|
184 Şt. Pascu, Judecata, III, p. 7-8.
179
aromâneşti erau încă foarte puternice în Maramureş. Ne situăm într-o perioadă cînd feudalitatea maramureşana (românească în cvasitota-litate), din dorinţa de a-şi păstra privilegiile, de a nu se vedea peri-ferizată în propria ţară, cunoaşte două orientări şi atitudini, adecvate tot atîtor căi prin care această feudalitate credea că îşi poate atinge scopul: a) o parte a ei, al cărei cel mai reprezentativ exponent era voievodul Bogdan din Cuhea, urma linia tradiţionalistă, de păstrare a vechilor rînduieli româneşti, a voievodatului, a structurii cneziale, a felului românesc de stăpînire a pămîntului, a dreptului românesc şi a confesiunii răsăritene, opunîndu-se chiar prin mijloace armate asalturilor din exterior ee vizau modificarea acestui regim ; b) cealaltă parte, ai cărei reprezentanţi mai cunoscuţi erau Drăgoşeşt H (foşti • cnezi, acum înnobilaţi), înţelegea să rămînă stăpînă peste satele şi alte bunuri ale sale şi să împiedice imixtiunile unor nobili străini prin apropierea de regalitate, prin credincioase slujbe, în urma cărora sa-i •fie oficial consacrată feudalitatea sub forma înnobilării.
Deci, în timp ce feudalii din prima categorie apărau vechile structuri tradiţionale şi voievodale româneşti, ceilalţi îşi vedeau salvată situaţia de fapt prin aderarea la noua ordine de drept, impusă de oficialitate. Cele două documente din 1349, la care ne referim, reflectă tocmai o asemenea realitate. Astfel, la 15 septembrie 134928S, din Bistriţa, regele Ludovic de Anjou porunceşte credinciosului său loan, fini lui luga, voievodul românilor din Maramureş, ca, în urma „trădării" lui Ştefan, fiul lui luga, fratele voievodului (trădare marcată de alăturarea acestuia grupării lui Bogdan voievod, unchiul său, „binecunoscutul necredincios" al regelui), să-i pună pe Giula, fiul lui .Dragoş şi pe fraţii săi, Dragoş, Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Mirăslău, pentru credinţa lor, în stăpînirea posesiunilor Ciuleşti şi Mestecăniş (Nyres), care fuseseră recunoscute de regele Carol Robert lui Giula şi din care fuseseră scoşi de către acel ştefan „necredinciosul", fratele voievodului. Deci voievodul loan trebuie să-şi excludă propriul frate şi să procedeze la repunerea în stăpînire a giuleştenilor, de faţă cu Nicolae, fiul lui Petru, omul magistrului Andrei, comite al secuilor, al Braşovului şi al Maramureşului şi în prezenţa cnezilor Ţârii Maramureşului (presentibus . . . keiiesiis terre Maramorisiensis -prenotate).
Al doilea document a fost emis ia cîtcva zile după primul, în 21 septembrie 134928(l, la Sighet, de către Ioan, fiul lui luga, Vayvoda Olacorum de Maratnoros, asistat de Nicolae, fiul lui Petru, sus-numitul credincios al magistrului Andrei Laczk, comite, între altele, şi al
m Mihdlyi, p. 26-28, ur. 13; Doc. Val., p. 115-116, nr. 82; DIR, veac. XIV, voi. IV, P. 501, nr. 732.
283 Mihdlyi, p, 28-29, nr. 14; Doc. Val., p. 116, tir. 83; DIR, veac. XIV, voi. IV, jp. 505—506, nr. 73S.
180
Jfaramureşului. Aceştia scriu regelui că, în urma poruncii primite' S-au dus la faţa locului în zisele sate Giuleşti şi Mestecăniş, chemîn-
Mihdlyi, p. 28, nota 7.
181
străină. Dacă aşa au stat lucrurile, atunci, la 1349, era firesc, în virtutea tradiţiei şi datorită implicării directe a voievodului în acel act de punere în stăpînire, să participe toţi feudalii ţării — adică cnezii — în ciuda faptului că oficialitatea tindea sâ controleze acum tot mai strict regimul de proprietate asupra pămîntului. Probabil că la asemenea largi adunări ale fruntaşilor ţării, prezidaţi de voievod, se discutau şi se rezolvau şi alte probleme decît cele legate de stăpînirile funciare. Pentru analogie, trebuie să relevăm, cum s-a văzut, situaţia din ţara Haţegului, din a doua jumătate ^ secolului XV şi de la începutul cehii următor, unde, cu ocazia unor cercetări de martori mai ales, la 1453, 1496, 1508 şi 1519, au fos1 prezenţi zeci şi chiar sute de cnezi si nobili români (39, 48, 2'J5 şi respectiv peste 150-RS). Tot pentru comparaţie, deşi împrejurările silit schimbate, iar distanţa în timp este de aproape 300 de ani (cu toate acestea, luăm exemplul tot din aria de civilizaţie medievală românească, extrem de unitară, de altfel), se cuvine >'ă relevăm că şi în ţările româneşti rămase libere, în unele cazuri, datorită importanţei împricinaţilor, se deplasau la faţa locului, pentru hotărnicire, chiar domnul cu sfatul ţării (exemplu: Matei Basarab la 6 septembrie 1636, pentru mănăstirea Sf. Troiţă, întruneşt : us fel de adunare de stări locală, referindu-se şi la alte două hotărni ciri domneşti anterioare)288. Această adunare sui grneris, de la 163i aminteşte poate de vremuri mai vechi, atunci cînd asemenea r< uniri în frunte cu voievodul (sau cu voievozii locali) erau obişnuite • I sud de Carpaţi, după cum obişnuite vor fi fost şi în Maramureş în; :i te de 3349. Ni se pare cert însă faptul că la 1349, „toţi cnezii ţarii Maramureşului", strînşi într-un loc anume şi prezidaţi de voievod n-au procedat doar la o simplă dare în stăpînire (şi, eventual, h iă] nicire). Ei trebuie să li discutat şi alte probleme, mai ales că Bogdai: ,.infidelul" era pe cale să găsească noi adepţi, iar ţara era împă LI în două grupări adverse. Presupunerea ne este întărită de faptul că peste nici 4 ani, la 1353290, cînd se face o nouă punere în stăpînire şi hotărnicire a moşiei Cuhea, pentru românii Ioan şi Ştefan (reîntors, între timp, la „dreapta credinţă"), fiii lui Iuga şi nepoţii lui Bogdan (care aici nu e pomenit ca trădător faţă de rege), des: stăpînirea acolo se exercită după rînduiala românilor (iuxta modion Olachorum), cele cuvenite sînt îndeplinite de către omul de mărturie al capitlului din Agria şi de către cel al regelui, fără participarea cnezilor ţării. Probabil, faptul se datorează şi împrejurări:. că în această stăpînire era implicat direct, deşi nu este numit ca atare, însuşi voievodul loan, fiul lui Iuga. Dar cauza principală a
288 A. A. Rusu, Adunările româneşti, p. 171 — 180.
888 1 storul dreptului, p. 428-429.
•»• DRH, C, X, p. 213-216, nr. 193.
182
rezolvării problemelor prin intermediul capitlurilor şi conventurilor, al oamenilor de mărturie regali, al comiţilor etc, adică al instituţiilor oficiale nu este una de conjunctură, ci tendinţa vădită de eludare a rînduielilor româneşti, de uniformizare a obiceiurilor foarte diferite din regat. De altfel, la numai doi ani de la diplomele din 1366 ale lui Ludovic I, care loveau în calitatea de stăpîni feudali a •cnezilor şi în confesiunea ortodoxă a lor şi a nobililor români, în 1368291, acelaşi rege angevin emite o poruncă legată de stăpînirea tmor moşii maramureşene, poruncă în care, în afara etniei româneşti a titularului stăpînirii, nici o altă realitate românească nu mai este consemnată. Astfel, regele cere comitelui Maramureşului ca, împreună cu juzii nobililor acestui comitat şi cu toţi nobilii congregaţiei sale (unacum iudicibus nobilium ifisius comitatus ct univcrsis nobilibus congregationis eiusdem), să cerceteze scrisorile, adică documentele lui Dragoş, fiul lui Giula şi ale fraţilor săi, Ştefan, Dragomir şi Iaros-lau preotul (de fapt Miroslav — Mirăslău, conform altor documente) ■şi să vadă dacă moşiile Slatina, Rreb, Copăeeşti (Kopachfalva), De-şeşti, Hărniceşti şi Şugatag au fost dăruite numai lui Dragoş sau deopotrivă lui. tatălui şi fraţilor săi. Regele mai pretinde ca, în cazul că au fost donate doar lui Dragoş, acesta să fie introdus legal în stăpînirea lor-8-. Nu interesează prea mult conţinutul documentului (care are, de altfel, in atenţie tot stăpînirea asupra pămîntului), ci faptul că aceleaşi personaje, anume Giula şi fiii săi, la interval de aproape 20 de ani îşi exercită stăpînirea asupra unor moşii prin intermediul unor procedări diferite: la 1349, protagoniştii ritualului de confiscare—redare în stăpînire a unor moşii sînt voievodul şi adunarea tuturor cneziior ţării Maramureşului, pentru ca în 1368, cei implicaţi într-o procedură cu aproximativ acelaşi scop să fie corniţele, juzii nobililor şi congregaţia nobiliară comitatensă. Ţinînd seamă de prevederile limitative pentru români ale diplomelor regale din 1333 şi de faptul ca în Maramureş nobilimea maghiară a pătruns în număr nesemnificativ în veacurile XIV—XV, este firesc să observăm că vechea adunare a eue/ilor ţării a fost înlocuită cu acea congregaţie nobiliară comitatensă, ai cărei membri, cu ^puţine excepţii, erau foştii cnezi înnobilaţi sau urmaşii vechilor cnezi. Astfel, pînă iu veacul XVI, cea mai mare parte a nobilimii mici şi mijlocii maramureşene, fiind de origine cnezială, şi-a păstrat etnia românească şi a avut un rol important în conducerea treburilor comitatului. Se vede acest lucru, de pildă, în vara anului 139Î, cînd, în Cons-tantinopolul împresurat de otomani, sosea nobilul Drag, fiul lui Sas şi deci nepotul de fiu al lui Dragoş din Bedeu, descălecătorul. Drag
291 Mihdlyi, p. 62-63, nr. 33.
882 Couiorm unui doc. lin 11 februarie 1333, Dragoj singur ora beneficiarul generoasei danii. Vezi DRH, C, XII, p. 225-226, nr. 236.
183
era concomitent voievodul românilor din Maramureş şi comite al Sâtmarului, Maramureşului şi Ugoeei, adică un mare baron (rămas, se pare, ortodox) al regatului catolic maghiar şi venea în centrul lumii răsăritene spre a obţine, lucru care s-a şi întîmplat, rang de stev-ropighie pentru mănăstirea ortodoxă a familiei sale din Peri-*'3. Un mare baron al regatului, într-o vreme cînd ţara Maramureşului era tot mai insistent privită de oficialitate drept comitat, se preocupă pentru existenţa unei autorităţi cu rang de episcopie ortodoxă, destinată ţinuturilor româneşti nordice (Maramureş, Ugoeea, Bereg, Săt-anar, Valea Eistrei etc.)2M. în una din variantele acestui privilegiu patriarhal se spune că dacă exarhul moare, căci toate sînt muritoare, călugării, cu Baliţă şi Drag „meşter", cu toţi oamenii mici şi mari, aflători în pertinenţele stavropigliiei din Peri, să-şi aleagă noul păstor. Este un prilej de întrunire a unei adevărate adunări româneşti şi ortodoxe, conduse de o feudalitate care, în ciuda presiunilor, acţiona încă în interesul neamului său. La 1 mai 1404 este atestat un adevărat for de judecată românesc: „în scaunul nostru din tîrgul Sighet", pan Radul, viceşpan de Maramureş, cu încă 10 jupani, anume Bancu, Toader, Şandru, nemeşi de Sarasău, Ivanciuc şi Dragomir, cu fratele ior Dau, Leoca Belcoviei, Costea, fiul lui Dragoş, Costea, fiul lui Popa .şi Nan ele Sâpînţa adeveresc că Baliţă voievod şi Drag „meşter" an zidit biserica Sf. ArJzaiighel Miliail în „Ţara TeresuJui" şi au dat din uricul lor trei sate acestei ,,mâuăs~ tiri" şi o moară în „Ţara Cîmpulung", unde se varsă Săpînţa. Documentul, redactat în limba slavonă, este întărit cu pecetea lui Radul-95. Deci aceşti cnezi maramureşeni ajunşi nobili (nemeşi) se întrunesc ca-ntr-un sfat al ţării ior, aşa cum se întîmpla cu sfătui ţării libere eîe la răsărit de Carpaţi; ei atestă faptul că familia lor voievodală a înzestrat ctitoria sa cu trei sate şi o moară, întocmai cura tăceau si vor face voievozii şi boierii Moldovei; îşi zic pani şi jupani, işi numesc domeniile lor feudale (dăruite cu scutiri) urice, îşi înzestrează mănăstirile ortodoxe cu sate, fără să-1 mai întrebi, pe rege si, în sfîrşit, scriu documente în limba slavonă. Panii Baliţă şi Drag şi Radul eu scaunul din Sighet îşi conduceau încă la 3404 ţara ior in acelaşi fel ca boierii elin Moldova, deoarece se mişcau toţi în aceeaşi arie unitară de civilizaţie românească.
Uxistă însă şi reversul acestei situaţii: cînd documentul este ir limba latină, emis şi de un dregător ce are prea puţine legături cu
"3 R. Popa, op. cit., p. 218. Documentul ;i fost publicat in mai multe rinduri (e.\ Mihiilyi, p. 109-111, ar. 62; Doc. Val., p. 418-421, nr. 371, 372).
iU Tdem, Valea Bistrei, p. 215 — 216. Deşi instituirea stavropighiei din Fer: s-înseris într-o arie de decizii mai largă, pe /nudul unui posibil acord bizantino-ungar (cf. Ş. Papacostea, întemeierea mitropoliei, p. 530—535), acest fapt nu-i amileazS semnificaţia confesional-etuică pentru românii din zonă.
"s N. lorgu, O mărturie, p. 70.
184
Maramureşul şi într-o vreme cîud regele Sigisrnund de Luxemburg examina autenticitatea actelor de proprietate aJe tuturor stăpîni-Jor de pămînt, eu greu se mai recunosc, altfel decît în onomastică «i toponimie, rînduielile româneşti. Astfel, un document latin a-proape contemporan cu cel slavon din 140-4, emis la 1408 de către Petru de Peren, corniţele secuilor şi al Maramureşului, adevereşte că Laţcu şi Dragoş de Bîrsana, în adunarea generală a tuturor nobililor comitatului Maramureş (in cottgrcgationc nostru generali uni-vetsitatis nobilium didi comitatus Maramarosiensis), ţinută în vinerea de după sărbătoarea întîmpinării Domnului (3 februarie), a-proape de tîrgul Sighet, în care adunare regele a poruncit cercetarea mărturiilor scrise de proprietate ale tuturor nobililor şi ale celorlalţi stăpîni (cnez;ij, au înfăţişat o scrisoare din care reieşea că strămoşul lor, cnezul Stanislau, fusese recunoscut de regele Carol Robert în 1326 drept stăpîn al moşiei Strîmtura, numită altcum şi Bîrsa-na29li. în urma acestei dovezi, moşia rămîne urmaşilor acelui cnez, adică lui Laţcu şi Dragoş. în aceeaşi adunare de anchetă a drepturilor de proprietate, Hancu şi Ladomir, fiii lui Oanciuc şi Ioan, fiul lui Hancu, români din Once.şti, sînt întăriţi în dreptul lor din partea de moşie din Varalia (Waralya), numită şi Oueeşti-97. în Jocul scaunului românesc din documentul de la 1404 apare acum congregaţia; panii şi jupanii se preschimbă în nobili ; Radul, vicecomitele autohton, este înlocuit cu mi comite străin. în ceea ce priveşte obiectul celor două documente, observăm că în timp ce, la 1404, stăpînii unui uric dăruiesc trei sate din averea lor ctitoriei familiale, la 1408, ceilalţi stăpîni abia îşi pot păstra satul strămoşesc în faţa rigorilor daniei oficiale şi ale actului scris. Din veacul XV începînd, rînduielile juridice străine, aduse de oficialitate, se impun tot mai mult (cel puţin formal), deşi documentele mai conţin adesea precizări semnificative, de genul : punerea în stăpînirea unui cnezat, cu drept ereditar, s-a făcut ,,după obiceiul zisei ţări a Maramureşului" sau stăpînirea enezială se exercită şi veniturile cneziale se percep ,,după obiceiul şi datina obişnuite ale cuezilor pomenitei ţări a Maramureşului"288. Darea în stăpînire a unui cnezat, după acest obicei şi după această datină (cunoscută deja din documentele de la 1349/, ne face să presupunem că au existat şi alte adunări „ale tuturor cnezilor ţării" si după ce o bună parte a acestora se înnobilaseră. Urmează nu şir de documente în care este consemnată activitatea adunării nobiliare a comitatului, formată din reprezentanţii aceloraşi familii eneziale, care alcătuiseră cîndva adunarea diezilor
"• Mihdlyi, p. 151-153, nr. 85.
"7 Ibidem. p. 154-155. nr. 86.
"9 Ibidem, p. 182-183, nr. 103; p. 185-189, nr. 105.
185
grupaţi în jurul voievodului. .Se ştie acest lucru după numele juzi-]or nobililor (aleşi de către ceilalţi nobili) şi care (spre deosebire de ale comiţilor, care erau numiţi de către oficialitate) sint în majoritatea covîrşitoare româneşti298 şi după procesele verbale de investigaţie nobiliară din anii 1751 —1768. în cadrul acestor înscrisuri, se constată în mod oficial că proprietarii legitimi ai aceloraşi sate erau descendenţii indubitabili ai aceloraşi proprietari români, cnezi sau cnezi înnobilaţi din secolele XIV—XV: urmaşii lor, purtînd aceleaşi nume de familie, stăpîneau şi în secolul XX străvechile proprietăţi fărîmiţate româneşti 3()0. Ca şi în adunările eneziale, problema esenţială a adunărilor nobiliare ale comitatului Maramureş era proprietatea asupra pămîntului. Ziua de întrunire a nobiluor, lîngă Sighet, era marţea — feria tertia — probabil pentru că era şi zi de tîrg. Astfel vicecomiţii şi cei patru juzi ai nobililor (care sînt Nan de Giuleşti, Andrei de Vad, Mihai de Sarasău şi Stâncii de Bedeu) emit marţi, 24 august 1423301, un document din care-reiese că, înaintea adunării, Grigore, fiul lui Cristian şi Ioan, fiul lui Bud, nobili de Crăciuneşti cedează o casă şi o moşie nobiliară în Crăciuneşti vărului lor Cosma, fiul lui Petru de Apşa de Sus, nenobil, dar care rjrin această înzestrare se înnobilează. Este o formalitate prin care, adaptîndu-se la noile rigori, un cnez, adică un mic feudal, proprietar de pămînt, poate deveni feudal oficializat, fără să mai apeleze în urma credincioaselor slujbe la graţia regală (aceasta nu înseamnă că nu era necesară, îndeobşte, recunoaşterea de către suveran a unor asemenea acte, mai ales spre a evita contestările). Tot marţi, 6 februarie 14313'1-, la Sighet, vicecomitele, cei patru juzi ai nobililor (Andrei Danciu de Onceşti, Mihai de Ug-lea, Costea şi Ioan sau, mai degrabă, Ioan Costea ele Apşa, lipsind astfel al patrulea nume) şi întreaga obşte a nobililor (Iota communi-îas nobilium) adeveresc într-un proces al nobililor din Iapa cu cei din Sarasău, în legătură cu stăpînirea unor pămînturi. Un interesant document emis la Oradea în 1442303, dincolo de relatarea unei confruntări armate între nobilii români în spiritul anarhiei feudale, precizează clar care erau ziua din săptăniînă şi locul obişnuite ale scaunului de judecată. Capitlul din Oradea scrie regelui Vladislav că marţi, adică în a doua zi a sărbătorii fericitei Elisabeta (20 noiembrie 1442), în tîrgul Sighet, altfel spus, in ziua şi în locul scaunului de judecată al comitatului (feria tertia, secunda vidclicct dic festi beate Elizabcth, in opido Zygeth, dic scilicet ct loco sedis iudiciaric
•••Al. Pilipaşcu, Istoria Maramureşului, p. 261.
*•• Ibidem, p. 85-86.
*n Mihdlyi, p. 260-261, nr. 151.
"* Ibidem, p. 283, nr. 165.
3ua Ibidem, p. 320-322, nr. 186. 186 '
eiusdem comitat HS) , au fost chemaţi si s-au strîns vecinii şi megieşii unor muşii, precum şi nobilii comprovinciali, după obicei, în congregaţia comitatensă. Moşiile aflate în atenţie sînt Breb şi Copă-ceşti, pe care Nan Pop de Ciuleşti le-a ocupat din nou de la Petru Gherheş. In urma judecăţii şi a poruncii regale, cînd omul de mărturie regesc cu cel capitular, cu vecinii şi megieşii au ieşit să-1 reaşeze pe Petru Gherheş iu stăpînirea satelor respective, Xan Pop nu- s-a supus, ci, cu mulţi nobili şi cu iobagii acestora, i-a oprit pe oamenii oficialităţii din drumul lor, cu întărituri sau prisăci (in-dagincs) şi cu arme, aproape de Văleni. Xan Pop a vrut să-1 omoare cu sabia pe omul de mărturie al regelui, pe nobilul român Sandrin, fiul lui Micu de Sarasău, iar Ştefan zis Şteţcu fSteczk) de Bcrbeşti, din aceeaşi tabără cu Nan, a încercat să-1 omoare pe corniţele Andrei de Thur. Astfel că cele două părţi au fost chemate la judecată înaintea regelui. Acest document oferă mai multe date despre adunarea nobiliară întrunită la Sighet în chip de scaun de judecată ; aici, înaintea lui Andrei de Thar, corniţele şi a juzilor nobililor, „pmiînd mina pe crucea dătătoare de viaţă", au jurat Roman, fiul lui Braţul de Deseşti, Giula, fiul lui Miclea de Şugatag (dinspre cele două părţi ale posesiunii Breb), Andrei de Vad, Ioau de Bîrsana, Oancea şi Şandor, fiii lui Ivaşcu (aceştia doi fiind, „cavaleri", tot de Bîrsana), de asemenea Mihai, fiul lui Bogdan de Ruscova, Ambrozie, fiul lui Stauislau de Dolha (vecini mai îndepărtaţi — vicecommetanei), la fel Petru de Săpînţa, Ioan Boşa tot de Săpînţa, Toma de .Sarasău, Ioan tot de Sarasău, Gorzo de Lip-ceni şi Tatul de Ariniş sau Ilova (nobili din acelaşi ţinut — com-provincialcs). Aceşti 14 nobili, la care se adaugă cei 4 juzi ai nobililor (români cu toţii) nu pot rezolva disputa dintre cei doi nobili rivali (români şi ei) şi, astfel, pricina ajunge în faţa regelui.
Ambrozie de Dolha, martor în procesul judecat la 1442, va fi parte direct implicată într-o altă pricină, reflectată documentar după mai bine de un sfert de secol. Astfel, marţi 23 februarie 1468, Ioati de Domneşti si L.aurenţiu Diacul (Litteratus), vicecomiţi, Blasiu (VIad) de Bîrsana, Sandrin de Deseşti, Dadislau de Slatina şi Mihai Jvungu de Săpînţa, cei patru juzi ai nobililor din comitatul Maramureş, scriu regelui Matia Corvinul că, înaintea scaunului judecătoresc al comitatului, ascultînd pe vecinii moşiei Moisei şi pe alţi nobili din Maramureş, sub jurămînt, au constatat că respectiva posesiune a fost a lui Ambrozie de Dolha, dar că, în 1467, nobilii {de origine cnezială) din cele două Vişee şi din Sâlişte au ocupat-o cu forţa30*. Prin urmare, ei, reprezentanţii oficialităţii, i-au scos pe -aceşti din urmă nobili (Simion şi Ştefan de Vişeu, Nicolae Popa,
*«* Ibidem, p. 483-486, tir. 282.
187
adică preotul, Ladwan de Vistul de Jos şi pe Ivaşcu Iuga de Să-lişte) din stăpânirea Moiseiului unde a fost reintrodus Ambrozie de. Dolha, vinovaţii fiind citaţi în faţa regelui. Semnificativ este marele număr de vecini, megieşi şi „nobili comprovinciali", din familii ctie-ziale, care, ca-ntr-0 veche adunare cnezială de hotărnicire şi de punere în stăpînire, tipică Maramureşului şi altor regiuni româneşti,, au susţinut la unison, din motive neprecizate, cauza lui Ambrozie de Dolha. Este vorba despre Emerie Ştibor (Sthybory) şi Dunca (Dunka) de Şieu, Ivaşcu (litasko) de leud, Blasiu — Vlad de Ber-beşti, Ioan de Ruscova, Ioan Xemeş, Ilie Danciu (Elyas Danch} de Onceşti, de asemenea, despre Mihail Orăa de Leordina, Gheorghe-Oancea i'Georgius Wancli) de Oncesti, Danciu de Dragomireşti, Llu-dor de Bîrsana, Mihail Fycze de Giuleşti, Oancea de Bîrsana, Danciu de Xireş, Dragoş (Dragws) cu Iuan (Iuan) şi cu Iuan Xemeş, de Giuleşti, Luca de Budeşti, Giula (Gywla) de Giuleşti, Dumitru,. tot de Giuleşti, Ioan de Şieu, Teodor (Tlivicadarj şi Iuan Diacul. (Iwandiak) de Oncesti, Mihail cel Mic de Dragomireşti, Toma de Ieud. Simion şi doi Ioan de Oncesti. Sînt aproape 30 de români, nobili de origine cnezială care, strînşi în adunarea comitatului, depun mărturie prin jurămînt în favoarea lui Ambrozie din familia voievodală a Dolhenilor30s.
Dostları ilə paylaş: |
