia din această după-amiază, voi face lucrarea. Şi veţi avea o problemă aici”. A trecut pe lângă Marcelene şi, pentru câteva clipe, a masat trupul fratelui ei în zona ficatului: „Ficatul dumneavoastră. Voi face lucrarea astăzi şi apoi ar trebui să vă duceţi la doctorul pământesc, să încheie tratamentul”. Am mers cu toţii spre sala de operaţii. Fratele său era alb la faţă. Avea deja o programare la un spital pentru un control prin scanare la ficat şi pentru înlăturarea vezicii biliare.

Am aşteptat-o pe Marcelene până la terminarea operaţiei şi apoi i-am însoţit pe ea şi pe fratele ei la maşină. Karen a luat repede camera video şi Marcelene a început să-şi spună povestea. Deodată şi-a dat seama că îşi atingea gura cu mâna stângă, cea care fusese paralizată de doi ani! „Doamne Dumnezeule! Braţul şi mâna mi se mişcă!”, a exclamat ea, izbucnind în lacrimi. Mişcările erau încete şi rigide, dar peste o săptămână, când a revenit la controlul post-operator, putea mişca uşor şi deplin întregul braţ. Marcelene era uimită că braţul răspundea la comenzi şi se mişca fără tendon şi fără nervul motor. Ea revine la Casa de Dom Inácio o dată pe lună pentru vindecare. Asta înseamnă o zi de muncă pentru fratele ei, care este taximetrist. Marcelene nu poate lucra şi nu şi-ar putea permite să viziteze Casa în mod regulat. Obligaţia noastră faţă de ea este să ne asigurăm că are bani de transport, ca să ne poată vizita regulat şi să-şi poată continua tratamentul. Ea este devotată Casei şi aduce întotdeauna membri ai familiei şi prieteni aflaţi în nevoie. Marcelene este curajoasă, binevoitoare şi are o credinţă nestrămutată. Asta ne dă şi nouă credinţa să ascultăm aceste mărturii puternice.

„ Am revenit să-mi exprim mulţumirea şi să-i aduc pe unchiul, vărul şi nepoata mea”, spune Marcelene. „Unchiul meu avea acelaşi tip de tumori la braţ. Acum ele au fost înlăturate de Entităţi. A durat doar câteva minute; nu a curs sânge şi rănile păreau biete zgârieturi faţă de cicatricele adânci pe care le-am avut eu. Hernia lui este încă inflamată, dar nu mai are dureri. Nepoata mea avea crize frecvente de epilepsie, însă acum se simte bine după o singură vizită. Vărul meu avea o afecţiune la stomac şi, de asemenea, se simte mai bine. Nu putem mulţumi îndeajuns pentru Iubirea Divină care se manifestă aici. Voi reveni cât de des voi putea să stau în curent şi să mă rog pentru toţi cei care vin aici să se vindece.
▲

NU MAI AM NEVOIE DE PROTEZE LA PICIOARE, NICI DE SONDE

Ana Lucia
Ana Lucia s-a născut în 1985 cu spina bifida şi cu dislocare coxală. De la naştere, picioarele îi ajungeau deasupra capului şi îi atingeau urechile. Nu putea să le coboare ori să le întindă ca un copil normal. Medicilor le-a trebuit o lună şi jumătate să-i îndrepte picioarele. A suferit opt operaţii chirurgicale până la vârsta de patru ani.
Ana Lucia îşi începe povestea:

Nu ştiu de ce unii copii se nasc cu această boală, dar eu am avut norocul să nu-mi afecteze funcţia creierului, cu excepţia lipsei unui nerv care împiedica funcţionarea normală a vezicii urinare. Familia mea aflase despre Casa de Dom Inácio, când eu aveam nouă ani. În primul an, nu puteam să întreprind călătoria la Abadiânia, din punct de vedere fizic, astfel încât un prieten a dus fotografia mea Entităţilor. Am primit remedii pe bază de plante medicinale, pe care le-am luat cu deplină încredere. În acest fel, Entităţile mă tratau fără să fie nevoie de prezenţa mea fizică.

Când am împlinit zece ani, Entităţile mi-au cerut să vin la Casa de Dom Inácio. Am venit cu familia. Aveam două proteze la picioare, care ajungeau până la şolduri. Foloseam cârje pentru a merge şi purtam pamperşi. Când am venit în faţa Entităţii, nu i-am cerut să fiu vindecată, ci i-am spus că nu aş putea să revin la fiecare patruzeci de zile, fiindcă locuiam foarte departe, în sudul Braziliei. Entitatea a spus: „Fiica mea, poţi să vii la nouăzeci de zile şi, dacă nu te vindec, o să închid Casa”.

În următorii doi ani, am călătorit câte treizeci şi opt de ore cu autobuzul, pentru a fi văzută de Entitate la fiecare trei luni. Îmi scria o reţetă cu plante medicinale şi mă întorceam acasă. Nu mi-a spus niciodată nimic. Am urmat protocolul întocmai. După doi ani, am întrebat când îmi va funcţiona normal vezica urinară. Dr. Augusto m-a informat că, atunci când îmi vor putea fi scoase în siguranţă punga urinară şi sonda, el îmi va spune şi eu mă voi pregăti. Peste două zile, am plecat cu autobuzul. Aveam o infecţie urinară şi când am scos sonda să o înlocuiesc, nu am mai putut să o pun la loc din cauza infecţiei. Nu am urinat, nici măcar în pamperşi, timp de douăzeci şi şapte de ore. Când am ajuns acasă, am simţit brusc nevoia de a merge la toaletă şi am urinat normal pentru prima dată, fără sondă. Medicii spuneau că nu puteam trăi fără să port permanent o sondă, fiindcă era posibil ca urina să fie împinsă înapoi spre rinichi, pe care îi putea afecta grav. I-am telefonat lui Sebastian, la Casa de Dom Inácio, să aflu cât de gravă era situaţia. El s-a dus la Dr. Augusto, care i-a spus că mă va ajuta. Am hotărât să nu mai folosesc solda, pentru că mă simţeam pregătită spiritual şi fizic. Eram pe deplin conştientă că purtam răspunderea pentru hotărârea mea.

După patru luni, în 1999, am revenit la Casa de Dom Inácio în timpul vacanţei de vară, pentru trei luni. Dr. Augusto mi-a spus să mă duc pe scena cea mică şi să depun mărturie. Apoi a chemat un medic din camera curentă, să fie de faţă când Dr. Augusto mi-a luat o cârjă şi a aruncat-o pe podea cu zgomot. Dr. Augusto mi-a spus să merg. Am făcut câţiva paşi, dar am căzut, fiindcă eram obişnuită să folosesc două cârje. Dr. Augusto mi-a cerut să mă ridic. Mi-a spus că puteam şi nimeni altcineva nu trebuia să mă ajute, pentru că eram impregnată cu energie vindecătoare. Din acel moment, am început să merg cu o singură cârjă şi cu cele două proteze mari.

În ianuarie 2002, am făcut un control medical complet, cu rezultate excepţionale. În sfârşit, protezele incomode şi voluminoase mi-au fost scoase şi mi s-au pus două proteze mici. Încurajată, am venit la Casa de Dom Inácio şi am înmânat protezele mari Entităţii, într-o zi de vineri. Miercurea următoare, mi-am scos singură cele două proteze mici, dându-mi seama că nu mai aveam nevoie de ele. Le-am donat Casei. Vezica mea era complet vindecată: nu mai aveam nevoie de pamperşi şi nici de sonde. Mai folosesc două cârje mici atunci când merg, dar picioarele se mişcă libere. Uite, acum pot chiar să merg pe bicicletă. (Ana Lucia s-a urcat pe bicicletă şi a pornit spre hotel, făcându-ne cu mâna şi râzând fermecător).

În momentul în care am luat acest interviu, în 2003, Ana Lucia avea nouăsprezece ani şi era în primul an la colegiu. Acum se străduieşte să meargă liber, fără cârje.

▲

PROTECŢIE DE LA TATĂL

Tião Passarinho
La sfârşitul unei şedinţe de după-amiază din februarie 2005, Sebastian ardea de nerăbdare să o prezinte pe Heather tizului său (xara, în limba portugheză). Dorea ca ea să asculte povestea lui Sebastião Pereira Dos Santos, cunoscut sub numele Tião Passarinho (dar şi sub cel de Sebastião). „Arată-i cicatricele de la rănile de glonţ, mai întâi”, l-a îndemnat el. „Apoi spune-i povestea ta”. Tião şi-a ridicat cămaşa, descoperind urmele vizibile a patru răni de glonţ, dintre care una chiar deasupra inimii, una în zona splinei, alta pe partea dreaptă a cavităţii toracice şi a patra în zona stomacului.
Tião Passarinho îşi începe povestea:

Pe 14 octombrie 1994, îmi aduceam fiul acasă de la şcoală, la începutul după-amiezii. N-o să uit niciodată acea zi. Îmi parcam taxiul, când o altă maşină a intrat în faţa mea, iar şoferul a ieşit şi a început să ţipe la mine. Fiul meu stătea pe scaunul din dreapta mea. Nu am ieşit din maşină, fiindcă mă temeam pentru vieţile noastre. Îl cunoşteam pe acel om; avusesem o ceartă legată de nişte afaceri. Am observat un alt bărbat cu o cămaşă galbenă strălucitoare şi cu pantaloni maro, care stătea lângă maşină. Era pe partea opusă şoferului. M-am gândit că îl însoţea pe omul înfuriat. Şoferul maşinii era acum la doar un metru de mine. Avea un pistol în mână şi a tras cinci focuri. Patru gloanţe au intrat în trupul meu – cicatricele pe care le vedeţi sunt de la acele gloanţe. Un glonte s-a înfipt în maşină. Am fost dus în mare grabă la spital, unde am stat şaptesprezece zile. Am avut noroc că am scăpat cu viaţă. De când am fost externat, vin la Casa de Dom Inácio.

Sebastian ne împărtăşeşte:

Acum să vedeţi. Eram pe scenă cu Entitatea, în timp ce efectua operaţiile chirurgicale, iar Entitatea s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Du-te şi adu-l pe filho, cel care este prietenul şi tizul tău. Tocmai a sosit”. Cum treceam prin Sala de Rugăciune, ştiam intuitiv la cine se referea Entitatea, dar nu aveam nici o idee că Tião era în Casă. Nu ştiam nimic despre incidentul sau despre spitalizarea lui. L-am găsit stând în picioare în afara sălii şi l-am adus în faţa Entităţii. Entitatea (Dr. Oswaldo Cruz) a pus mâna pe umărul lui Tião şi a spus: „Filho, îţi aminteşti ziua în care ai fost împuşcat? Era un bărbat care stătea lângă maşină, purtând o cămaşă galbenă şi pantaloni maro. Eu eram, Dr. Oswaldo Cruz”.