Ioan al domnului

Sirlei ne spune povestea ei:

Nu credeam în medicina convenţională, ci mai degrabă într-o abordare holistică. Am început să mănânc alimente crude, să studiez macrobiotica şi să folosesc medicamente naturopate (soare, aer, apă, exerciţii, dietă etc. N.Trad.). După trei ani, aveam şapte tumori mici la sân. Nu doream să renunţ la abordarea holistică, dar eram înspăimântată. O prietenă mi-a spus că o să mă ducă la Casa de Dom Inácio de Loyola pentru tratament. Nu eram sigur dacă preceptele credinţei mele catolice îmi permiteau să apelez la un vindecător spiritist, dar prietena mi-a cumpărat bilete la autobuz. În vremea aceea, devenisem deosebit de disperată. În ultimă instanţă, ce altceva aveam de ales? Nici nu puteam să mă gândesc la asta. Am făcut o călătorie de treizeci de ore cu autobuzul până la Abadiânia.

Miercuri dimineaţa, m-am dus la Casa de Dom Inácio şi am ajuns în faţa lui Ioan al Domnului. Sfântul Ignatius era Entitatea încorporată în acea zi. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că eram un medium al casei. Mi-a spus că n-o să mor de cancer şi să nu-mi fie teamă. Mă va vindeca, însă trebuia să revin de mai multe ori. Mi-a mai spus că metodele alternative îmi salvaseră viaţa. Dacă aş fi permis înlăturarea sânului, cancerul s-ar fi extins fără milă şi Entităţile nu ar mai fi putut să mă vindece. Boala mea avea o cauză spirituală, iar operaţia chirurgicală convenţională nu ar fi ajutat.

Deci tratamentul meu începea. Prima dată când Entitatea (Dr. José Valdivino) a lucrat asupra mea, am fost aşezată într-un pat maca. Mi s-a spus că atunci când spiritele trimit o persoană pe un pat maca, o fac pentru o vindecare energetică profundă. Dr. Valdivino a strâns mai mulţi medici în jurul său, inclusiv celelalte Spirite de Lumină care lucrau în Casă în plan invizibil, şi le-a „arătat cancerul”, spunând că se numea aranha, adică păianjen. „Este un păianjen foarte agresiv şi furios”, a spus el. Apoi, începând de la picioare, s-a deplasat în partea de sus a corpului, explicând de ce aveam cancer. A ieşit sânge din pieptul meu, atunci când a stors tumoarea cea mare.

La fiecare patruzeci de zile, am călătorit cu autobuzul pentru a veni în faţa Entităţii; drumul foarte lung devenise o obişnuinţă. Odată, Entitatea (Dr. Valdivino) a luat o siringă, a introdus-o în tumoare şi a extras un lichid sângeriu. A curs şi sânge din mamelon. Spiritul a spus că toţi vorbeau de cancer în trupul meu şi de strângerea lui într-un singur loc, motiv pentru care tumoarea continua să crească. La a treia călătorie, Dr. Valdivino mi-a făcut o operaţie spirituală.

În 1996, Entitatea (Sfântul Ignatius) a observat că devenisem anxioasă şi mi-a spus să merg şi să fac o examinare medicală după douăzeci şi una de zile. M-am dus la cel mai bun medic oncolog din sudul Braziliei. A fost uimit că tumoarea era atât de mare încât nu încăpea pe ecranul monitorului, însă restul corpului era pe deplin sănătos. Ficatul, rinichii, creierul şi toate celelalte organe ale trupului meu nu aveau semne de cancer. Doctorul a fost şocat de faptul că, după cinci ani de cancer netratat, acesta nu făcuse metastaze în tot corpul. Mi-a spus că eram o minune a naturii, fiindcă nu găsea nici o explicaţie. Patru ani au trecut în acest fel.

În 1999, m-am mutat în oraşul Anápolis pentru a fi mai aproape de Casă. Într-o zi, când m-am dus la o şedinţă de vindecare, Entitatea era Regele Solomon, care nu se mai încorporase în trupul Mediumului João de optsprezece ani. Mi-a spus că fusesem foarte răbdătoare – deşi eu simţeam că sunt nerăbdătoare şi cam nervoasă. Entitatea mi-a spus: „Fiică, dacă n-ai fi venit la Casa de Dom Inácio cu atâta stăruinţă, n-ai mai fi fost cu noi”. Trecuseră opt ani de la stabilirea diagnosticului şi tumoarea continua să crească. Entitatea mi-a spus atunci să fac operaţia convenţională. Mi-a spus că spiritele îşi făcuseră partea lor şi tot cancerul fusese strâns într-un singur loc şi „încapsulat”. Tumoarea era ca o portocală uscată şi acum putea fi înlăturată de un medic chirurg.

Medicul meu a spus că putea să-mi facă o mastectomie în luna august a acelui an, dar voia să fac şi chimioterapie şi radioterapie. Am refuzat şi l-am întrebat dacă mi-ar putea face totuşi operaţia, fără celelalte tratamente. Doctorul mi-a spus că în mod normal nu ar face, dar era vorba de un caz extraordinar şi ar face ceea ce îi ceream. Am făcut operaţia de mastectomie la sânul drept, în care era cuprins întreaga tumoare.

În anul 2000, am făcut o nouă examinare şi nu au mai fost depistate semne de cancer în corpul meu. Nu-mi făceam probleme cu efectuarea controalelor, pentru că ştiam fără nici un dubiu că Entităţile mă vindecaseră complet de boala mea spirituală. O dată pe săptămână, mă duc în sala curentă din Casă şi meditez pentru a ajuta la vindecarea celorlalţi pelerini.

Am început să simt o mare dorinţă de a picta, cu toate că nu mai pictasem niciodată. Am urmat un curs de o jumătate de an în 1999. Penelul meu a început să „zugrăvească” pe Fecioara Maria, pe sfântul Ignatius şi multe alte Entităţi dintre spiritele Casei. Am mai urmat un curs de iniţiere în tehnica vopselelor acrilice, în 2002. Pictorul mi-a spus că trebuia să pictez zece ore pe zi şi să devin artistă, altfel o să fac un cancer la sân. I-am spus că aveam deja cancer la sân, deci singurul lucru care îmi rămânea de făcut era să devin artistă. Acum pictez zece ore pe zi. Cred că un mesaj fusese transmis prin el, fiindcă nu mă cunoştea. Entităţile mi-au cerut să le pictez. Mi-au spus că sunt un „medium pictor” şi acesta e darul pe care trebuie să-l împărtăşesc lumii. Întreaga viaţă mi s-a schimbat şi sunt atât de fericită.

Heather continuă:

I-am cerut lui Sirlei să-l picteze pe Dr. Augusto şi să introducă în imagine afirmaţia pe care o face frecvent: „Falanga mea nu e formată din zece, nici din sute, ci din mii. Sunt cel care merge până în adâncul prăpastiei pentru a salva un suflet”. Ea a pictat un tablou frumos şi mi l-a adus. Am dus pictura Entităţii (Dr. Augusto) pentru a fi semnată. Entitatea a remarcat că era într-adevăr o excelentă asemănare, dar a spus: „Ochii mei erau verzi, nu aveau culoarea mierii. De asemenea, cărarea nu era atât de pierdută, iar părul era mai lung şi cădea peste urechi. Mustaţa era mai puţin aranjată. Dar portretul e foarte bun”.

Sirlei a făcut micile schimbări sugerate şi am dus din nou tabloul Entităţii. De această dată, Dr. Augusto a zâmbit, a semnat pictura şi a spus că e perfectă. A recomandat ca toate viitoarele picturi cu chipul lui să cuprindă expresia sa obişnuită. Sirlei s-a ţinut de cuvânt şi toate picturile următoare purtau textul său. Am o întreagă colecţie cu picturile ei, realizate prin „channeling”. Am invitat-o întotdeauna să aducă picturile la hotel când sosesc grupurile mele. Se vindeau imediat şi primea noi comenzi. Multe din picturile ei se vindeau şi la pousadas, în sat. Sirlei îşi întreţinea singură copiii şi era recunoscătoare pentru faptul că Entităţile îi dăduseră darul de a picta.

În octombrie 2005, Entităţile i-au spus lui Sirlei că nu trebuie să conducă în săptămâna următoare, în zilele de marţi, miercuri sau joi. Nu ştiu din ce motiv, Sirlei a ignorat avertizarea Entităţilor şi l-a dus pe fiul său la lucru. Pe drumul de întoarcere spre casă, a calculat greşit distanţa în timp ce întorcea pe şoseaua principală şi maşina ei a lovit autobuzul. A murit pe loc. Toţi cei din Casă au fost îngroziţi de această veste. În ziua morţii ei, Martin, unul dintre mediumii Casei şi unul dintre translatorii lui Ioan al Domnului, a întrebat Entităţile despre Sirlei. Voia să ştie de ce murise şi dacă era acum cu ele. Au răspuns că accidentul fusese alegerea sufletului ei. El a întrebat dacă ea se va alătura falangei, iar Entitatea a răspuns că va putea să se alăture după perioada de recuperare. Cu o săptămână sau două înainte de moartea sa, Sirlei ne-a spus cât de minunat se simţea că peste cinci sute din tablourile sale se aflau acum în multe ţări din lumea întreagă.

▲

PĂŞIND PE POTECA LUMINII PERFECTE A LUI DUMNEZEU

Kathy Clifford
Aveam patruzeci şi opt de ani, când am fost diagnosticată cu un cancer la sân, care făcuse metastaze la coaste şi la coloana vertebrală. Am făcut două serii de tratamente cu radiaţii, cinci tipuri de şedinţe de chimioterapie şi mai multe operaţii care au lăsat cicatrice de cinci picioare (peste un metru şi jumătate) pe abdomenul meu. Cancerul distrusese trei vertebre lombare, ceea ce a făcut necesară reconstrucţia coloanei vertebrale şi o perioadă de refacere de un an. În timpul cât am stat în spital pentru această operaţie, am trăit o chemare clară şi „amănunţită” de trezire din partea lui Dumnezeu, lucru care mi-a schimbat complet viaţa. M-am transformat dintr-o persoană laică într-una centrată pe spiritualitate. Din vremea în care stăteam în spital, am simţit că vindecarea spirituală avea să joace un rol important în recuperarea mea. Totuşi, simt că este foarte important să accept vindecarea din orice sursă mi-ar fi oferită. Aceasta poate include tratamente convenţionale, urmarea unui regim alimentar special, suplimente alimentare şi o practică spirituală zilnică.

Până în acest moment, am „primit” patru operaţii invizibile de la Entităţi. Fiecare din ele a avut efecte puternice la nivel fizic şi emoţional. La câteva ore după prima operaţie, o vânătaie mare s-a format pe coloana mea vertebrală. Am pus agheasmă, pe care o simţeam ca pe o lumină lichidă pătrunzând în corpul meu. Vânătaia şi-a schimbat culoarea peste noapte, ajungând maro deschis. Continui să pun agheasmă, atunci când mă doare şi mă ajută mult. Alte operaţii au fost urmate de dureri în coaste, pe şolduri şi pe coloană. După operaţii, am simţit o mare uşurare sau o revelaţie emoţională ori spirituală.

Aşa cum se întâmplă de obicei. Vindecarea mea a început cu vindecarea emoţională. Cum stăteam în pat, am făcut o trecere în revistă a întâmplărilor care mă afectaseră cel mai profund în timpul vieţii, luându-le în ordine cronologică. Pentru prima dată, am reuşit să le văd dintr-o perspectivă diferită: fără să le judec. Am fost capabilă să înţeleg faptul că cei de care m-am simţit lovită erau fiinţe imperfecte ca şi mine şi că ei greşiseră ca şi mine. Putând să-i iert pe acei oameni, am scăpat de o povară enormă pe care o purtam pe umeri şi am dobândit multă pace sufletească. De asemenea, am reuşit să obţin iertarea de la alţi oameni pentru faptele mele din trecut, ceea ce m-a eliberat de sentimentul de vinovăţie pentru care mă pedepsisem de-a lungul anilor.

Energia vindecătoare din Casa de Dom Inácio s-a răspândit în toată familia mea, făcându-ne pe toţi să beneficiem de ea. Sora mea a avut un accident cumplit de maşină cu mai mulţi ani în urmă; fusese lovită de un şofer beat. Strivită de la brâu în jos, avea mobilitatea limitată şi suferea de dureri mari. A „primit” două operaţii invizibile în casa ei din Statele Unite în cursul vizitelor pe care mama şi eu le-am efectuat la Casa de Dom Inácio. Cu prima ocazie, ea fusese trezită de o Entitate care i-a ridicat piciorul şi a acţionat asupra gleznei. Durerea a slăbit începând din acel moment. A doua operaţie a fost realizată „cu înlocuitor”, mama, aflată în Casă, jucând rolul de transmiţător pentru sora mea, care era acasă. În dimineaţa următoare, sora mea s-a trezit că are o gleznă vânătă şi durerea a devenit şi mai slabă. Sora mea nu avea vreo bază sau vreo experienţă în vindecarea spirituală.

Acum înţeleg că scopul vieţii mele este să păşesc pe poteca ce duce către lumina perfectă a lui Dumnezeu. Poteca este lungă şi plină cu ceea ce obişnuiam să consider obstacole de netrecut. Acum mă gândesc la ele ca la nişte pietre. Atunci când întâlnesc una, în loc să mă simt pedepsită sau victimizată, o văd ca pe o nouă lecţie de învăţat. Mă bucur de această lecţie, pentru că asta înseamnă că am înaintat de-a lungul potecii şi că sunt pregătită să învăţ şi mai mult. Studiez fiecare piatră cu compasiune şi cu iubire şi imediat ce ajung să înţeleg mai mult, piatra se micşorează şi devine o pietricică, pe care pot să o ţin în mână. Cercetez pietricica pe toate părţile, dobândind o înţelegere şi mai amplă. Apoi sunt capabil să accept, să schimb, să iert şi să rezolv problema pe care o reprezenta piatra. Imediat ce piatra s-a prefăcut într-o pietricică, o pun în buzunar şi o port ca amintire a lecţiei pe care am învăţat-o. Cum poteca s-a eliberat de obstacole, eu continui să merg înainte spre lumină. E munca vieţii mele să transform pietrele în pietricele şi să eliberez poteca spre Dumnezeu.

Acum, pentru că beneficiez de o mai bună înţelegere a Spiritismului, sunt capabil să văd cancerul ca pe un dar. Obişnuiam să fiu arogantă. Boala mi-a captat atenţia. M-a făcut să mă concentrez asupra învăţării şi autoperfecţionării, precum şi asupra împărtăşirii cu alţii a revelaţiilor pe care le-am dobândit. Momentul în care am putut să-mi schimb felul în care priveam boala mi-a deschis o perspectivă uriaşă. Din clipa în care am fost în stare să-mi văd viaţa ca o zi de şcoală, să înţeleg şi să accept că spiritul meu are o existenţă infinită, importanţa lucrurilor care mi se întâmplau s-a schimbat brusc. Chiar dacă trupul meu moare, eu nu voi muri. Voi dobândi alt trup şi voi reveni la şcoală pentru a continua să învăţ. Scopul meu este să iubesc, să evoluez şi să fiu în slujba a cât mai mulţi oameni în această viaţă, ca şi în următoarea. Dar trupul meu nu va muri curând. La trei luni după prima mea vizită la Abadiânia, cancerul a slăbit în intensitate şi nu mai avansează de atunci.

▲

AMAZING GRACE (GRAŢIE MINUNATĂ)

Margaret Newton
Noaptea trecută, în timp ce îmi strângeam în braţe perna, am fost transportată înapoi, în Brazilia, prin intermediul unei amintiri. Era sâmbătă şi Arturo era în faţa sălii, fiindcă suferise o congestie cerebrală cu două zile în urmă şi supravieţuise. „Mulţumesc Entităţilor că sunt în viaţă”, spunea el. Toţi au râs. Felul său de a fi, direct, lipsit de înflorituri, era atrăgător şi a creat un mesaj care îi impresionase pe toţi.

Îmi amintesc vocile care răsunau în afara Casei, în timp ce ne alegeam cântece dintr-o carte. Nu am putut să cânt mulţi ani după moartea mamei mele, chiar dacă am fost la Kingdom Hall (Sala Regatului = loc de întrunire pentru Martorii lui Iehova. N. trad.) cu unchiul meu şi congregaţia a cântat la începutul şi la sfârşitul slujbei. Participarea la întrunirea din Sala Regatului era un memorial viu în amintirea ei. Vizitam ce fusese odinioară şi acum nu mai este. Mă copleşea tristeţea. Plecam întotdeauna cu o senzaţie de gol. Mă legăna o deşertăciune cum stăteam acolo fără să mai ascult vocea ei puternică peste umărul meu, cum făcusem toată viaţa. Aveam obiceiul să o tachinez, spunându-i că ea conducea întregul grup cu puterea vocii sale şi că nu s-ar mai fi cântat nici un cântec fără ea. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că acele vorbe erau adevărate.

Atunci când cânt „Amazing Grace” în Casa de Dom Inácio, aud din nou vocea mamei mele şi simt iubirea pe care o ştiam de când eram copil şi ea cânta atât de puternic şi de clar. Lacrimi îmi curgeau pe obraji, scăldându-mi sufletul. N-am scos nici un sunet. Nu puteam să mă mişc. Mi-am dat seama ce multă bucurie este în cântec şi acolo, în Casă, am lăsat bucuria să ia locul mâhnirii. Am simţit petale de trandafir alb în jurul meu, ca şi cum erau o metaforă pentru lumina care se revărsa în trupul meu. Vocile copiilor mici puteau fi auzite cântând şi mă simţeam atât de aproape de cer, încât aş fi putut să ajung acolo în timp ce mă aflam încă în trupul fizic. Vocile lor tinere creau o bucurie pură sufletului meu. Simţeam căldura radiind în piciorul meu drept şi puteam să simt prezenţa unui spirit care mă mângâia. Bucuria m-a dus în visele din acea noapte, după cum îmi aminteam.

Nu am înţeles niciodată ce simţeam când eram în Casă. Era ca şi cum intrasem într-o cameră acoperită cu o pânză moale, frumoasă, în culori deschise. Chiar şi zgomotul paşilor îl simţeam atenuat. Cu ochii minţii, vedeam un văl subţire, transparent, în centrul camerei. Lucrurile care aveau formă eram destul de solide în partea în care stăteam eu. Aceleaşi forme existau şi de cealaltă parte a vălului, doar că erau molecule de energie în mişcare. Experienţele mele în Casă m-au făcut să mă întreb în legătură cu ceea este şi ceea ce nu este real. Cu cât simţeam mai multă iubire, cu atât mai puternică era emisia din lăuntrul meu, făcându-mă să mă reconectez cu senzaţia casei părinteşti pe care o pierdusem în ceasul morţii mamei mele.

Această cufundare spirituală era vindecarea corpului meu emoţional. Am găsit aceeaşi casă pe care mama o crease prin spiritualitatea ei – nu religia, ci spiritualitatea ce radia din fiinţa ei. Acum înţeleg de ce am plâns timp de trei săptămâni după operaţia spirituală efectuată în Casă.

Au trecut şase luni de atunci şi durerea emoţională şi psihică pe care o resimţeam cândva a dispărut şi eu sunt complet vindecată. Nu am ştiut niciodată că era posibil acest nivel de vindecare. Petrec mult timp din viaţă cu terapia şi seminarele de auto-ajutor, toate fiind de mare folos pentru evoluţia personală, dar nu şi pentru vindecarea reală. Nimic nu s-a apropiat vreodată de ceea ce mi s-a întâmplat atunci când am venit în faţa Mediumului João şi a Entităţilor.

▲

FIUL MEU MERGE

„Junior” da Silva
Neusa şi Gelson da Silva l-au adus pe fiul lor Junior la Casa de Dom Inácio în 1989. Făcuse poliomielită la vârsta de trei luni.
Neusa ne spune povestea ei:

L-am dus în grabă pe fiul meu la spital, cu febră de patruzeci de grade Celsius, după ce făcuse un vaccin împotriva poliomielitei. În următorii şase ani, soţul meu şi eu am căutat cu disperare soluţii şi răspunsuri, mergând la medici şi la vindecători, pentru a găsi un tratament în urma căruia să poată merge. Avea o proteză care îi înconjura piciorul şi corpul până la plexul solar. Să meargă nici nu se punea problema. Înfrunta viaţa într-un scaun rulant.

Prima dată l-am adus pe Junior la Casa de Dom Inácio când avea şase ani. Entitatea ne-a spus că tratamentul va dura mai mult timp, dar că putea să-l ajute. Pentru tratament, era nevoie să-l aducem pe Junior la Abadiânia la fiecare patruzeci de zile. Era o călătorie istovitoare cu autobuzul. Îi luam cărţile cu el, să-şi poată continua studiile. După un an, mobilitatea se îmbunătăţise sută la sută şi Entitatea a scos proteza care acoperea piciorul drept şi întregul tors al lui Junior. Entitatea ne-a spus că dacă nu-l aduceam la tratament atunci când am făcut-o, ar fi rămas permanent în scaunul rulant. Echipa medicală care îl tratase confirma acest lucru.

Junior a continuat tratamentul cu Entităţile până la şaisprezece ani. Mi-am onorat perseverenţa de a-l ajuta pe fiul meu devenind ghid al Casei şi ajutându-i pe alţii. La fiecare patruzeci de zile, închiriam un autobuz cu care aduceam oameni din localitatea mea pentru vindecare la Casa de Dom Inácio. Autobuzul era mereu plin. Călătoria de întoarcere dura întotdeauna mai mult, pentru că trebuia să facem opriri dese şi să-i ajutăm pe cei care făcuseră operaţii spirituale şi care vomitau adesea.

Entitatea mi-a spus, în 1999, că ar trebui să ne mutăm la Abadiânia. Nu aveam idee cum am fi putut să ne câştigăm existenţa cu doi fii la şcoală. Am rugat Entitatea să ne ajute. Proprietarii hotelului Vila Verde, Ernesto şi Izaura, îşi vindeau hotelul şi doreau să-l cumpărăm noi. Nu aveam fondurile necesare să cumpărăm hotelul, astfel încât, în cele din urmă, ni l-au închiriat până când găseau un cumpărător. Ne-am mutat cu toată familia. Gelson a trebuit să-şi vândă acţiunile pe care le avea la o firmă de afaceri imobiliare, iar eu am vândut o afacere rentabilă în comerţul cu amănuntul pentru haine de damă. Ne-am luat viaţa de la capăt şi am învăţat să lucrăm în domeniul hotelier. Avem încă de luptat pe plan financiar. Încetul cu încetul, am învăţat şi am început să îndrăgim noua noastră viaţă.

În 2002, Ernesto şi Izaura nu au mai reînnoit contractul cu noi şi ne-au dat un preaviz de o lună, fiindcă voiau să închidă hotelul. Eu m-am întors la Porto Alegre, în sudul Braziliei, să găsesc de lucru şi să-mi înscriu fiii din nou la şcoală. Gelson era disperat şi s-a dus la Heather, care aducea întotdeauna grupurile ei de pelerini la hotelul nostru. Heather şi doi prieteni au găsit o cale de a cumpăra hotelul şi ni l-au dat nouă în leasing, ca să ne putem relua viaţa în acest sanctuar.

Fiul nostru merge fără cârje acum şi mai trebuie să folosească doar o mică proteză pentru picior. Fiindcă suntem cam strâmtoraţi cu banii, a trebuit să-l retragem de la facultatea de drept, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, dar el este un atlet din fire şi joacă într-o competiţie de baschet în scaune rulante. În 2005, a început să joace tenis în scaun rulant şi îi merge bine. Datorită lui Heather şi sponsorizării prietenilor ei şi Fondului Sfântul Ignatius, a putut să se antreneze cu un antrenor olandez din São Paulo şi să călătorească în Chile, pentru a participa la competiţii internaţionale. Graţie talentului său, a fost recunoscut de Asociaţia Sporturilor pentru Persoanele cu Handicap, fondată de americanul Steve Dubener, şi este acum antrenat şi primeşte o bursă acordată de asociaţie pentru a-şi termina studiile de drept la São Paulo. Aş putea să umplu o carte cu povestiri despre vindecările miraculoase la care am fost martoră în cei douăzeci de ani de când am venit în Casă. Iubim Abadiânia. Aici ne-am găsit adevăratul cămin şi adevărata familie.
▲

POARTĂ CĂTRE DIVINITATE

Rosa Haritos
În ianuarie 2004, atinsesem nivelul profesional de cercetător la nivel academic în cadrul unei mari universităţi din „conferinţa atletică” Ivy League. Lucram cu oameni de înalt nivel în domeniul meu. Pe plan personal, eram pe un teren mai puţin solid: căsătoria mea de unsprezece ani se destrăma. Valuri de furie, de teamă şi o senzaţie de neajutorare mă loviseră în timp ce îl urmăream pe soţul meu cum se închidea treptat în sine. După trei ani în care am încercat terapia convenţională, am ajuns să iau dificila hotărâre de a căuta să divorţez. Şi totuşi era o durere mai profundă, o nemulţumire mai profundă în legătură cu aproape orice lucru din viaţa mea, o senzaţie de „asta e tot ce există?”. Călătoria mea la Ioan al Domnului a avut două obiective: să mă vindec de trauma emoţională provocată de divorţ şi să mă reconectez la viaţă în plan spiritual.

Am sosit într-o miercuri dimineaţa, la ora 7:30. Casa era un furnicar de oameni de toate vârstele, culorile şi suferinţele. Erau scaune rulante, cârje, copii mici, bătrâni, şi se vorbeau cel puţin cinci limbi diferite în afară de portugheza braziliană, care se auzea în difuzoarele unui post de radio. Oamenii stăteau la rând, dornici să fie văzuţi de Ioan al Domnului. Stăteam în linişte, cu broboane de sudoare curgându-mi pe ceafă, cu ochii închişi, încercând să acumulez totul.

Am simţit o mână trecând ca o perie. Când am deschis ochii, am văzut un tânăr în meditaţie profundă, care îmi prindea strâns mâna în mâna lui. Aproape imediat, am simţit o descărcare electrică trecând ca un şoc prin tot corpul. Am auzit o voce care spunea exact cuvintele care aveau ecou în mintea mea: „Ce a fost asta?” Am deschis ochii, aşteptând să văd pe cineva în partea cealaltă, dar nu era nimeni. Omul care îmi ţinea mâna era încă adâncit în rugăciune. Dezorientat, mi-am întors privirea de-a lungul încăperii aglomerate şi am fost atras de o tânără femeie. Era ca şi cum ne-am fi auzit pur şi simplu gândurile una alteia, mai presus de orice zgomot, dar părea imposibil. Ne-am croit drum una spre cealaltă, ne ţineam mâinile, am închis ochii şi ne-am concentrat asupra prezenţei unei entităţi mai presus de noi, o prezenţă divină.

Restul călătoriei mele a fost plin de experienţe şi mai ciudate. Nu puteam să-mi explic – ţinând seama de riguroasa mea pregătire ştiinţifică. Am avut viziuni Tehnicolor cu ochii închişi şi am simţit mâini pline de energie, care îmi îndoiau uşor corpul, umplându-l cu lumină şi căldură, în timp ce stăteam în camera curentă. Aceste două experienţe nu s-au limitat la spaţiul Casei. În a patra noapte din sejurul meu de două săptămâni, am simţit în camera mea o prezenţă, în timp ce stăteam întinsă în pat. Simţeam ca şi cum două mâini îmi prinseseră gleznele şi apăsau puternic pe ele. Puteam să simt căldura care se pierdea şi presiunea crescând în corpul meu, iar când mi-au atins genunchii, milioane de ace încărcate cu energie s-au descărcat. Durerea era copleşitoare, dar cu acest gând a slăbit. Cu fiecare respiraţie, mâinile continuau să se deplaseze în sus pe trupul meu, împingându-mă în pat. Cum mă uitam în jos, către piept, îmi puteam vedea trupul ridicându-se cu fiecare mişcare. Vedeam jeturi de lumină strălucitoare şi simţeam ca şi cum cineva îmi realinia coloana vertebrală în întregime. Apoi am simţit o mână în interiorul gurii, apăsând, în timp ce valuri de electricitate pulsau prin dinţii, gingiile şi maxilarele mele. În cele din urmă, am simţit o rafală de aer şi prezenţa a dispărut. În dimineaţa următoare, i-am povestit întâmplarea lui Heather, care m-a asigurat că era ceva destul de obişnuit ca Entităţile să vină în camerele noastre şi să lucreze asupra noastră. Mi s-a spus să nu mă îngrijorez, ci să am încredere în ceea ce se întâmpla.

M-am gândit la viaţa mea, în timp ce stăteam la rând în acea dimineaţă. Ca fiică a unor imigranţi, am crescut într-o casă plină de suferinţă şi de teamă. Şi totuşi, experienţele mele directe erau atât de diferite – consideram viaţa plină de bucurie şi de iubire şi o îmbrăţişam deplin. Aveam dorinţa puternică de a elibera lumea de toate suferinţele. Dar când mă gândeam la căsătoria mea, o tristeţe îmi apăsa inima şi sufletul. Mă simţeam pierdută şi incapabilă să trag o punte peste prăpastia care mă despărţise de soţul meu. Sub această tristeţe se ascundea mânia, o emoţie pe care preferam să nu o iau în seamă. Cum aceste emoţii mă cuprindeau, îmi amintesc că am cerut ajutor să scap de ele, fără să ştiu ce însemna asta sau dacă era posibil.

Heather mi-a recomandat să scriu numele soţului pe o bucată de hârtie, împreună cu data naşterii. Nu adusesem o fotografie, dar când m-am apropiat de Entitate, a luat cu blândeţe bucata de hârtie şi a ţinut-o în mână. S-a uitat în ochii mei cu iubire şi compasiune, spunând: „E om bun”. Din nou, am simţit ca şi cum cineva îmi citea gândurile şi am zâmbit. Entitatea a repetat: „E om bun”, la care eu am răspuns: „Ştiu, Părinţe, dar nu mai pot trăi cu el”. Mi-a luat mâna dreaptă şi a început să vorbească foarte repede în limba portugheză. Heather a spus: „Nu trebuie să faceţi ce tocmai vrea să vă spună”. I-am spus lui Heather că eram recunoscătoare pentru vindecarea pe care o primisem deja şi aş face orice pentru a-mi alina durerea din suflet. Din nou, Entitatea a spus: „Nu trebuie să faceţi ce spun eu”. Îmi amintesc că eram năucă şi nerăbdătoare, însă Heather m-a explicat: „E vorba de liberul arbitru. Entitatea vă va da un sfat, dar sunteţi liberă să nu-l luaţi în seamă”.

M-am uitat direct în ochii Entităii şi am spus: „Părinte, vă rog să-mi spuneţi”. Hather traducea: „Aduceţi trei fotografii ale dumneavoastră şi să fiţi aici mâine dimineaţă, în rândul de la ora 8:00. Dacă faceţi asta, vă voi da multă fericire în casă”. Lacrimi de recunoştinţă îmi curgeau pe faţă, în timp ce eram însoţită într-un taxi de Heather, care îi explica şoferului ce trebuia să facă. Am fost condusă la Anápolis şi, în sfârşit, am găsit un centru de făcut fotografii pentru paşaport, într-un magazin universal. M-am întors în camera mea de hotel în acea după-amiază, cu fotografiile în mână, obosită şi nesigură de ceea ce mă aştepta în ziua următoare.

La ora 8:00, stăteam la rând să fiu văzută de Entitate, ţinând strâns în mână fotografiile, şi eram plină de speranţă. M-am apropiat de Entitate şi i-am dat fotografiile. „Sunt fotografiile dumneavoastră?”, m-a întrebat.

„Da, Părinte”, am răspuns.

Un zâmbet. „Sunt recente?”

„Da, Părinte”.

Alt zâmbet. „Sunteţi sigură?”

Simţind jena mea crescândă, Heather i-a spus Entităţii despre călătoria mea la Anápolis. Din nou, m-a tras mai aproape şi mi-a luat mâna dreaptă. „Acum vă voi da ceea ce am promis”. În acea clipă, am simţit un val de energie în mâna dreaptă şi mi s-a spus: „Credinţa dumneavoastră este puternică şi ea v-a vindecat”. Apoi am fost însoţită în afara rândului şi mi s-a recomandat să merg şi să „stau în camera curentă”. A fost atât de simplu – şi atât de complex.

În ultima zi din acel sejur, în timp ce stăteam la rând să-mi iau la revedere de la Entitate, mi s-a spus că eram o Fiică a Casei, membru al familiei de mediumi ai Casei şi mi s-a dat o reţetă cu plante medicinale. În cursul şederii mele de două săptămâni, nu făcusem operaţii şi nu primisem plante medicinale, ci doar recomandări să stau în camerele curente. Nu eram sigură ce presupunea să fii medium şi, ca să fiu sinceră, cuvântul însuşi îmi evoca imagini cu sfere de cristal şi „şedinţe”. Şi totuşi, din ce puteam bănui, mediumii Casei erau bărbaţi şi femei pline de credinţă şi înţelepciune, care se deschideau către Divinitate doar stând liniştiţi, făcând rugăciuni sau direcţionându-şi conştiinţa spre binele celor care călătoreau la Casa de Dom Inácio. Propria mea cunoaştere privind sănătatea se baza pe premisa alinării suferinţelor. Mediul în care mă simţeam cel mai bine era educaţia şi acţiunea concretă. Poate venise vremea să privesc lucrurile într-o perspectivă mai amplă. Mi s-a spus să iau plantele medicinale şi să respect trei reguli: să nu mănânc carne de porc, să nu beau alcool şi să nu folosesc alimente condimentate sau ardei iute. „Trăiţi-vă viaţa ca de obicei”, mi-a spus Heather. Destul de sincer, nu prea avea importanţă, fiindcă viaţa pe care o cunoscusem nu mai exista.

Lucrurile păreau foarte diferite când am ajuns acasă. De fapt, eu eram diferită. Am încercat să fac tot ce puteam pentru a transmite mai departe ceea ce mi se întâmplase în Casa de Dom Inácio, dar era greu fiindcă nu eram sigură ce se întâmplase. Mânia, teama şi tristeţea fuseseră înlocuite cu o deschidere largă a minţii şi a sufletului. Mă simţeam smerită de simplitatea Casei, de mediul plin de bunăvoinţă şi de iubire. Mă simţeam acum pregătită să privesc cinstit calea pe care îmi conduceam viaţa, înlăturând tot ceea ce nu mi se mai potrivea. M-am trezit atrasă într-o lume cu care nu eram obişnuită: aveam viziuni în timpul zilei; simţeam energii şi auzeam gânduri şi idei care nu erau ale mele şi acea mână obişnuită şi puternică pe spate. Pe măsură ce aceste experienţe deveneau tot mai puternice, mi-am dat seama că aveam nevoie de ajutor să navighez în această lume nouă. M-am cufundat în iniţierea şamanică în următorii doi ani, petrecând nenumărate ore ca să învăţ despre darul mediumnităţii şi despre responsabilitatea pe care o avem atunci când îi slujim pe alţii.

Am revenit la Abadiânia în fiecare an şi mă aştept să continui acest pelerinaj, nu doar din recunoştinţă, ci şi dintr-o dorinţă de a-i sluji pe ceilalţi oameni care reuşesc să vine pentru a fi văzuţi de acest vindecător minunat. Soţul meu a vizitat Casa pentru o săptămână, în vara anului 2005, şi a avut şi el o experienţă de reconectare cu ceea ce avea divin în fiinţa lui. Ne-am străduit din greu să ne consolidăm căsătoria şi am făcut progrese remarcabile – ceva la care nici unul din noi nu se gândea că ar fi posibil. Mai avem multe de făcut, dar dorim să continuăm împreună, cu iubirea şi sprijinul Entităţilor Casei.

E un proverb care ne spune să studiem degetul care arată spre lună. Pentru mine, Casa este acel deget – un semnal luminos care m-a chemat acasă, mi-a încălzit sufletul şi mi-a furnizat o rezervă sigură pentru a mă reconecta cu propria mea lumină şi pentru a mă trezi din somnul adânc al indiferenţei. Am învăţat că atâta timp cât trăiesc şi acţionez aşa cum îmi dictează sufletul, urmează fapte bune.

▲

O A DOUA ŞANSĂ

John Friesman
John fusese învăţat să dispreţuiască acele momente ale zilei în care corpul său era obligat să-ţi cureţe trupul ori de câte ori era nevoie. Trăia cu o durere de cap permanentă şi puternică. Nu exista alinare şi, timp de mai multe luni, John îşi vizitase medicul de nemumărate ori. Având diagnosticul de depresie şi urmând un tratament cu neurotransmiţătorul Prozac, John a găsit în cele din urmă un doctor care l-a trimis la Spitalul Auckland pentru a face o analiză de vizualizare prin rezonanţă magnetică (RMN).
John îşi spune povestea:

Am suferit şocul vieţii mele în iulie 1998. Medicul care mi-a recomandat să fac RMN-ul m-a rugat să aştept pe coridor, în timp ce el avea să arunce o privire asupra planşei cu imagini. Când a venit să-mi dea rezultatul, am observat că devenise palid. Mi-a explicat că, în şaptesprezece ani de când lucra în domeniul medical, nu văzuse niciodată o tumoare pe creier atât de mare.

M-a dus imediat în sala de operaţii pentru a înlătura presiunea asupra creierului. În timpul operaţiei, a introdus o valvă de blocare în stomac, cu un tub care mergea de la abdomen la creier şi la o altă valvă de pe craniu. Mă simţeam fantastic după asta, dar medicii m-au avertizat că era doar începutul. Ei ar fi trebuit să reducă mai întâi tumoarea, datorită dimensiunilor sale neobişnuite. A doua procedură, ceva mai periculoasă, a fost efectuată peste două zile. A fost operaţie de zece ore şi jumătate şi erau gata să mă piardă de două ori, resuscitându-mă de fiecare dată şi apoi închizându-mi operaţia, după ce scoseseră doar jumătate din tumoare, fiindcă era prea periculos să continue. Tumoarea, de mărimea unui ou, crescuse şi în prima vertebră, astfel încât mi-au scos şi o treime din vertebră pentru a înlătura orice rădăcină. M-au supus unor doze masive de radiaţii, după ce m-au cusut, şi mi-au dat cantităţi mari de steroizi.

M-au externat şi mi-au spus să merg acasă, chiar dacă eram extrem de slăbit şi foarte bolnav. Aveam dureri mari de stomac pe drumul spre casă şi am oprit când am văzut maşina fostei mele partenere. Ea mi-a spus că arătam groaznic şi că nu trebuia să fiu lăsată singur. Nu aş fi fost capabil să supravieţuiesc. M-a luat acasă la ea, mi-a dat patul ei şi a avut grijă de mine timp de şapte săptămâni. Aveam şaizeci şi şase de leziuni ale mucoasei gastrice, diagnosticul fiind ulcer peptic. Am încetat să mănânc şi să beau într-un anumit moment. N-aş fi reuşit să trec peste această situaţie fără ajutorul unei femei bătrâne, doamna Rebecca Parks, care mă vizita. Ea mi-a spus că nu putea să suporte felul în care arătam. S-a dus acasă şi a preparat o cană cu apă de orz. Mi-a adus-o, a încălzit-o şi cu toate că alţii mă considerau pierdută, ea a rămas cu mine până când am terminat toată cana, dându-mi picătură cu picătură. După acest tratament, mi-am revenit într-adevăr.

A urmat un proces de remisie timp de un an. În tot acest timp, mă duceam la Spitalul Auckland la fiecare trei luni. „E totul curat”, mi-au spus. „Mergeţi acasă”. Eram foarte fericit în privinţa mea, până când la un astfel de control, medicul se uita spre podea. Citise nişte statistici înspăimântătoare. „Cincizeci la sută dintre oamenii cu acest tip de tumoare mor în mai puţin de cinci ani, dar nu sunteţi deloc aproape de acest interval maxim”. Mi-a spus că tumoarea creştea rapid chiar prin creierul meu. Devenisem neoperabil şi doctorii nu mai puteau face nimic pentru mine. N-am mai putut să ascult şi altele şi am ieşit din spital, în fugă şi plângând. Medicul a venit după mine, spunându-mi: „Johny, ascultă, putem să-ţi dăm morfină, când veţi fi ţintuit la pat”. Era ultimul lucru pe care trebuia să-l aud.

M-am dus la telefon şi l-am sunat pe tatăl meu. I-am spus: „Tată, mor”. Tatăl meu este un olandez puternic şi perseverent. El mi-a spus: „Ascultă, băiete, nu renunţa. O să sunăm la fiecare spital din lume, dacă va fi nevoie, până vom găsi pe cineva care poate să te ajute”. Însă toţi aveau acelaşi răspuns. Într-adevăr nu puteau să facă nimic pentru mine. De la un spital din Melbourne, Australia, mi-au răspuns că puteau să mă folosească drept cobai pentru experimentarea unor medicamente, dar cel mai probabil aveam să mor în următoarele douăsprezece săptămâni.

Nu aveam încotro să mă îndrept. Atunci am primit un telefon de la un bărbat mai în vârstă, dl. Howard, dintr-o insulă din zona Marii Bariere de Corali. Când eram copil şi lucram la o măcelărie, obişnuiam să aduc carne acestei familii, când veneau pe insulă, în vacanţă. Nu-l mai văzusem prea des de atunci. Mi-a spus că avusese un vis cu o noapte înainte. „Mi s-a spus că trebuia să vă arăt ceva”. Locuia cu fiica lui în Auckland şi mi-a cerut să vin şi să văd despre ce era vorba. Nu ştiam ce să fac, dar neavând nimic de pierdut, am zburat până la Auckland. Mi-a arătat o casetă video cu Ioan al Domnului. M-am hotărât să merg la acest vindecător. Era doar un număr de telefon pe acea casetă. Era numărul unui tânăr care îşi strivise o vertebră într-un accident şi care s-a dus la Ioan al Domnului pentru ajutor. I-am telefonat. Mi-a spus că putea să stea în picioare doar o jumătate de oră, atunci când s-a dus pentru prima dată la Casa de Dom Inácio, acum câţiva ani. Era pe jumătate vindecat. Ieşise să facă windsurfing în acea zi şi se simţea fantastic.

Cele spuse mi-au dat încredere. El mi-a dat numărul de telefon al Bernadettei Andrew, care ducea oameni din Noua Zeelandă la Ioan al Domnului. La început, nu a vrut să mă ia fără o permisiune scrisă de la medici, însă medicii nu au vrut să mi-o dea. Bernadette a întrebat cu multă bunăvoinţă Entităţile dacă trebuia sau nu să merg. Entităţile i-au răspuns să-şi folosească propria înţelepciune, propriul discernământ, astfel încât ea m-a luat la următoarea călătorie.

Eram şaptesprezece persoane care urmau să treacă prin faţa Entităţii, în primă zi. Aveam dureri atât de puternice, încât mergeam pe vârful picioarelor. Nu mă puteam opri din plâns de durere. Ioan al Domnului a ieşit pe mica scenă din faţa noastră. Erau sute de oameni în jurul nostru, dar el părea să mă privească direct, îndreptându-se spre mine. Nu mai puteam de bucurie. Credeam că voi fi tratat, dar în ultima secundă a schimbat direcţia spre dreapta şi s-a dus la un bărbat brazilian. O femeie ţinea o tavă cu instrumente. A luat un bisturiu şi a început să răzuiască globii oculari ai bărbatului. Urmăream cu atenţie fiecare mişcare. Bărbatul nu simţea nici o durere; nu a tresărit niciodată. Lucrez mult la gater şi ştiu cum se simte rumeguşul în ochi. Şi totuşi, acel om nici nu se mişca. Eram supărat că Ioan al Domnului nu lucrase asupra mea. Însă puţin mai târziu, Entităţile m-au programat pentru operaţie în dimineaţa următoare.

A doua zi, m-am dus în sala de operaţii şi l-am aşteptat pe Ioan al Domnului. Atunci când a intrat, a spus mai întâi Rugăciunea Domnească (Tatăl Nostru). Aveam ochii închişi şi ţineam mâna dreaptă în partea din spate a capului. Operaţia non-fizică începuse. Gâtul şi capul păreau că devin mai moi sub mâna mea şi simţeam un fel de fluturi care îmi fâlfâiau pe sub pielea. Era uimitor. Înainte să-mi dau seama, cineva din personalul ajutător mi-a spus că puteam să merg acasă acum, pentru că operaţia mea se terminase. Am ieşit şi deodată am observat că mergeam pe propriile picioare, fără nici o durere. Mi s-a spus să mă întorc la hotel şi să mă odihnesc timp de douăzeci şi patru de ore.

Când am coborât din taxi, eram atât de bucuros că nu mai aveam dureri, încât am sărit „în sus şi în jos”, să văd dacă era adevărat – exact ce mi se ceruse să nu fac. Bernadette mi-a explicat foarte riguros că era o „operaţie chirurgicală adevărată”, cu posibile suturi interne. „Aţi sări încoace şi încolo după o operaţie pe creier într-un spital obişnuit?”

Trebuia să revin în faţa Entităţii după şapte zile, pentru control. Am scris o notă în care mulţumeam lui Ioan al Domnului şi Entităţilor pentru a doua şansă la viaţă. Mi s-a spus să revin când simţeam că sunt pregătit. Mi-am redobândit forţa şi nu am mai avut dureri de cap ori senzaţii de vomă timp de un an. Dar apoi, în iulie 2000, am început să am din nou dureri de cap. Am revenit la Abadiânia pentru a doua operaţie şi mi s-a spus după aceea că eram pe deplin vindecat.

M-am întors acasă şi de atunci nu am mai avut dureri. Am făcut o examinare prin rezonanţă magnetică (RMN) acum câţiva ani, pentru a verifica vindecarea. Masa de forma unui ou se redusese la dimensiunile unui cucui inactiv, la baza craniului. Medicul a hotărât că nu mai aveam nevoie de vreun alt tratament.

Spun povestea mea oricui doreşte să o audă. Arăt altora imagini video ca să-l răsplătesc pe Ioan al Domnului pentru noua mea viaţă şi, dacă mi se cere, sunt dornic să ajut pe oricine vrea să-l viziteze pe acest vindecător uimitor.

▲

CEASUL BĂTEA

Barbara Ettleson
Pe 27 martie 2002, am fost diagnosticată cu un cancer la sân. Un diagnostic mult prea comun pentru femeile din această ţară. Medicul meu dorea să fac o dublă mastectonie; în definitiv, aveam chisturi fibroase la sâni şi era greu să fie obţinută o mamografie clară. Eram şocată. Chirurgul mi-a spus că aştepta să iau o hotărâre în trei zile. Eram într-o zi de joi. Vineri, m-am dus cu partenerul meu şi cu o prietenă să facem o vizită radiologului şi oncologului. Oncologul mi-a spus că nimic altceva nu ar da rezultate, în afara operaţiei, urmată de radioterapie şi de chimioterapie. „Să nici nu vă gândiţi la plante medicinale”, a spus el. „E cancer”. Radiologul a fost cel mai dornic să ne ajute şi ne-a explicat protocolul tratamentului cu radiaţii. Spitalul Methodist din Des Moines, statul Iowa, nu folosea Sentinel Node Biopsy (Biopsia Sentinel a nodulilor. N.Trad.) ca standard de tratament, ceea ce însemna că toţi nodulii mei limfatici trebuiau controlaţi. Eram înspăimântată şi am intrat repede într-o stare de depresie. Ceasul bătea în defavoarea mea.

M-am trezit sâmbătă dimineaţă, amintindu-mi despre călătoria spirituală a unei profesoare la Ioan al Domnului, în Brazilia. I-am telefonat profesoarei şi ea m-a încurajat să mă duc. Mi-a dat numele unei persoane care conducea grupuri de pelerini la Ioan al Domnului. Profesoara mi-a spus că acea femeie tocmai se întorsese din Brazilia şi s-ar fi putut să nu mai plece prea curând, dar oricum să-i telefonez. Profesoara mi-a spus că s-ar putea să am mult de aşteptat până voi fi sunată, dar să nu mă descurajez. Am terminat convorbirea cu profesoara şi am telefonat lui Heather Cumming. Mi-a răspuns şi mi-a spus că se va întoarce în Brazilia peste două săptămâni, cu afaceri personale, dar că ar fi încântată să ne însoţească la Ioan al Domnului. În cele două săptămâni am reuşit să obţinem paşapoartele, să vindem o casă şi să cumpărăm una nouă, iar acum ne îndreptam spre Brazilia.

Aflaţi în avionul spre Brazilia, lumea se învârtea mai încet. Pelerinajul nostru începuse. Ne-au trebuit treizeci de ore să ajungem în oraşul în care Ioan al Domnului realiza vindecări miraculoase. Heather ne-a întâmpinat în Brazilia şi ne-a luat în grija ei. Am avut mai multe zile să ne pregătim înainte de a fi văzuţi de Ioan al Domnului. Era o adevărată călătorie de vindecare şi de iubire. Am petrecut mult timp într-o bisericuţă veche din Abadiânia, cunoscută ca fiind vizitată de Fecioara Maria, rugându-ne, discutând şi fiind ţinuţi în mare iubire de spiritele bisericii. Am meditat la cascada de pe terenul aflat în proprietatea Casei de Dom Inácio. Am fost salutaţi de mulţi Divas şi, cel mai incredibil, un şarpe ne-a întâmpinat pe potecă atunci când coboram la cascadă – un semn clar de transformare.

Ioan al Domnului mi-a spus să mă pregătesc pentru operaţie şi m-a trimis să-mi petrec timpul meditând la vindecarea de care aveam nevoie. Personalul Casei m-a încurajat să mă concentrez pe iubire şi pe iertare în timp ce meditam. Bunătatea manifestată de personalul Casei m-a ajutat să rămân „centrat”, plin de speranţă şi cu un simţ al calmului şi al iubirii, în timp ce abordam lucrarea pe care trebuia să o fac. Ioan al Domnului mi-a spus să revin de trei ori, iar la ultima vizită m-a declarat vindecat. Am fost onorat, fiind chemat să le vorbesc altor oameni care veniseră la Ioan al Domnului pentru vindecare.

În plus faţă de munca noastră spirituală în Brazilia, partenerul meu şi cu mine ne-am schimbat regimul alimentar. Colaboram cu Institutul Kushi din Becket, Massachusetts, şi urmam un regim strict. Eram înscrişi într-un program de trei ani de activitate şamanică în cadrul Fundaţiei pentru Studii Şamanice. Sub îndrumarea Sandrei Ingerman, am avut parte de vindecare, lucrând cu ea şi cu ceilalţi colegi vindecători.

După ce m-am întors din a treia călătorie în Brazilia, am hotărât să fac o analiză la tomograf pentru a evalua starea de sănătate a sânilor mei. Am făcut o serie de analize pe o perioadă de şase luni. La sfârşitul celor şase luni, medicul mi-a explicat că valorile tomografiilor la sân variau atât de lent, încât „trebuie să fi fost diagnosticată greşit”.

Nu voi şti niciodată dacă am fost sau nu diagnosticată greşit. Ceea ce ştiu este că iubirea, iertarea, un partener de viaţă devotat şi iubitor, un mod de hrănire sănătos, precum şi sprijinul şi înţelepciunea spiritelor au avut efect asupra mea. Fiecare îşi urmează propria potecă, iar calea mea nu este potrivită pentru oricine. Însă cred că acel cancer a fost un dar pe care l-am primit şi eu am rezolvat situaţia. Şi pentru că am reuşit, pot doar să-l împărtăşesc şi altora. Sunt recunoscător pentru experienţele mele şi încerc în fiecare zi să apreciez darul vindecării făcut de spirite şi de cei care m-au însoţit în această călătorie.
▲

DUPĂ TREI DECENII DE SURZENIE

Barbara Brodsky
Am făcut prima călătorie la Casa de Dom Inácio, în ianuarie 2004, cu speranţa că puteam să mă vindec de surzenie. Mi-am pierdut auzul în 1972, imediat după ce am născut primul meu copil. În timpul naşterii, nervii au fost lipsiţi de oxigen şi au murit, lăsându-mă surdă şi fără echilibru. Medicii din Statele Unite mi-au spus că nu exista tratament. Mai multe zeci de ani, am trăit împăcându-mă cu această situaţie, învăţând să citesc de pe buze şi sprijinindu-mă într-un baston pentru păstrarea echilibrului. Apoi cineva mi-a trimis unele materiale despre Casa de Dom Inácio şi am hotărât să mă duc.

Primul pas a fost să analizez posibilitatea de a auzi. Părea minunat, dar trebuia să fiu cinstită cu mine însămi. Surzenia era şi o cale de a scăpa de lucrurile neplăcute. Dacă cineva era mânios, puteam să-mi îndrept privirile în altă parte. Atunci când ştirile internaţionale erau neplăcute, puteam înceta să mai citesc textele afişate. Atunci când copiii mei făceau gălăgie, priveam aiurea. După trei decenii de surzenie, mă obişnuisem să trăiesc într-un anumit grad de izolare. Vedeam surzenia în multe privinţe ca pe un dar, care mă îndreptase către munca vieţii mele, ca profesoară de meditaţie. Ce ar fi însemnat să aud? Ce aş pierde?

Lunile dinaintea primei mele vizite au fost foarte intense, pentru că analizam intenţia de a auzi şi ce însemna auzul într-un sens mai profund. În clipa în care avionul a decolat, mă simţeam pregătită. Entităţile mi-au spus că probabil mă puteau ajuta. Avea să dureze mai mult timp şi trebuia să revin de mai multe ori, dar era bine.

La trei luni după prima mea vizită, am avut un accident cumplit în care am fost aruncată la fundul oceanului de un val de mari dimensiuni. Am fost trasă în stare de inconştienţă spre larg, fiind aproape de moarte. Multe oase mi-au fost fracturate, inclusiv oasele feţei, şi vederea îmi slăbise puternic. Acum nu mai eram doar surdă, ci şi oarbă la un ochi, cu vederea slabă la celălalt şi cu dureri foarte mari. Dar chiar în acele momente, când eram pe fundul oceanului, luasem decizia să trăiesc. Şi trupul meu să se vindece. Gâtul şi coloana nu erau rupte şi eu ştiam că era un dar de la Entităţi. Le-am simţit alături de mine în acel moment de impact. M-am concentrat pe vindecarea oaselor rupte şi pe explorarea semnificaţiei faptului că am ales viaţa şi trăirea ei din plin. Puteam să simt energia şi sprijinul Entităţilor în cursul meditaţiei.

Următoarea mea călătorie în Brazilia a avut loc în februarie 2005. Din nou, am cerut să-mi fie vindecate surzenia şi afecţiunile vederii. Am plecat cu o valoare de 20/100 la un ochi şi 20/200 la celălalt. M-am întors acasă peste o lună cu valoarea 20/20 la ochiul mai bun şi 20/50 la celălalt, dar şi cu o imensă recunoştinţă pentru că lumea se întorsese către mine. Alesesem viaţa! Această vindecarea m-a condus înapoi la întrebarea: ce înseamnă să te vindeci? Nu se vindecă numai trupul, căci vindecarea se referă la karmă şi la totalitatea relaţiilor cu lumea. Să auzi şi să vezi bine înseamnă să fii în relaţii apropiate şi bune cu lumea. Dar toţi ne protejăm, ne blindăm în diferite feluri. Ca profesoară de meditaţie, găsesc că, pentru mulţi oameni, separarea, despărţirea, este cea mare suferinţă. Ne separăm de lume, de cei din jurul nostru şi de noi înşine.

Anul 2005 a adus propriile sale provocări, deoarece un tratament medical făcut în Statele Unite mi-a afectat din nou vederea. Când am revenit la Abadiânia, în ianuarie 2006, un ochi era complet orb şi acum, la doi ani după prima mea călătorie, nu apăruse nici o schimbare în privinţa auzului. În 2005, Entitatea mi-a cerut să cumpăr o gamă completă de diapazoane şi să le fac să vibreze lângă fiecare ureche, zilnic, pentru a „auzi” undele sonore şi să cânt tonurile. Eram acum expertă în acest sens şi eram capabilă să recunosc vibraţiile şi să cânt în acord. Dar tot nu puteam auzi vorbirea normală şi nici măcar o petardă. Pe măsură ce călătoria se apropia, apăreau îndoieli. Mă amăgeam singură? Ar fi trebuit oare să renunţ?

La începutul vizitei mele din 2006, una dintre Entităţi m-a întrebat cu o privire şi cu o expresie plină de compasiune: „De ce vreţi să vedeţi şi să auziţi?” Întrebarea m-a readus la reflecţia mea de la început în legătură cu permisiunea de a fi în deplină intimitate cu lumea. Ştiam că întrebarea nu era o provocare, ci mai degrabă o sugestie pentru ca eu să obţin o mai mare limpezire interioară. Primul meu gând a fost dorinţa de a auzi frumuseţea râsului unui copil, muzica plăcută a unui pârâu care curge printre stânci, adierea brizei printre copaci, unele bucăţi muzicale ; să văd frumuseţea unui curcubeu, un zâmbet, picăturile de rouă. Dar imediat am ştiut că nu era suficient. Alături de toate acele sunete şi imagini, există şi altele disonante şi dure: gemetele cumplite ale fiinţelor în agonie, mugetul unui val de flux ori al erupţiei unui vulcan, plânsul de durere, violenţa exploziei unei bombe, membrele sfâşiate şi zburând prin aer.

La început, am spus: „Sunt dornică să aud şi să văd totul”. Apoi mi-am dat seama că era necesar să mă corectez. Vreau să văd şi să aud totul. Doar prin intimitatea cu ceea ce unii numesc cele zece mii de bucurii şi de necazuri, inima se deschide pe deplin. De-abia atunci începem să cunoaştem adevărata compasiune? Pot atunci să spun că vreau să aud şi să văd pentru a înţelege mai bine compasiunea? Am petrecut mai multe zile cu această întrebare în gând. Scopul nu este compasiunea, ci iubirea necondiţionată. Numai iubirea ne permite să fim pe deplin prezenţi faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi; numai iubirea poate aduce schimbare. Compasiunea este poteca, iar intimitatea şi prezenţa însoţesc compasiunea.

Există oare o componentă voyeuristică în dorinţa de a auzi şi de a vedea, ca şi de a trăi o experienţă? Recunosc că e ceva din asta: puţină lăcomie, dorinţa de a câştiga ceva, de a mă împlini. Dar acel ceva nu e dorinţa de a cunoaşte intim durerea, ci doar de a o vedea din afară. Motivaţia trebuie să meargă mai profund, în acel loc care aspiră să cunoască iubirea necondiţionată şi să slujească din acel loc al iubirii.

Întrebarea Entităţii m-a făcut să văd mai clar destinaţia, aspiraţia de a sluji şi de a iubi, dar şi intenţia de a mă deschide şi mai deplin faţă de toate aspectele vieţii. Apoi a trebuit să mă întreb: am oare nevoie de vedere şi de auz la nivel fizic pentru a atinge acest scop? Nu. Atunci de ce vreau să aud şi să văd? Aici inima mi s-a deschis profund, în sfârşit, către imensa tristeţe faţă de ceea ce pierdusem, acea senzaţie de limitare pe care o datoram pierderii auzului şi vederii slabe.

Acum tratez toate aspecte în mod egal, la acelaşi nivel. Dar văd şi cum mă retrăsesem de-a lungul anilor, cu o atitudine subtilă de tipul „strugurii sunt acri”. Am eşuat să cred în posibilităţile reale de conectare, să am încredere în capacitatea inimii de a iubi şi de a stăpâni durea prin iubire. Surzenia era doar ţapul ispăşitor. Atunci, ce trebuia oare vindecat? Nu ochii. Nu urechile. Ci separarea. M-am deschis către „vindecarea veşnică”, către acea fiinţă care îşi cunoaşte divinitatea, deplinătatea şi perfecţiunea înnăscută.

Pe măsură ce mă gândeam la asta, a revenit întrebarea: „De ce vreau să aud şi să văd?” De bucurie” Nu doar acel ego vrea experienţă. Iubirea invită experienţa bucuriei doar pentru minunea ei. Acea intenţie trebuia să fie onorată, intenţia iubirii de a se cunoaşte pe sine şi mai profund. Am văzut partea din mine care simţea puţină lăcomie şi putea să-i ofere bunătatea, dar şi partea care simţea puţină ruşine în a cere vindecarea surzeniei, gândindu-mă la auz doar ca la o senzaţie fizică. Ambele aspecte apar în viaţa omului. Să le lăsăm să existe şi să le îndreptăm spre cel care caută bucurie şi iubire.

În cele din urmă, am înţeles că aceasta era vindecarea mai profundă, a cărei necesitate Entităţile au înţeles-o cu mult înaintea mea. Nu ele au creat accidentul cu valul oceanului, desigur. Vieţile noastre ne atrag acolo unde trebuie să fim şi va apărea o experienţă sau ceva de acest fel. Însă Entităţile m-au ajutat să folosesc experienţa pentru a înceta să mă mai blindez în orice fel, să-mi deschid inima către lume şi către mine însămi. În înţelepciune lor, nici măcar nu au „reparat” doar simptomul exterior, ceea ce ştiam că puteau face, ci mi-au cerut să-mi vindec rănile lăuntrice.

Acesta a fost primul pas necesar. Ochiul meu vede mai bine şi ştiu că şi auzul se va îmbunătăţi. În acest an, Entităţile au zâmbit când am făcut demonstraţia cu diapazonul şi mi-au spus că suntem pe drumul bun. Lucrează asupra urechilor mele. E interesant că, în timp ce aleg să aud, nu mai am nevoie să aud, fiindcă aud totul prin celelalte simţuri ale mele. Barierele au dispărut. Sunt împlinită şi auzul va fi un minunat dar primit în plus!

Heather comentează:

Pe 14 martie 2006, în săptămâna următoare întoarcerii Barbarei acasă, în Statele Unite ale Americii, Dr. Valdivino a anunţat cu voce tare, pentru ca oamenii din camerele curente să audă: „Pe prietena voastră, pe femeia care este surdă, o ajut. Spuneţi-i că am grijă de ea”.

Pentru a afla mai multe despre aceste povestiri remarcabile privind vindecarea şi despre altele, vizitaţi www.healingquests.com

Postfaţă
Cartea noastră, concepută treptat, prin călăuzirea şi binecuvântarea Entităţilor, a început ca o carte de mărturii. Era destul de evident, când am început să o scriem, trezindu-ne adesea la ora 4:00 dimineaţa, inspirate de Spirite, că textul avea să devină un ghid pentru cei care călătoreau spre Casa de Dom Inácio şi o scurtă privire în viaţa omului Ioan al Domnului. S-a spus adesea că vălul care desparte lumea spirituală de lumea pământească este foarte subţire la Abadiânia. Prin urmare, spiritele ne pot influenţa vieţile pe căi foarte profunde şi tangibile. Cei care se întorc din pelerinaje ne captivează adesea cu descrieri ale miracolelor extraordinare la care au fost martori sau despre care au auzit. Avem speranţa sinceră că această carte va ridica o parte din vălul de mister al acestui proces. Din experienţa noastră, oamenii care vin în călătorie la Casa de Dom Inácio simt o chemare lăuntrică şi o urmează; ei se angajează solemn într-o misiune de evaluare a propriei vieţi şi în reconectarea cu ceea ce au divin în ei. Poate fi un efort care vă descurajează şi uneori roadele apar încet şi greu sau rezultatele nu sunt ceea ce vă aşteptaţi. Aşadar de ce ar alege cineva să plece în pelerinaj la Casă şi ce îi face pe unii să revină?

Entităţile ne spun că aparţinem unei singure familii spirituale. Entităţile ne iubesc pe toţi, în mod egal şi necondiţionat. La Casa de Dom Inácio de Loyola, pelerinii se adună cu intenţia de a fi văzuţi, ascultaţi şi vindecaţi. Ei poartă mărturia acestui proces nu doar în ei înşişi, ci şi în ceilalţi. Această convergenţă a energiei – această dorinţă palpabilă de a participa la vindecarea colectivă – este cea care ajunge în lumile spirituale ale Entităţilor pline de iubire şi de compasiune. Şi ele simt chemarea şi îşi fac simţită prezenţa în timp ce supervizează vindecarea noastră individuală şi vindecarea planetei noastre.

Mulţumim Mediumului João şi soţiei sale Ana pentru că ne-au permis să le pătrundem în viaţă şi au vorbit deschis cu noi. De asemenea, mulţumim personalului Casei, voluntarilor şi tuturor celor care ne-au împărtăşit întâmplările lor. Şi Entităţilor de lumină, pline de iubire şi de compasiune, le suntem recunoscătoare pentru iubirea lor şi pentru sprijinirea proiectului nostru.

Ne despărţim de dumneavoastră, amintindu-vă cuvintele Mediumului João: „Dumnezeu este Arhitectul Universului, inteligenţa supremă. Dumnezeu se află în toate, în orice clipă. Mesajul meu către voi este să vă iubiţi şi să vă ajutaţi semenii cu iubire frăţească. Toţi sunteţi bineveniţi aici”.

Suntem cu toţii binecuvântaţi de cuvintele Entităţilor care răsună în lume: „Fica na paz de Deus – Rămâneţi în pacea Domnului”.

Dacă sunteţi inspiraţi de această carte să mergeţi la Abadiânia, nu este un dar mai frumos pe care vi-l puteţi face singuri decât un pelerinaj în acest ţinut sacru. O excursie de două săptămâni, în special pentru prima vizită, este şi mai benefică dacă mergeţi cu un grup organizat şi însoţit de un ghid. Fiind martori ai procesului de vindecare al altora şi participând activ la această dinamică, diferenţele şi barierele vor dispărea, astfel încât, în cele din urmă, nu va mai fi vindecarea „ta” sau „a mea”, ci vindecarea „noastră”, cea care ne permite să ne reconectăm cu ceea ce are o semnificaţie în vieţile noastre.

Vizitaţi adresa www.friendsofthecasa.org pentru informaţii detaliate despre hotelurile din Abadiânia şi despre ghizii turistici oficiali ai Casei. Pentru informaţii privind excursiile organizate pentru vizitarea lui Ioan al Domnului de către Heather Cumming şi pentru mărturii la zi, vizitaţi www.healingquests.com sau www.johnofgodtours.com. Pentru informaţii la zi, inclusiv posibilitatea de a vedea şi de a cumpăra fotografii cu spirite, fotografii din camerele curente ale Entităţilor, interviuri video şi alte produse binecuvântate ale Casei de Dom Inácio de Loyola, vizitaţi www.beyondword.com. Pentru alte fotografii făcute de Karen Leffler sau pentru a face călătorii „fotografice” în locuri sacre cu Karen, vizitaţi www.worthathousandwords.info şi www.spiritfotos.com.