Ioan lăCĂTUŞU

VI. Comunicare interculturală şi manipulare

în sud-estul Transilvaniei
Într-un editorial, intitulat Kosovo – sub teroarea instinctului primar, apărut în cotidianul “Bună ziua, Covasna”, publicista Nina Ţânţar caută să răspundă la întrebarea: Cum de se pot întâmpla toate aceste atrocităţi în Kosovo, respectiv în Iugoslavia?

Apreciind că “un război” începe încet, gradual, mai întâi prin crearea unui duşman sau prin dezgroparea unuia mai vechi, apoi prin prezentarea lui ca pe o ameninţare… autoarea relevă responsabilitatea ce revine oamenilor care mânuiesc “arma” cuvântului (jurnalişti, istorici, poeţi, scriitori) şi ne îndeamnă să reflectăm la toate acestea cu atât mai mult cu cât, “avem şi noi naţionaliştii noştri, care şi-au făcut o meserie din întreţinerea duşmăniei”.

Realităţile din zona Covasna-Harghita, mai ales din ultimii ani, în mod paradoxal au condus la discreditarea şi dezavuarea numai a naţionaliştilor români. În timp ce aceştia sunt puşi la zidul infamiei, suportând toate consecinţele “tratamentului” ce decurge din ingrata postură care le-a fost atribuită, pentru naţionalismul lor învederat, intelectualii maghiari din zonă primesc respectul şi recunoştinţa comunităţii, premii ale libertăţii culturii, titluri de cetăţean de onoare, diplome şi medalii, burse, excursii şi multe, multe alte onoruri.

Pentru cei care trăim aici, şi nu numai pentru noi, nu mai constituie un secret faptul că în ani de după decembrie 1989 s-au accentuat obstacolele în comunicarea interculturală, cauzate de limbajul diferit folosit în plan semantic de membrii celor două etnii. În acest “dialog al surzilor”, fiecare decodifică mesajul celuilalt prin intermediul propriului limbaj, adică nu “aude” decât ceea ce gândeşte el însuşi, nu ceea ce gândeşte interlocutorul său.

Acest blocaj este accentuat de bariera lingvistică. Indiscutabil că majoritatea maghiarilor sunt avantajaţi de cunoaşterea ambelor limbi şi prin urmare de accesul direct la informaţia scrisă şi vorbită. Presa locală de limbă română are mari datorii faţă de cititorii săi necunoscători ai limbii maghiare care se află în imposibilitatea de a cunoaşte modul de gândire al liderilor de opinie, de expresie maghiară, despre ei şi despre convieţuirea interetnică româno-maghiară.

S-a ajuns astfel ca, în această “existenţă paralelă”, majoritatea românilor trăitori în arcul intracarpatic să nu cunoască aproape nimic despre discursul hiperetnicizat al formatorilor de opinie din mass-media maghiară locală, despre politica identitară agresivă şi naţionalismul exacerbat promovat cu consecvenţă şi profesionalism în aceeaşi presă, despre obsesia schimbării compoziţiei etnice vehiculată asiduu în opinia publică internă şi internaţională, despre pretinsele “suferinţe” pricinuite de Statul naţional unitar român etnicilor maghiari.

În cele două judeţe “secuieşti” (numite recent “patria mamă din interior”, pentru maghiarii din “diaspora românească” – adică din celelalte judeţe) funcţionează edituri şi apar cărţi şi publicaţii care promovează sistematic teoriile roesleriene şi contestă, într-un mod ce nu are nimic comun cu spiritul ştiinţific, continuitatea românilor în spaţiul lor de etnogeneză. Numitorul comun al sutelor de lucrări, studii şi articole îl constituie discursul naţionalist centrat pe exacerbarea trecutului maghiar al “Ţinutului secuiesc”. Se invocă cu obstinaţie “nedreptatea Dictatului de la Trianon”, “apăsătorul destin minoritar”, fiind alimentate sentimentele de intoleranţă faţă de tot ceea ce este nemaghiar şi în primul rând faţă de români, prezentaţi în continuare ca venetici răspunzători de drama “pământului secuiesc”.

La început de mileniu trei, când globalizarea devine o realitate a existenţei noastre, când libertatea de circulaţie a persoanelor înlesneşte stabilirea în orice colţ al lumii, aşezarea românilor pe “pământ secuiesc” este percepută în continuare ca o încercare de schimbare a compoziţiei etnice şi reclamată ca un atac la existenţa etniei maghiare. Suferinţele pricinuite concetăţenilor maghiari din “secuime” de către “naţionaliştii” români sunt aduse la cunoştinţa opiniei publice interne şi internaţionale prin documente oficiale şi “pirat” la Adunarea Consiliului Europei, interviuri şi articole în marile cotidiene, pagini pe Internet, manifestări “ştiinţifice” şi multe alte eficiente modalităţi. În acest timp, “fioroşii naţionalişti români” sunt prezentaţi în continuare ca nostalgici, cripto şi neo-comunişti, oameni care, în lipsă de altceva mai bun, şi-au făcut din promovarea naţionalismului un mod de existenţă.

Într-o lume a informaţiilor, importantă este imaginea transmisă şi nu realitatea efectivă, iar unii naţionalişti ştiu acest lucru şi îl aplică cu susţinerea financiară a unor forţe “dezinteresate”, în timp ce alţii rămân la stadiul de intenţii şi nimic altceva.

Redăm mai jos doar câteva exemple:

“Noi suntem maghiari din România sau dacă le convine maghiari, maghiari. Suntem de naţionalitate maghiară, aparţinem comunităţii naţionale maghiare – iar cetăţenia noastră este română până când nu va deveni şi aceasta dublă sau multiplă. Există români de etnie maghiară, însă de genul Iuliu Furo. Acest cuvânt de deznaţionalizare nu s-a încetăţenit numai la noi. Naţiunea iugoslavă a avut iugoslavi de etnie sârbă, iugoslavi de etnie croată, iugoslavi de etnie bosniacă, albaneză. Spun: au fost: Nu vor mai fi (...). Aşa ca să fim lăsaţi ca maghiari de etnie maghiară şi despre pretenţia noastră la autonomie să nu se uite, nici după evlavia de Paşti. Bine?”

SYLVESZTER LAJOS, Maghiar de etnie română , “Haromszek” nr. 2623/17.04.1999

“…În pofida tragediilor care lovesc ţara, Societatea Trianon, înfiinţată în 1996 (de care Tökés Lászlo s-a delimitat încă de la începutul săptămânii trecute) s-a întrunit. Participanţii au dorit să atragă atenţia asupra faptului că nu este adevărat ceea ce susţin miniştrii de externe, ungar şi român, şi anume că relaţiile dintre cele două ţări sunt lipsite de probleme, ele putând fi considerate un succes. Istoricul Raffay Erno, unul din fondatorii societăţii, a declarat că organizaţia lor «luptă pentru revizuire teritorială»”

SIMON ERZSEBET, Oglinda ungară, “Haromszek” nr. 2500/17.11.1998

“…Din cauza periclitării existenţei maghiarimii din Transilvania (şi din Moldova), Ungaria ar trebui, deci, să pună problema împărţirii teritoriale cinstite a Transilvaniei, pe cale paşnică, bineînţeles, paralele cu un contract internaţional. Dacă există o reconciliere istorică româno-ungară, ea nu poate fi imaginată decât pe această linie,…susţine istoricul Raffay Erno, cunoscut specialist în problema Trianonului... Nimeni să nu se supere pe Raffay sau pe alţii care atenţionează: cârpăcelile de la Trianon s-au dărâmat peste tot…Dacă nu ne vor mai fi ciopârţite drepturile noastre fireşti, acest lucru va da naştere în cei două milioane şi jumătate de maghiari din ţară şi la alte sentimente…”

SYLVESZTER LAJOS, Este posibilă reconcilierea?, “Haromszek” nr. 1624 din 4.01.1996

“România nu va putea câştiga sufleteşte Transilvania – care, din acest punct de vedere, nu i-a aparţinut niciodată, decât dacă îi va reda maghiarimii, cea mai mare etnie minoritară din Europa, drepturile pe care să şi le poată exercita liber.

(…) Fără aceste drepturi, această ţară nu ar putea fi reprezentată pe hartă ca stat unitar, în nici un caz. Dacă maghiarimea îşi va primi toate drepturile sale, dacă schimbarea compoziţiei etnice a zonelor locuite de maghiari şi promisiunile false vor înceta, atunci România nu va avea un Kosovo, nu va fi ameninţată de intenţii de deznaţionalizare”.

SYLVESZTER LAJOS, Fiecare stat are un Kosovo, “Haromsek” nr. 2663/6.06.1999

“Alegerile din România de la cumpăna mileniului par a fi serioase, bolnave de meningită (…) Iliescu şi Năstase promit alegătorilor că vor vindeca mulţimea de bozgori prin tratament de tip Vlad Ţepeş.

…Am pentru domnul Năstase şi oamenii lui o bună propunere de politică electorală. Este oare întâmplător că toate fenomenele postvulcanice din ţară s-au concentrat aproape în exclusivitate asupra Ţinutului secuiesc?

S-ar putea ca vulcanii Har-Cov să se prefacă doar că sunt în stare latentă şi, în cazul în care UDMR face un semn, să erupă, să înalţe Carpaţii pentru ca de dincolo să nu se mai poată vedea federalizarea Transslaviei– aceasta îi va fi noua denumire”.

SYLVESZTER LAJOS, Ploaie cu sulf, “Haromszek” 2719/0708 1999

“… Nu trebuie să suferim prea mult pentru o nouă palmă primită de la aceea naţiune care de-a lungul existenţei sale tulburi, de atâtea ori nu şi-a ţinut cuvântul. În politica balcanică sau europeană, în situaţii de război, ea şi-a vândut şi înşelat de nenumărate ori, în mod ruşinos, aliaţii, aşa cum a procedat acum cu UDMR–ul. Universitatea maghiară de stat din România a fost o momeală bună în mâna Bucureştiului doar în campania electorală şi în perioada când a sperat la aderarea la NATO. Acum, ea nu mai este decât o povară (un vierme).”

GALFALVI CSABA, Ce va fi acum?, din “Szekely Hirmondo” nr. 35/11-17.09.1998, Târgu Secuiesc.

În mass-media locală se enunţă doar teoretic “destinul comun”, invocându-se sloganul “suntem condamnaţi să trăim împreună”, dar lipsesc proiectele care vizează păstrarea identităţii culturale şi lingvistice specifice mediilor plurietnice cu accentuarea “diferenţei de includere”, şi nu a “diferenţei de excludere”. Totodată, nu sunt puse în evidenţă “momentele luminoase” ale convieţuirii interetnice, manifestate de regulă în situaţii de criză.

Presa locală de limbă maghiară practică un discurs hiperetnicizant şi o politică identitară agresivă, care alimentează sentimente de intoleranţă şi acţiuni discriminatorii faţă de etnicii români (spicuim, la întâmplare, câteva “perle” privind acceptarea alterităţii, exprimate de către unii lideri maghiari în presa locală: “ei – adică românii - au voie să existe, dar să nu se extindă” sau “se aude în continuare vorbindu-se prea mult româneşte în Miercurea –Ciuc” etc.).

În ziarele care apar în limba maghiară, şi în mod deosebit în cele două cotidiene Haromszek şi Harghita Nepe, o bună parte din articolele cu tematică interetnică se referă la relaţiile cu românii în general, articolele cu tematică istorică ocupând în continuare un spaţiu mult mai mare (ex.: Ziua Sfântul Ştefan, Revoluţia de la 1848, Tratatul de la Trianon etc.).

Formatorii de opinii, semnatarii editorialelor, practică de regulă un discurs naţionalist, centrat pe exacerbarea trecutului maghiar al Transilvaniei, cu deosebire al Ţinutului Secuiesc. Spaţii largi sunt alocate prezentării discursurilor unor liderii ai comunităţilor maghiare din ţară sau din Ungaria, ce cuprind o retorică nostalgică.

O bună parte din articolele acestor publicaţii pledează excesiv şi obsesiv pe specificul local, pe regionalism, pe integrarea europeană a regiunilor şi nu a naţiunilor.

Sunt predominante articolele care pun accentul pe forţele centrifuge, atomizatoare, autonomiste şi nu cele armonizatoare, integrative, care au ca obiectiv comunicarea interculturală, respectiv pluralismul culturilor.

Sunt încurajate programele şi proiectele care îşi propun să gestioneze monoculturalitatea maghiară, şi nu diversitatea etnoculturală.

Asistăm, pe de o parte, la unele discursuri teoretice despre “spiritul naţional şi cultural de tradiţie europeană” ce ar caracteriza zona, iar pe de altă parte la persistenţa unor “obsesii etnocratice provinciale care percep în perfect stil balcanic orice imixtiune ca pe o încercare de alterare a purităţii etnice” (Pavel, 1996). “În ţinuturile secuieşti - a constatat Alina Mungiu-Pippidi - mai ales în oraşele mici şi la ţară, ne confruntăm cu un fenomen destul de special, cu regresia spre o comunitate arhaică, parohială, ca reacţie la nemulţumirea de a împărţi aceeaşi societate cu românii”. (Mungiu-Pippidi,1999)

Presa locală maghiară intoxică populaţia cu informaţii despre o conspiraţie românească, menită de a schimba compoziţia etnică a regiunii.

Pagina WEB a Primăriei Sfântu Gheorghe, pe antetul căreia tronează culorile drapelului Ungariei, prezintă oraşul ca şi cum nu ar fi în România şi în el nu ar trăi români. Există o violenţă simbolică, chiar un “război” axat pe exagerarea trecutului maghiar al Transilvaniei, cu deosebire a “Ţinutului Secuiesc”, prin invadarea internetului cu albume, hărţi, lucrări monografice cu conţinut iredentist şi revizionist.