Ioan lăCĂTUŞU



Yüklə 1.86 Mb.
səhifə22/23
tarix17.08.2018
ölçüsü1.86 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   23

În lucrare este prezentată poziţia UDMR, exprimată public prin demersuri şi discursuri ale conducerii sale, faţă de comunitatea românească din judeţele Covasna şi Harghita, respectiv faţă de: Biserica Ortodoxă, şcolile în limba română, instituţiile culturale româneşti, asociaţiile culturale şi civice şi partidele politice româneşti din cele două judeţe. Vom reda câteva pasaje referitoare la poziţia UDMR exprimată în documente adoptate la congresele uniunii, la forumurile civice sau la alte reuniuni culturale şi ştiinţifice organizate de aceasta, programe politice ale unor organizaţii locale ale UDMR, alte documente oficiale sau oficioase semnate de unii lideri marcanţi ai UDMR, fără a prezenta discursurile publicistice, apărute în presa de limbă maghiară, referitoare la aceste probleme şi cele ale politicienilor şi intelectualilor din Ungaria sau din diaspora maghiară.


Poziţia UDMR faţă de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei şi faţă de parohiile ortodoxe din cele două judeţe: “Biserica Ortodoxă Română a fost în permanenţă atacată, în ansamblu, şi mai ales cea din zona Covasna şi Harghita, reprezentată prin Episcopia întemeiată în 1994 (p.148). Sunt prezentate toate acţiunile “prieteneşti” şi “creştine” faţă de înfiinţarea şi funcţionarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi activitatea ziditoare a P.S. Ioan Selejan.

Poziţia UDMR faţă de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni: “Într-un oraş mic cum este Sf. Gheorghe nu este nevoie de mai multe muzee… Îmfiinţarea unui astfel de muzeu este un lucru forţat” (Marko Bela, preşedintele UDMR, p.215). “În ceea ce priveşte instituţiile culturale din judeţul Covasna, aş dori să intervin personal în împiedicarea îndeplinirii Hotărârii de Guvern privind Muzeul. Împreună cu deputatul Marton Aron intenţionăm să întocmim o propunere în care să solicităm abrogarea Hotărârii de Guvern de anul trecut (1996-n.n.) privitoare la Muzeu- este vorba desigur de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni. (Kelemen Hunor, secretar de stat la Ministerul Culturii, p. 145).

Poziţia UDMR faţă de Teatrul Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe: “…este necesară regândirea (transformarea) statutului Teatrului Andrei Mureşanu. S-ar recomanda transformarea lui în teatru de găzduire - în teatru acceptat”. (Programul autoguvernării UDMR Sf. Gheorghe pentru perioada 2000-2004).

Poziţia UDMR faţă de învăţământul în limba română din judeţele Covasna şi Harghita: Petre Ţurlea evidenţiază “responsabilitatea ce revine UDMR pentru faptul că a iniţiat şi coordonat acţiunea de reorganizare a învăţământului în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, pe principiu segregaţionist… Separarea şcolilor a fost o acţiune devastatoare pentru elevii şi personalul didactic de naţionalitate română, dar şi pentru elevii maghiari. Au fost concediaţi atunci câteva sute de profesori români, care au trebuit să plece în alte judeţe” (p.12). Cartea prezintă pe larg demersurile referitoare la obstrucţionarea învăţământului în limba română, împiedicarea unor profesori români “indezirabili” pentru UDMR de a ocupa funcţii de conducere ş.a.

Dintre toate acţiunile întreprinse împotriva unităţilor Ministerului de Interne, cele care vizau împiedicarea construcţiei unei cazărmi pentru jandarmi la Sf. Gheorghe au fost cele mai multe, intense şi de durată (p. 147). Sunt trecute în revistă, de asemenea, discursul şi acţiunile liderilor UDMR faţă de Poliţie, Armată, precum şi faţă de numirea prefecţilor români în cele două judeţe, construirea Orfelinatului de la Odorheiu Secuiesc, neacordarea autorizaţiilor pentru ridicarea unor troiţe pe locul bisericilor ortodoxe dărâmate samavolnic în toamna anului 1940, schimbarea denumirilor de străzi şi instituţii, schimbarea funcţionarilor români din aparatul propriu al primăriilor, finanţarea proiectelor culturale româneşti, atitudinea faţă de simbolurile naţionale ş.a.

Scrisă cu profesionalism şi sobrietate, într-un stil atractiv şi cu o frumoasă limbă românească, lucrarea are merite incontestabile pentru memoria colectivă românească, contribuind la o mai bună înţelegere a vieţii politice naţionale din ultimii ani, obligând cititorii la formularea unor reflecţii profunde şi a unor întrebări grave despre ceea ce a fost, ce este şi ce va fi în viitor singura formaţiune politică din România costituită pe criterii etnice şi care are un statut dual şi incert (partid sau uniune cultural-civică?). Şirul întrebărilor continuă cu altele precum: odată satisfăcute obiectivele actuale ale UDMR, care vor fi cele viitoare, care vor justifica existenţa sa ca partid în faţa propriului electorat? Cât de departe vor fi aceste obiective faţă de cele ale României şi cât de aproape faţă de cele ale Ungariei? Poate obţine o minoritate drepturile dorite, împotriva intereselor şi voinţei populaţiei majoritare? De ce toate celelalte minorităţi din România sunt mulţumite cu drepturile obţinute şi numai maghiarii nu? De ce pe plan internaţional este apreciat “modelul românesc al relaţiilor interetnice” şi doar UDMR îl contestă? Câtă înţelegere pot dovedi românii faţă de unele vorbe şi fapte ale unor lideri maghiari, de-a dreptul ofensatoare, jignitoare, arogante şi lipsite de respect la adresa istoriei, culturii şi civilizaţiei româneşti?

Dintre nenumăratele exemple să amintim doar câteva: propunerea de înlăturare din Constituţie a formulei “România este stat naţional unitar”, contestarea permanentă a “Dictatului” de la Trianon, raportarea negativă la Ziua Naţională a României şi la alte sărbători cu rezonanţă istorică românească, ideile nostalgice, cu mesaj revizionist, prezente în cuvântările rostite cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie şi nu numai, ocuparea spaţiului public cu o simbolistică maghiară “arţăgoasă”- sunt căutate, etalate şi evocate, cu tot dinadinsul, acele personalităţi şi momente istorice care despart pe maghiari de români şi nu acelea care îi aproprie ş.a

Foarte atenţi la propriile interese, valori şi simboluri, majoritatea liderilor UDMR dovedesc o lipsă totală de respect faţă de interesele, valorile şi simbolurile populaţiei româneşti (emblematică este în acest sens poziţia faţă de folosirea limbii române, aprobarea configuraţiei stemelor celor două judeţe şi ale principalelor localităţi etnic mixte, schimbarea denumirii străzii 1 Decembrie 1918 şi acordarea altor denumiri româneşti şi multe altele).

Buni cunoscători ai “dedesubturilor” vieţii politice româneşti, folosind magistral tactica ameninţării permanente reprezentată de pericolul cererilor maximale ale “radicalilor” din propria etnie, benefeciind de sprijinul “dezinteresat” al unor prieteni europeni de genul Otto de Habsburg şi Andreas Gross şi de puternica susţinere financiară a patriei mamă-Ungaria, liderii UDMR şi-au dovedit capacitatea de a obţine rezolvarea dezideratelor proprii prin negocieri la nivel central, de cele mai multe ori, în defavoarea populaţiei româneşti (a se vedea doar cazurile retrocedării pădurilor din composesorate şi cele privind “restitutio in integrum” a unor bunuri bisericeşti -ceea ce însemnă întoarcerea roţii istoriei cu 85 de ani în urmă, când românii ardeleni erau robii ??? şi compilatelor şi iobagi ai nobililor maghiari.

Fără a li se solicita imperativ să aplice principiul reciprocităţii, în raporturile cu populaţia românească din judeţele Covasna şi Harghita, aceiaşi lideri UDMR dovedesc rigiditate şi o lipsă totală de voinţă în rezolvarea problemelor specifice ale acesteia şi în adoptarea unui comportament faţă de românii din cele două judeţe asemănător celui solicitat şi dorit de maghiari din partea românilor trăitori în localităţile transilvane unde aceştia sunt majoritari.

Dorind să-l contrazicem pe istoricul Petre Ţurlea, care a enumerat în lucrarea sa doar lungul şir al nedreptăţilor, umilinţelor şi discriminărilor de care s-au “bucurat” românii din Covasna şi Harghita, în ultimii 13 ani am parcurs articolele şi studiile referitoare la convieţuirea interetnică din zonă, aşa cum este aceasta reflectată în presa locală. Din păcate, cu foarte mici excepţii, nu am găsit aspecte concrete ale unei raportări pozitive faţă de români din partea liderilor maghiari locali. Nu am găsit exprimate public recunoaşterea unor greşeli săvârşite de-a lungul vremii din partea maghiară faţă de români, regretul pentru unele suferinţe şi momente dramatice trăite de români din cauza maghiarilor, în unele perioade de maximă intoleranţă din ultimele două secole, sau prezentarea de scuze pentru daunele materiale şi morale cauzate românilor, aşa cum au procedat alte popoare, în situaţii asemănătoare.

Nu am găsit nici o nuanţare a poziţiilor faţă interpretarea unor evenimente istorice, nici o atitudine de înţelegere şi sprijin faţă de salvarea de la dispariţie a micilor comunităţi româneşti din unele localităţi ale celor două judeţe, nici o grijă sau atitudine de respect pentru vechile cimitire româneşti aflate în paragină, pentru retrocedarea pământurilor şi pădurilor care au aparţinut comunităţilor ortodoxe cu un număr mic de credincioşi. Am încercat să găsesc, din partea liderilor maghiari, atât de buni cunoscători ai practicilor europene, iniţiative pentru îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică, dar încercarea mi-a fost zadarnică.

Am constatat cu regret, că toate micile izbânzi ale românilor din zonă au fost de-a dreptul “smulse” în urma a numeroase demersuri şi drumuri făcute la Bucureşti… Şi atunci stai şi te întrebi: dacă toate acestea s-au întâmplat în actuala împărţire administrativ-teritorială, care va fi viaţa românilor în mult trâmbiţatul “rai” din preconizata autonomie a Ţinutului Secuiesc? Răspunsul este unul singur. Pentru românii din fostele scaune secuieşti, perioadele istorice în care a funcţionat pretinsa autonomie secuiască a însemnat deznaţionalizare, intoleranţă, lipsa totală a celor mai elementare drepturi civice şi culturale. De aceea, prin voinţa întregii societăţi româneşti, noile structuri autonomiste, de genul Consiliului Naţional al Secuilor, trebuie respinse categoric şi trimise acolo unde le este locul: la lada de gunoi a istoriei. Apreciind modelul interetnic românesc şi învăţând din experienţa rezolvărilor nefericite ale unor situaţii asemănătoare din unele ţări vecine, Europa este alături de noi, nefiind dispusă să încurajeze autonomiile pe criterii etnice, bazate pe separatism şi intoleranţă.

De remarcat cuvintele de apreciere ale autorului faţă de prestaţia prefecţilor români din judeţele Covasna şi Harghita şi a altor lideri români locali, îndeosebi a P.S. Ioan Selejan, precum şi faţă de activitatea asociaţiilor culturale ale românilor din cele două judeţe, care, “pe lângă multe memorii şi proteste înaintate conducerii României, au reuşit să iniţieze periodic diverse manifestări cultural-ştiinţifice, cu participare de prestigiu din întreaga Ţară şi chiar din străinătate, permanent în centrul dezbaterii fiind problema dăinuirii românilor din regiunile în care maghiarizarea, face paşi tot mai vizibili”. Din acest punct de vedere, cartea constituie o invitaţie adresată liderilor politici şi civici ai populaţiei româneşti din cele două judeţe pentru a conştientiza marea responsabilitate ce le revine în tot ceea ce întreprind în numele şi pentru dăinuirea şi prosperitatea comunităţii româneşti.

Felicitând, încă odată autorul şi pe toţi cei care au contribuit la apariţia aceastei noi reuşite editoriale, cu deplin temei putem afirma: Carte necesară, cinste cui te-a scris. Deoarece prima ediţie a fost tipărită într-un tiraj mic, sugerăm editurii “România Pur şi Simplu” să scoată o nouă ediţie, astfel încât cartea să poată fi procurată de toţi cei interesaţi de un subiect atât de actual, iar autorul să purceadă grabnic (dacă nu a şi făcut-o) la începerea redactării volumului II.

Totodată, credem că ar fi deosebit de important pentru generaţiile prezente şi mai ales pentru cele viitoare, dacă şi alţi intelectuali români cunoscători ai problematicii abordate în lucrarea domnului Petre Ţurlea s-ar hotărî să scrie lucrări de istorie, memorialistică, publicistică ş.a., toate însemnând tot atâtea contribuţii la cunoaşterea unor noi pagini ale convieţuirii româno-maghiare, în devenirea ei spre normalitatea atât de mult aşteptată, odată cu accederea României în Uniunea Europeană.

Anexa nr. 20
Lista martirilor români din judeţele Covasna şi Harghita, căzuţi pradă intoleranţei, în perioada 1848 – 1989
Cu ocazia documentării pentru redactarea lucrării “Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură.” au fost identificaţi peste 100 de martiri români căzuţi pradă intoleranţei în momente de puternice tensiuni interetnice, altele decât războaie, evenimente care au avut loc în ultimul secol şi jumătate (1848 – 1989), în localităţi din judeţele Covasna şi Harghita.

Principala cauză a morţii acestor martiri a fost activitatea lor în calitate de lideri ai populaţiei româneşti, sau pur si simplu “vina” de a fi români. O bună parte din ei au murit în condiţii deosebit de tragice fără a fi înmormântaţi după datina creştină. Doar la câţiva dintre ei familiile au reuşit să le ridice o sfântă cruce în cimitirele parohiale.



Anexăm alăturat lista provizorie a martirilor români din localităţile judeţelor Covasna şi Harghita, identificaţi până în prezent.
Anul 1848


  • Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   23


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə