Ioan al domnului

Tião continuă:

Sunt în viaţă deoarece Dr. Oswaldo Cruz a făcut astfel încât acele gloanţe să nu intre mai adânc în trupul meu. Imaginaţi-vă că era vorba de cinci gloanţe trase de la distanţa de un metru. Entitatea m-a salvat. Îi datorez viaţa. Sunt convins de acest lucru.

Am venit prima dată în Casa de Dom Inácio în anul 1980, pentru că tatăl meu suferea de dureri cumplite de cap. Durerea era atât de puternică şi de continuă, încât el fusese internat în Spitalul Santa Casa de Misericordia, fiind ţinut sub observaţie. Medicii i-au făcut analize timp de douăzeci şi trei de zile, dar nu au reuşit să găsească adevărata cauză a migrenelor. Auzisem despre Ioan al Domnului, aşa că m-am dus la spital şi am cerut medicilor permisiunea de a-l lua pe tatăl meu din spital pentru o zi. Solicitarea mi-a fost îndeplinită, cu condiţia să mă întorc cu el în aceeaşi noapte. Ei doreau să continue seria de analize.

L-am dus imediat pe tatăl meu la Casa de Dom Inácio şi a ajuns în faţa Entităţii, care a pus mâna pe capul lui şi i-a spus să revină în acea după-amiază pentru operaţie. Tatăl meu a mers într-o zonă liniştită din grădina Casei şi a început să plângă cu suspine, după ce primise binecuvântarea. Mi-a spus că a simţit o energie imensă atunci când Entitatea a pus mâna pe capul său şi durerile de cap i-au dispărut imediat. A rămas pentru operaţie şi în aceeaşi seară l-am dus înapoi la spital. Le-am spus medicilor ce se întâmplase şi că nu mai avea dureri de cap. Medicul a recomandat efectuarea unei scanări şi a găsit suturi vizibile clar mai jos de tâmpla stângă, deşi nu era nici un semn al unei intervenţii din exterior. Tatăl meu nu a mai avut vreodată dureri de cap de la acea operaţie efectuată cu mulţi ani în urmă.

De câte ori îmi cumpăr un taxi nou, înainte de a face prima cursă cu pasageri, duc cheile Entităţii, care le ţine în mână şi mă binecuvântează pentru a circula în siguranţă. Munca de taximetrist este destul de periculoasă, mai ales în timpul nopţii. Am fost jefuit de trei ori, dar am scăpat teafăr şi nevătămat de fiecare dată. Aceasta este o Casă a Domnului şi voi veni întotdeauna aici.
▲

VINDECATĂ DE HEPATITĂ B DUPĂ O SINGURĂ VIZITĂ

Susan Schinstine
Am făcut demersuri să-mi fac o asigurare de sănătate în iulie 2002. În august, am primit de la compania de asigurări o scrisoare prin care mi se refuza asigurarea şi eram îndemnată să mă duc la medic, pentru că analiza sângelui indica valori ridicate ale funcţiilor ficatului. Doctorul mi-a recomandat să fac o serie de analize şi rezultatele au fost pozitive pentru hepatită B. M-a trimis la un endocrinolog să văd ce se putea face. Între timp, eram distrusă şi am intrat într-o stare de depresie. Eram bolnavă, într-adevăr bolnavă, şi mai rău era faptul că nu aveam nici o idee cum dobândisem această boală. Mă gândeam că o contractasem în cursul unui concediu petrecut în Egipt.

Făceam tratamente prin acupunctură pe vremea aceea, dar a trebuit să-i spun prietenei mele că nu mai putea să mă trateze. Ea mi-a vorbit de un seminar despre vindecare pe care îl ţinea şi mi-a cerut să-l urmez. În cursul seminarului, a început să discute despre Ioan al Domnului. Atunci am înţeles de ce participarea la acest seminar fusese atât de vitală. Trebuia să aflu despre el.

Ştiam că trebuia să mă duc în Brazilia să-l văd pe acest vindecător. Prietena m-a pus în legătură cu Heather Cumming, soră a Casei şi conducătoare a unor grupuri de turişti. În februarie 2003, m-am dus în Brazilia să-l văd pe Ioan al Domnului, împreună cu un grup de pelerini. Ştiam că o să mă ajute. Am sosit într-o zi de luni şi Heather ne-a aşteptat la aeroport şi ne-a însoţit la Abadiânia. Ne-a arătat împrejurimile şi ne-a spus la ce să ne aşteptăm şi ce trebuia să facem. Ne-am dus la Casa de Dom Inácio miercuri, în prima săptămână. Când mi-a venit rândul, am ajuns în faţa Entităţii şi i-am explicat diagnosticul stabilit de medic. I-am cerut Entităţii să mă ajute în procesul de vindecare. Avea un zâmbet blând şi ochii umezi. Mi-a spus că o să mă ajute şi că trebuia să revin în dimineaţa următoare pentru operaţie.

A doua zi, am stat în sala de operaţii cu mâna dreaptă pe inimă şi cu mâna stângă în poală, pentru ca Entităţile să ştie că acceptam orice ajutor simţeau că am nevoie. În rugăciune, le-am cerut să mă ajute. Am simţit o lumină mişcându-se în interiorul corpului meu, asemănătoare cu o senzaţie de gâdilat prin tors. Apoi s-a mutat în sus, pe marginea gâtului, până în ureche. Îmi amintesc ce era în gândul meu: „Grozav. O să-mi vindece urechea”. Nu le spusesem despre durerile de ureche pe care le aveam atunci când stăteam culcată pe partea stângă.

După operaţie, m-am întors în camera mea şi m-am întins să mă culc pe partea stângă. Nu aveam absolut nici o durere, de nici un fel, în ureche. Mi-am petrecut restul celor două săptămâni în Brazilia, stând în camera curentă, dăruind şi primind energie. Ştiam în sufletul meu că mă vindecasem.

În iunie, m-am dus la medicul meu de familie, care era supărat că nu revenisem la medicul specialist. I-am spus doctorului că nu-mi plăcea de specialist, aşa că m-a trimis la altul. Mi-au trebuit şase luni să ajung la noul medic specialist. Era în ianuarie 2004. I-am spus noului doctor că eu nu credeam că sunt bolnavă, dar el mi-a făcut din nou analize pentru depistarea tuturor viruşilor de hepatită. M-a întrebat ce făcusem. I-am spus că mă dusesem la un vindecător spiritual, Ioan al Domnului, şi că el mă vindecase. Nefiind pe deplin convins, el mi-a recomandat o analiză foarte scumpă, care putea scoate în evidenţă până şi cele mai mici urme de virus din sânge. Şi acum rezultatul a fost negativ. Doctorul mi-a spus că nu aveam în sânge nici măcar vreo urmă rămasă, deşi de obicei rămâne întotdeauna o urmă după tratament. Mi-a spus să revin după trei luni pentru control şi, dacă aş simţi vreo durere la ficat, ar trebui să revin chiar mai curând. Peste trei luni, rezultatul controlului a fost tot negativ.

Soţul meu şi cu mine am revenit în Brazilia în mai 2004. M-am dus din nou în faţa Entităţii pentru a-i mulţumi că m-a vindecat. Entitatea mi-a spus că nu mai trebuie să-mi fac griji. Mă vindecasem de hepatită şi nu trebuia să revin decât dacă doream. Nu mai e nevoie să spun că am revenit în fiecare an şi voi continua să o fac atâta timp cât voi putea. Mă simt ca acasă în Casa de Dom Inácio şi simt lipsa legăturii atunci când nu sunt acolo. Acum mă duc să dau energie altora, ştiind că am întotdeauna mai multă decât am nevoie. Mă rog să-i pot ajuta pe alţii menţinând curentul pentru ei, aşa cum şi alţii o făcuseră pentru mine.

▲

SUNTEM CU TOŢII INVITAŢI LA ACEASTĂ PETRECERE

Roger Kitzis
Roger era medic ortodontist (specialist în prevenirea, diagnosticarea şi tratarea afecţiunilor gurii, maxilarelor şi dinţilor. N. trad.) şi lucra în cabinetul tatălui său din Long Island. Era un băiat iubitor de distracţie şi se bucura din plin de viaţă. Dar a început să-şi piardă vederea la unul din ochi. Ultimul lucru la care se gândea era să aibă scleroză multiplă. Fusese rareori bolnav de-a lungul vieţii. De ce s-ar fi schimbat lucrurile acum? Diagnosticul l-a uluit, însă era hotărât să nu se lase distrus de boală. A început să caute o abordare holistică a vindecării.
Roger ne spune povestea sa:

Atunci când a venit la Ioan al Domnului, în septembrie 2001, eram sigur că mă voi vindeca imediat.

Nu s-a întâmplat aşa. Ba mai mult, alţii veneau în faţa Entităţii, care vorbea cu ei şi le spunea „să stea în curent” ori să meargă la cascadă. În esenţă, mie doar mi-a făcut semn să trec, fără să mă cerceteze. Şi astfel am stat în camera curentă timp de trei zile. Eram dezamăgit şi total dezorientat. Aveam mentalitatea: „Sunt din New York. Ştiu că sunt cu omul potrivit şi la locul potrivit”. Era ca şi cum aş fi mers la un parc de distracţii şi făceam o plimbare călare. Îmi spuneam în gând: „Trebuia să mă fi vindecat deja”. Nu e de mirare că Entitatea nici nu se uita la mine.

A doua oară când am venit la Abadiânia, m-am simţit neluat în seamă până în ultima zi. Nu putea să vizualizez nimic. Repetam aceeaşi cerere la nesfârşit, în timp ce stăteam în sala curentă. Doream să mă vindec, pentru a putea să mă întorc la stilul de viaţă pe care îl aveam înainte şi în care petrecerile ocupau un loc important. Eram cam inconştient. Atunci am avut un vis puternic de trezire. Heather mi-a spus că asta însemna că eram într-un moment de cotitură. Am mers în faţa Entităţii şi i-am mulţumit pentru vis. Pentru prima dată, eram copleşit de recunoştinţă. Entitatea, pe care acum o numeam Părinte, a zâmbit şi mi-a spus: „Asta aşteptam; acum mergeţi şi lucraţi” Am continuat să stau în camera curentă şi să meditez.

La a treia vizită, am solicitat o operaţie vizibilă, fizică. Mintea mea ştiinţifică dorea o dovadă. Poate că operaţia fizică mi-ar fi adus o vindecare imediată. A fost o operaţie estetică la nas. Nu prea mă simţeam bine. Nu avusese loc nici o minune. Înainte de a pleca, Heather a întrebat Entitatea: „Este a treia călătorie, Părinte. De câte ori mai trebuie să vină?”

Entitatea a răspuns: „Dacă mai vine o dată, se va vindeca”. Prin urmare, când am aterizat la New York, îmi rezervasem deja biletele pentru a patra călătorie şi am revenit peste puţin timp. Eram emoţionat şi simţeam că doresc să mă fac bine ca să pot fi din nou eu însumi, cel de altădată. Viaţa era o glumă mai amplă şi eu doream să mă distrez. Deşi trupul meu se restrângea lent, eu încă luptam pentru lucrurile care, în esenţă, nu mai erau posibile şi nici importante.

În timpul următoarei călătorii, mi-am dat seama că vindecarea are loc în multe forme. După trei ani, ajunsesem să înţeleg faptul că doream fericire şi pace, mai degrabă decât o vindecare fizică. I-am cerut Entităţii fericire în loc de vindecare fizică. Când am aterizat din nou la New York, resimţeam o pace lăuntrică pe care nu o mai trăisem vreodată. Fericire înseamnă să poţi fi recunoscător pentru ceva.

Călătoria mea cuprindea şi o rezolvare fizică a problemelor mele de sănătate: tratament cu vitamine, cu medicamente şi medicină holistică, însă rezultatul final va veni din interior. Ioan al Domnului m-a învăţat să înţeleg şi să apreciez că există o Energie care porneşte de la Sursă şi că trebuie să mă cufund în ea. Suntem cu toţii invitaţi la această petrecere, la această sărbătoare. Nimeni nu este exclus ori judecat. Sunt doar ceea ce sunt. Sper să renasc, pentru a putea să fiu de folos celorlalţi.

▲

ULTIMUL LOC ÎN CARE AŞ FI DORIT SĂ MERG ERA BRAZILIA

Andy Rayson
Am patruzeci şi şase de ani şi lucrez în domeniul petrolier. Până acum trei ani, am fost preşedintele unei filiale a unei companii multinaţionale, având în subordine 3.000 de oameni. Locuiesc în Olanda şi am o soţie, Regina, şi doi copii mici, Rosie, de patru ani, şi Joe, de doi ani, dar şi un câine, Billy.

În cursul vacanţei de Crăciun a anului 2002, am fost diagnosticat cu Parkinson, după ce mâna dreaptă îmi tremura de circa un an. Situaţia s-a înrăutăţit continuu în următorii câţiva ani. La începutul anului 2005, Reggie a găsi pe Internet unele informaţii despre Ioan al Domnului şi mi-a spus despre vindecările miraculoase care aveau loc la centrul său de vindecare. Din anumite motive, asta m-a înfuriat, pentru că nu doream să mă bazez pe speranţa unor „miracole”. I-am spus că nu voiam să mai vorbim despre asta, dar pe undeva, această discuţie normală n-a tulburat puţin. Mi-am scos subiectul din gând şi am hotărât că ultimul loc în care aş fi dorit vreodată să merg era Brazilia.

După o săptămână, şeful meu m-a chemat şi m-a consultat în legătură cu o achiziţie pe care intenţiona să o facă în Brazilia. Trebuia să mă duc acolo în câteva săptămâni. Nu mai fusesem până atunci în Brazilia şi asta nu făcea parte din atribuţiile mele obişnuite. M-am gândit imediat să-l vizitez pe Ioan al Domnului. Reggie era încântată că mă duc şi a contacta-o pe Heather Cumming, care tocmai aflase de o persoană ce renunţa la locul rezervat în excursia fixată peste două săptămâni. Ceea ce coincidea perfect cu planurile mele.

Eram agnostic şi pe deasupra inginer, astfel încât aveam întotdeauna nevoie de o explicaţie pentru orice. Eram destul de sceptic în privinţa unei persoane care făcea minuni. Însă am pornit cu sufletul deschis. Am hotărât să nu citesc nimic despre Ioan al Domnului înainte de a ajunge acolo. M-am alăturat mai târziu grupului din Abadiânia, dar Heather m-a preluat imediat şi s-a purtat ca o mamă, iniţiindu-mă în ceea ce avea să urmeze. Am fost uimit de căldura şi de iubirea pe care o genera acest grup de oameni foarte obişnuiţi, chiar înainte de a ajunge la Casa de Dom Inácio.

În dimineaţa următoare, Heather m-a luat să fiu văzut de Ioan al Domnului. Ea mi-a spus să stau pe scenă, în partea din faţă. Peste câteva minute, Entitatea a apărut pe scenă cu un băiat tânăr, care părea să fie în transă. A introdus un cleşte Kelly în nasul tânărului, care părea că nu simte ce se întâmplă şi continua să zâmbească. Eram îngrozit. Când m-am ridicat eu însumi să mă duc la Ioan al Domnului, peste zece minute, iar el mi-a spus că voi face o operaţie, pot să vă spun că am fost aproape năucit şi eram gata să iau următorul avion spre casă. Heather mi-a explicat că adevărata lucrare se realizează în plan spiritual. Operaţiile fizice sunt pentru oameni care aveau nevoie de dovezi fizice că se întâmplă ceva. Ea m-a asigurat că Ioan al Domnului nu-mi va face o operaţie fizică fără consimţământul meu.

Când l-am privit în ochii albaştri, pătrunzători, şi el mi-a zâmbit, am ştiut că totul o să fie bine. M-a invitat să stau în camera curentă. Hather mi-a şoptit să stau cu ochii închişi şi să mă rog pentru vindecarea de care aveam nevoie. După ce mi s-a părut că au trecut vreo cinci minute, dar în realitate au fost cam trei ore, mi s-a spus să deschid ochii. Eram complet uluit, dar plin de mai multă căldură emoţională decât fusesem vreodată. Am izbucnit în plâns, cum nu o mai făcusem din copilărie.

În acea după-amiază, am „primit” operaţia spirituală. Atunci mă simţeam foarte bine şi participam. Eram cu sufletul şi cu mintea deschise. Operaţia nu a avut nici un impact fizic sau emoţional imediat. M-am întors în camera mea şi am dormit aproape treizeci de ore, trezindu-mă doar ca să mănânc supa binecuvântată pe care Heather mi-a adus-o. Sunt sigur că transformarea mea a început în cursul acestui somn îndelungat. Am avut mai multe vise privind vindecarea mea.

Peste trei zile, am fost într-o călătorie de două ore cu autocarul, împreună cu Heather şi cu grupul, să vedem locurile sacre din Brazilia. Cum stăteam liniştit în autocar, mi-am dat seama că mâna nu-mi mai tremura, pentru prima dată după mulţi ani. Eram foarte emoţionat, dar nu voiam să spun nimic în cazul în care minunea se întâmpla. Tremuratul a început din nou după două ore, dar era mult mai slab decât înainte.

Am trăit momente minunate în următoarea săptămână, făcând vizite la cascada întineririi, călătorii de meditaţie în care ne însoţea Heather şi remarcând uimitoarele legături de prietenie din cadrul grupului. Am scăpat de multe emoţii în cursul băilor cu cristale şi am descoperit spiritualitatea cu ajutorul multor oameni minunaţi din Casa de Dom Inácio. Simţeam îmbunătăţiri deosebite în plan fizic, la sfârşitul primei mele vizite, dar şi mai importantă era trezirea mea spirituală, care continuă să-mi aducă niveluri şi mai înalte de pace sufletească şi de fericire. Sunt convins că toate acestea mă vor duce către o refacere completă.

Celelalte simptome pe care le aveam cuprindeau pierderea mirosului, rigiditatea, durerile musculare cumplite, pierderea echilibrului şi înfăţişarea inexpresivă. Am făcut toate analizele şi aveam trei diagnostice separate, inclusiv de la un profesor doctor din Olanda. Toate confirmau că aveam Parkonson. Am refuzat să mai iau medicamente, pentru că eram îngrijorat de eficienţa lor scăzută şi de efectele lor secundare pe termen lung. Am explorat mai multe abordări alternative şi m-am bazat în principal pe masaj cranio-sacral, pe tratamente prin biofeedback şi pe acupunctură. Nu am revenit la aceste tratamente de şase luni. Practic yoga şi meditez zilnic în jur de treizeci de minute.

Recent, am fost la medicul meu neurolog, o doamnă foarte deschisă la minte. A fost uimită că manifestam îmbunătăţiri evidente în ultimele şase luni. Mi-a spus că m-am vindecat în proporţie de 80 la sută şi situaţia este stabilizată. Mi-a confirmat că nu mai era nevoie să vin la control la fiecare trei luni şi că puteam să-i telefonez numai dacă şi atunci când aş avea nevoie.

Nu am intrat în contact cu mulţi oameni care suferă de Parkinson, dar sunt convins că oamenii care au această boală se străduiesc să deţină controlul asupra propriei lor vieţi. Sunt sigur că o parte din refacerea mea înseamnă că pot să fiu mai deschis şi să renunţ la încercarea de a-mi controla viaţa. Acest lucru l-am învăţat la Abadiânia şi voi continua să revin la Casa de Dom Inácio în fiecare an.

▲

RECĂPĂTAREA VEDERII

Bob Dinga
În 1986, am fost diagnosticat cu o boală rară la retina ochiului, numită choroitidă serpiginoasă (coroitidă cu ulceraţii. N. Trad.). Nu existau medicamente pentru tratarea acestei boli şi operaţia cu laser era singura cale de a opri evoluţia bolii. După cinci operaţii cu laser într-o perioadă de treisprezece ani, am fost declarat orb „cu acte în regulă” şi mi s-a spus că ar fi bine să încep să învăţ alfabetul Braille. Nu se mai putea face nimic altceva.

În noiembrie 1998, iubita mea parteneră de viaţă, Diana Rose, mi-a citit o carte scrisă de Robert Pellegrino-Estrich, intitulată The Miracle Man (Omul miracol, carte tradusă în limba română: Bucureşti, Satya Sai, 2006). Când ea a terminat de citit cartea, am hotărât că trebuie să mă duc în Brazilia să-mi „primesc” miracolul de la Ioan al Domnului. În acel moment, încă puteam să citesc texte cu scris mare şi puteam să conduc maşina în apropierea casei, pentru că ştiam drumul.

Crezând că un miracol petrecut peste noapte mi-ar putea reda vederea, am angajat un translator de limbă portugheză şi am plecat spre Casa de Dom Inácio din Abadiânia, Brazilia, pentru o zi şi jumătate. Am stat în camera curentă de două ori în prima zi şi am „primit” o operaţie spirituală în sala de operaţii, în dimineaţa următoare. În timp ce stăteam în sala de operaţii, am simţit că cineva îmi sufla în ureche. Mi-am amintit că mă aşteptam ca cineva să lucreze asupra ochilor, nu asupra urechii mele. Fiindcă nu am înţeles gravitatea operaţiei şi nu simţeam nimic, translatorul şi cu mine am pornit într-o excursie prin regiune. Am petrecut chiar mai multe ore cumpărând cristale în oraşul Cristalina. Era exact opusul a ceea ce ni se spusese să facem după operaţie.

Spre sfârşitul zilei, eram epuizat şi am început să-mi dau seama că Entitatea făcuse într-adevăr o operaţie majoră asupra mea. Însă era prea târziu. Ignorasem avertizările şi vederea începea să fie din ce în ce mai slabă. Când am ajuns acasă, capacitatea de a citi se redusese până aproape de zero, fără o lupă puternică, şi nu mai puteam să conduc. Atunci când am fost întrebat dacă m-aş mai întoarce vreodată la Abadiânia, am răspuns: „Nu; nu fără să primesc un mesaj clar de la Dumnezeu”.

După vreo trei săptămâni de la întoarcerea acasă, Ioan al Domnului mi-a apărut în vis. Când l-am întrebat dacă ar trebui să revin la Casa de Dom Inácio, el a spus: „Da, de încă două ori”. Fără a fi în stare să citesc ce scria pe panourile de afişaj din aeroport şi fără să ştiu limba portugheză, am revenit de unul singur, în mai 1999, pentru trei zile, şi din nou în august, pentru trei săptămâni. După călătoria din mai, vederea mi-a revenit la nivelul din ianuarie. După călătoria din august, vederea mi s-a îmbunătăţit substanţial.

Am observat că, de fiecare dată când reveneam în Brazilia, vederea mi se îmbunătăţea semnificativ, dar începea să slăbească după câteva luni. În decembrie 1999, am vizitat Casa timp de trei săptămâni şi am avut cele mai profunde experienţe, revelaţii, şi cea mai evidentă îmbunătăţire a vederii. M-am întors acasă şi am renunţat la serviciu. Vederea mi s-a îmbunătăţit de atunci. Pot să citesc perioade scurte de timp şi conduc oriunde doresc să merg, chiar în condiţii minime de lumină. Duc din nou o viaţă normală şi lucrez la biroul meu de acasă, folosind computerul pentru a comunica cu oameni din lumea întreagă şi care vor să ştie mai multe despre Casa de Dom Inácio şi despre Ioan al Domnului. (Bob şi Diana Dinga locuiesc în California şi sunt ghizi oficiali ai Casei de Dom Inácio).

▲

ATINS DE UN FLUTURE

Ricardo Bezada
Ricardo a început să aibă dureri în umăr în anul 1987. Durerea era din ce în ce mai puternică şi, în cele din urmă, a fost diagnosticat cu o tumoră canceroasă. Din 1989 până în 1992, Ricardo a făcut şapte operaţii la Spitalul Valhalla din statul New York. Chiar cu cele mai mari eforturi, chirurgii nu au reuşit să-i înlăture întreaga tumoră, pentru că erau prinşi nervii umărului şi ai braţului. Prin 1992, Ricardo simţea durerile morţii şi nu-şi mai putea mişca deloc braţul drept.
Ricardo îşi spune povestea:

Nu mai aveam de ales. Medicii voiau să-mi amputeze braţul drept, pentru a putea opri extinderea tumorii. Am hotărât să-mi vizitez familia, în Peru, înainte de a lua o astfel de hotărâre dificilă. Rudele mi-au vorbit de un vindecător din Brazilia, pe care preşedintele Republicii Peru îl invitase în ţară pentru a-l ajuta să oprească o epidemie de holeră. Ei spuneau că vindecătorul, Ioan al Domnului, se întâlnise cu 15.000 de oameni şi epidemia fusese oprită. Cerusem deja ajutorul mai multor vindecători şi şamani din Peru şi nu eram convins că Ioan al Domnului putea să mă vindece, însă nu voiam să-mi pierd braţul şi să nu mai pot munci.

În disperare, am cumpărat un bilet de avion până în Brazilia. Am ajuns la Casa de Dom Inácio pentru şedinţa de dimineaţă şi am fost salutat de Sebastian, un băiat minunat, care a văzut că plângeam de durere. Nu dormisem cum trebuie în ultimii cinci ani şi eram epuizat. Sebastian m-a dus în faţa Entităţii, care mi-a spus că aveam să fac o operaţie invizibilă în acea după-amiază.

Mai târziu, în aceeaşi zi, mi s-a spus să iau loc, alături de alţii, în sala de operaţii. Entitatea a intrat şi a spus o rugăciune. În timpul operaţiei, am simţit o uşoară adiere de energie, ca şi cum aş fi fost atins de un fluture. Scăpasem de durere, când am ieşit din sala de operaţii, după doar câteva minute. Aproape ameţit, am mers până la Sebastian şi i-am spus: „Unde mi-a dispărut durerea?” Mi s-a spus să mă odihnesc. M-am dus înapoi la hotel şi am dormit trei zile. De mulţi ani, nu mai puteam să stau drept şi aveam tendinţa să cad pe partea dreapta, dar am dormit complet întins după operaţie.

Am ajuns cu avionul la New York şi am fost întâmpinat de soţia mea. Era încântată când m-a văzut, fiindcă stăteam drept, ceea ce eu nu observasem. Corpul meu revenise la normal, pentru că dispăruse durerea. Tumoarea era încă acolo şi, cu toate că eram bucuros că nu mai simţeam continuu durerea, m-am întors la Abadiânia peste o săptămână, să-mi continui lucrarea.

M-am dus imediat la sală să-l întâlnesc pe Mediumul João. Când Entitatea a venit pe scenă, s-a apropiat de mine şi mi-a luat mâna în mâna lui. Atunci când mi-a descheiat nasturii la cămaşă, am simţit un val de energie în locul tumorii celei mari. Iar când a terminat de scos complet cămaşa, m-am uitat la numărul meu şi am putut vedea că tumoarea dispăruse. Entitatea mi-a spus să mă duc la biroul notarului din satul apropiat şi să-mi înregistrez oficial vindecarea.

Revin la Casa de Dom Inácio o dată pe an, pentru a aduce mulţumiri şi pentru a primi energie vindecătoare. Am cicatrice adânci de la multele operaţii pe care le-am avut, dar nu mai am tumoarea. Procesul de vindecare continuă şi eu lucrez în compania mea de construcţii din New York.

▲

ÎMPĂRTĂŞIREA DARULUI

Sirlei Lerner
Sirlei a plecat din oraşul Porto Alegre, din statul Rio Grande do Sul, aflat în sudul Braziliei, pentru a veni la Casa de Dom Inácio, pentru prima dată, în ianuarie 1994. Lupta de trei ani cu un cancer la sânul drept. Medicii considerau că înlăturarea unui sfert din sân (operaţia fiind urmată de radioterapie şi chimioterapie) era cea mai bună cale de urmat. Sirlei nu dorea să aibă parte de o astfel de terapie invazivă.