Ioan Petru Culianu

Lecţia ce decurge de aici'este că, chiar dacă există un mit central al Occidentului, un mit care să reprezinte adevărul său, e ca şi cum n-ar fi. Filosofii au alte lucruri mai bune de făcut decât să dea crezare anecdotelor. Acum, când graniţele fizice ale Europei stau să cadă, e cu atât mai puţin oportun să începem să fantasmăm despre etno-ontologia popoarelor europene, ca şi a tuturor celorlalte popoare.

Traducere din italiană de Mona Antohi

Sistem şi istorie

Când şi-a introdus cosmologia în cadrul teoriei generale a relativităţii, Albert Einstein s-a folosit de o comparaţie pentru a face inteligibilă imaginea lui destul de neobişnuită despre univers ca hipersuprafaţă a unei hipersfere. Comparaţia nu a fost, însă, invenţia lui. Fusese deja născocită de teologul şi istoricul literar britanic Edwin Abbott în cartea sa Flatland1 (1883) („Ţinutul plan”, Platlanda) şi perfectată de acel mare singuratic care se pare că a prevăzut evoluţia fizicii moderne până în anii 1980: Charles Howard Hinton (1853-l907).

Să ne imaginăm o lume bidimensională ca o foaie de hârtie infinit de subţire, în care trăiesc fiinţe complet plane2. Să ne imaginăm în continuare că prin acest film ar putea trece un obiect solid fără ca filmul să fie întrerupt. Acum, să mişcăm într-adevăr prin el un obiect solid, să zicem o furculiţă. Ce ar vedea un locuitor bidimensional al Ţinutului plan? El/Ea ar vedea un şir deşirat de fenomene: mai întâi patru linii rotunjite, recunoscute ca fiind cercuri, fără legătură între ele, corespunzând celor patru dinţi ai furculiţei; apoi o linie a cărei mărime variază necontenit, corespunzând bazei şi minerului furculiţei; eventual, linia va dispărea din câmpul vizual. În mod evident, furculiţa va apărea pentru locuitorul Ţinutului plan ca o secvenţă de fenomene disparate în timp. Este necesară încă o dimensiune pentru ca ea să poată fi percepută ca un singur corp solid.

Comparaţia cu Ţinutul plan a fost cea care a deschis drumul relativităţii generale şi, apoi, Marilor Teorii Unificate, la modă acum. Modalitatea cea mai directă de a-i convinge pe sceptici de utilitatea ei este să li se reamintească faptul că electricitatea, deşi utilizată de peste o sută de ani, nu a avut nici o explicaţie până când calculele au arătat că ea nu este altceva decât rezultatul unui fenomen de tip diferit care operează în cea de-a patra dimensiune. De fapt, ceea ce noi numim electricitate în spaţiul tridimensional este gravitaţie în cea de-a patra dimensiune.

Ar fi fost greu, după ce eleganţa şi simplitatea sistemului copernican convinsese majoritatea teologilor şi oamenilor de ştiinţă de validitatea lui, să ne întoarcem la sistemul ptolemeic. La fel, este greu pentru cineva care studiază istoria să ignore lecţia profundă a viziunii lui Einstein asupra universului. Astfel, pentru istoricul ideilor şi culturilor este evident că fenomenele care apar într-o secvenţă temporală întâmplătoare aparţin unei realităţi de un tip diferit, care acţionează asupra noastră asemeni furculiţei care traversa lumea locuitorilor Platlandei: în propria sa dimensiune, această realitate formează un întreg (este „solidă” asemeni furculiţei), iar scopul istoricului este să o perceapă ca pe un tot. Totuşi, spre deosebire de furculiţă, obiectele din care se constituie istoria nu sunt în mod primar tangibile: ele sunt sisteme de gândire care se dezvoltă după nişte reguli pe care, pentru convenienţa acestei lucrări, le vom considera binare3. Cu alte cuvinte, istoricul ideilor va percepe legătura dintre idei ca fiind sincronică, adică drept rezultat al apartenenţei lor la acelaşi sistem ce poate fi desfăşurat în funcţie de anumite (de exemplu, binare) reguli. Claude Levi-Strauss a anticipat deja această viziune, prin insistenţa asupra analogiei pe care a făcut-o între transformarea mitului şi o partitură muzicală.

Deşi această viziune a istoriei trebuia să ne fi devenit familiară, ca o consecinţă imediată a revoluţiei lui Einstein, lucrurile sunt departe de a fi atât de simple. Epistemologul Karl Popper avea, cu siguranţă, dreptate să deplângă „sărăcia istoricismului”. Deoarece metodologiile istorice integrează şi asimilează cu mare întârziere noţiuni care au devenit curente în celelalte domenii ale cunoaşterii, cum ar fi „informaţie”, „sistem” sau „complexitate”. A le accepta nu ar fi mai puţin dureros decât a accepta pe deplin viziunea mai sus menţionată despre istorie ca interacţiune secvenţială dintre multiple sisteme de gândire. („Sistem” înseamnă aici rezultatul generat de un set simplu de reguli, care funcţionează ca premise; într-un anume fel, sistemul este „desfăşurat” în timp, dar timpul său nu este timpul secvenţial al istoriei „noastre”. Asemeni furculiţei ce traversează Ţinutul plan, sistemul este un „corp solid” care poate fi definit în propria sa dimensiune temporală). Să aruncăm o scurtă privire către aplicaţiile neaşteptate ale conceptului de „informaţie” în istorie.

Numeroşi istorici, asemenea mecaniciştilor newtonieni, încă mai lucrează cu „principii explicative”. După cum a remarcat odată Gregory Bateson, „principiile explicative” sunt astfel denumite, deoarece nu explică nimic. Ele funcţionează ca o etichetă ce marchează limitele cunoaşterii. „Inconştient”, „hipnoză” şi altele asemănătoare sunt exemple populare ale ignoranţei mascate, la fel cum a fost odată şi „gravitaţia” newtoniană. În istorie, sunt diverse şi avem în mod constant de-a face cu ele. Poartă diferite nume, dar, fundamental, susţin acelaşi lucru: că sistemele de idei sunt un produs secundar al sistemelor de un tip diferit (de exemplu economic, mai des decât ecologic sau biologic). De obicei ele conduc ia argumente circulare: economia determină societatea, dar trebuie să fie creată de societate pentru a exista. (Explicaţiile biologice sau ecologice au de obicei greutate mai mare, deşi presupun factori genetici care deocamdată nu pot fi urmăriţi înapoi până la originea harţei genetice umane. Chiar dacă am presupune că într-o îndelungată desfăşurare o astfel de hartă ar putea exista, multe funcţii ţin de corelaţia genetică şi ele nu ar putea apărea nici pe cea mai completă hartă. Este inutil, deci, să se presupună că anumite componente de „natură umană” ar putea fi genetice, atâta timp cât nu se vor găsi niciodată dovezi viabile). ' „Informaţia”, în loc de a fi un astfel de principiu explicativ, ar susţine mai bine punctul de vedere al multor istorici şi sociologi, conform căruia tot ce se întâmplă în istoria omenirii apare mai întâi în mintea omului. Aceasta este în mod necesar mintea unei multitudini de indivizi şi devine un bun comun doar prin procesarea^în instituţii care şi ele, la rândul lor, sunt o însumare de indivizi. Datorită transmiterii continue, nici o tradiţie nu poate fi perfect conservată, iar scrierea, departe de a o fixa şi de a o face astfel imobilă, erodează tradiţia, supunând-o analizei după un antrenament relativ uşor. (Este un lucru bine cunoscut în tratatele ecleziastice bizantine că sursa oricărei erezii o constituie citirea Scripturilor de către oameni neinstruiţi, ceea ce înseamnă de fapt: oameni neinstruiţi în ştiinţa de a elimina contradicţiile prezente în Scripturi, fie în mod tacit, fie printr-o formă oarecare de raţionalizare).

O anume formă de economie sau de societate, o anumită formă de prelucrare a hranei, anumite tehnologii şi anumite puncte de vedere asupra genului şi a sexualităţii iau naştere mai întâi în mintea indivizilor, unde pot rămâne închise definitiv, sau de unde se pot propaga pe o vastă zonă geografică sau, de ce nu, în întreaga lume. Dacă în mintea oamenilor există lăcomia, competiţia şi acumularea de bunuri

(ca sursă a inegalităţii economice), singura întrebare care se poate pune despre originea acestor modele cumulative ale minţii este dacă ele sunt întrucâtva „naturale”, adică întipărite genetic în specia umană. Dacă nu, ele pot fi uşor înlocuite de diferite alte tipuri de modele. Şi totuşi, cu cât credem mai mult că „natura umană” este rea, cu atât mai mult trebuie să recurgem la ideologii care slăvesc şi răsplătesc comportamentul anti-hedonist. Uriaşa mişcare anti-hedonistă numită creştinism, care s-a dezvoltat dintr-o formă foarte caracteristică a teologiei politice iudaice, nu putea pleca decât de la premisa că natura umană este rea. (Şi, într-adevăr, o asemenea premisă este dezvoltată de doctrina augustiniană a păcatului originar). S-au făcut experimente în lumea întreagă cu consecinţe colosale, pentru a se vedea până unde poate fi maleabilă natura umană. Ele nu au demonstrat decât că masele sunt incredibil de flexibile, însă deocamdată nu ne permit să ajungem la o concluzie generală – doar probabil la aceea că o elită rea se poate forma şi perpetua în condiţii corespunzătoare de izolare, dogmatism, lipsa dialogului intelectual şi a instruirii. Datorită caracterului ciudat al preluării şi exercitării puterii de către astfel de elite, încă nu este clar dacă modelele mentale cumulative sunt create de mintea însăşi, în care caz ar putea fi uşor înlocuite cu altele, sau dacă sunt genetice, caz în care ar putea fi ţinute deoparte prin cultivarea unor puternice atitudini mentale anti-hedoniste. Măsura în care biologia poate ajunge la mintea omenească sau în care mintea omenească poate controla biologia este destul de imprecisă. În orice caz, este clar că mintea omenească poate manipula stimuli presupuşi a fi genetici (chiar dacă este discutabil caracterul lor exact). Reclamele care folosesc simboluri sexuale constituie un astfel de exemplu. Simpla cultivare a atitudinilor hedoniste nu poate fi, evident, considerată ca o dovadă biologică de hedonism; nu este decât dovada faptului că ceea ce produce mintea este similar cu ceea ce preia.

Fireşte, scopul acestor pagini nu este de a determina natura bună sau rea a fiinţelor omeneşti şi nici libertatea minţii lor. Dacă am recurs puţin la aceste speculaţii, am făcut-o numai pentru a arăta că discuţia rămâne deschisă şi că, deocamdată, nici o soluţie nu pare a fi concludentă. Oricare ar fi adevărul (iar adevărul nu este deloc atât de simplu, dacă până acum nu a fost relevat), mintea are căile ei proprii şi ciudate pe care le urmează. Rezultatul proceselor mentale sunt sistemele gândirii, ceea ce înseamnă sisteme care derivă din aceleaşi premise de bază, iar aceste sisteme există în propria lor dimensiune logică, care nu este identică cu istoria umanităţii. Ele interacţionează cu istoria în fiecare clipă, iar secvenţa cronologică pe care o formează este un fel de puzzle secvenţial, ca cei patru dinţi ai furculiţei văzuţi din perspectiva unui locuitor al Platlandei. Ceea ce ne propunem noi aici este să studiem sistemele de gândire în propria lor dimensiune, să recunoaştem furculiţa drept ce este în realitate: un obiect venind din afară, care traversează spaţiul nostru într-un mod aparent discontinuu, în care există o logică ascunsă şi pe care nu o putem descoperi decât dacă reuşim să ieşim din spaţiul nostru. Cu alte cuvinte, istoria este rezultatul secvenţial, incredibil de complex, al interacţiunii pe scară largă a unor sisteme de gândire ne-secvenţiale.

Pentru a recunoaşte un sistem şi pentru a-i înţelege regula generativă este nevoie de un corpus foarte mare de date. Aici ar fi suficient de prezentat rezultatul unei atari operaţii efectuate asupra dovezilor complexe ale aşa-numitelor „curente dualiste” din creştinism, un grup de doctrine religioase situate pe o perioadă cronologică de 1400 de ani, de la începuturile creştinismului şi până în secolul al XV-lea. Aceste doctrine cuprind gnosticismul, pe Marcion din Sinope, maniheismul, paulicienii de la graniţa estică a Imperiului Bizantin, bogomilii, aşa-numiţii „creştini” din Bosnia şi numeroasele tipuri de cathari din Provenţa şi Lombardia. Ele cuprind, de asemenea, şi dezbateri încă nefinalizate, preluate în romantismul literar de la premise similare, care însă depăşesc scopul prezentei lucrări4.

Este caracteristic faptul că toţi istoricii mişcărilor dualiste medievale (Ignaz von Dollinger, Dimitri Obolensky, Steven Runciman, Henri-Charles Puech, Milan Loos, Raffaelo Morghen) au evaluat intuitiv similitudinile acestor mişcări cărora le-au atribuit în mod curent o origine comună, fie în gnosticism, fie în maniheism. (Istoricii sectelor şiite musulmane, ca Heinz Halm, au generalizat acest procedeu atunci când au avut de-a face cu doctrine care nu puteau fi considerate în mod legitim ca aparţinând aceluiaşi sistem5). Acest procedeu s-a bazat pe premisa acceptabilă că doctrinele circulă; ce dezamăgire că nimic nu se potrivea corect acestei imagini! Şi, deşi s-a ajuns de multe ori la concluzia că paulicianismul trebuie să derive din ceva (probabil din marcionism), bogomilismul din paulicianism şi catharismul din bogomilism, toţi oamenii de ştiinţă au fost de acord că anumite trăsături importante din toate aceste doctrine nu pot fi prezise din precedenta care, chipurile, le-ar fi generat, în realitate, în această perioadă „dualistă”, astfel de doctrine periculoase sunt rareori transmise în scris în afara micului teritoriu al unei secte. Ele sunt transmise pur şi simplu de la minte la minte, iar comunicarea unei simple premise poate genera un sistem care va continua într-un fel sau chiar va semăna îndeaproape cu altul, fără însă a descinde din el.

Toate aceste doctrine sunt denumite „dualiste” deoarece întrebuinţează o formă specială de teodicee, care înfăţişează două principii. De fapt, eticheta de „dualist” este discutabilă. Gnosticismul, cea mai timpurie dintre aceste mişcări, foloseşte uzual o formă de dualism denumit „moderat” sau „monarhian” (cu un arche sau principiu la vârf), în care principiul secundar, Demiurgul acestei lumi, nu este coetern cu bunul Creator al universului spiritual. Este discutabil dacă se poate spune despre Demiurgul cosmosului vizibil că este rău în majoritatea cazurilor; uneori el nu este decât ignorant şi i se va da o şansă de a se căi. În orice caz, gnosticii ar putea cu toată legitimitatea să se declare monişti şi să reacţioneze la premisele dualiste ale cărţii biblice a Genezei, unde au aflat că la început a fost Dumnezeu şi câteva alte lucruri care nu păreau a fi create de Dumnezeu, ca Abisul (tohu-wa-bohu), întunericul şi, îndeosebi, Apa primordială. Conform unei exegeze platonice obişnuite, numeroase grupuri de gnostici au interpretat această Apă ca Materie şi n-au suportat să admită, aşa cum părea s-o facă Geneza, că Apa era primordială şi că exista împreună cu Dumnezeu din veşnicie. De aceea, numeroşi gnostici au considerat materia ca având originea în dezechilibrul sexual al unei entităţi spirituale periferice numite Sophia, că a fost provocată de suferinţa şi de căinţa ei ulterioară. Alţii i-au căutat originea în Demiurg, de obicei fiul Sophiei.

În tratatul Nag Hammadi II 5 (denumit uzual Despre originea lumii; 98, 11), Primul Arhonte apare în întuneric, iar Materia, o substanţă apoasă, se separă de el împreună cu Gelozia şi Mânia. În acelaşi mod, în Evanghelia Adevărului, Ignoranţa Demiurgului produce o Tetradă de rele care compun substanţa Materiei. Toţi gnosticii valentinieni par a insista asupra acestei Tetrade, care reprezintă arhetipul spiritual al celor patru elemente. Sistemele transmise de ereziologii

Irineu din Lyon şi Ipolit din Roma derivă materia direct din Sophia şi nu din Demiurg. În particular, Irineu vorbeşte despre Diavol ca fiind Durerea solidificată a lui Ahamoth (Sophia), care păstrează unele urme ale spiritului, ceea ce-l face superior Demiurgului. După cum am arătat deja, toate sistemele gnostice încearcă, prin diferite mijloace, să nege orice apropiere posibilă a lui Dumnezeu de Materia rea, care este reprezentată ca o substanţă apoasă, conform Genezei 1,12. În textul biblic, prezenţa apei nu este explicată în nici un fel. Dumnezeu nu ar fi putut s-o creeze, deoarece până atunci el nu făcuse decât et ha-shamaiim w-et ha-arets (cerul şi pământul). Faţă de acest text, nu sunt posibile decât două atitudini: fie Dumnezeu şi Apa (sau poate Dumnezeu şi tohu-wa-bohu) sunt două principii coeterne, după cum pare să presupună textul Genezei, fie nu sunt. Dacă sunt, ele sunt sau nu antagonice. Ofiţii lui Irineu (I 30, 3) au ales cea de-a doua posibilitate oferită de sistem, acceptând deci afirmaţia Genezei fără modificări. Şi, deşi nici unii dintre gnostici nu par să speculeze asupra antagonismului dintre Dumnezeu şi Apă, mulţi dintre ei îşi exprimă dualismul radical prin termenii Lumină şi întuneric (Geneza 1,4), ceea ce, de fapt, presupune pre-existenţa întunericului asupra Luminii create de Dumnezeu.

Dacă respingem coeternitatea celor două principii, trebuie să găsim o soluţie care ar explica apariţia multiplicităţii dintr-un singur principiu. Pentru a explica originea Răului, gnosticii au inventat Sophia şi Demiurgul. Maniheismul, o religie fondată de persanul Mani în secolul al IlI-lea p. C. şi despre care se crede că ar conţine elemente religioase originare iraniene, derivă de la premisele generative conţinute în formele târzii ale gnosticismului. După cum ştim, maniheismul reţine coeternitatea celor două principii: nu este decât o piesă dintr-un mare sistem de gândire, exact atât cât o minte omenească (a lui Mani) poate prelucra pe durata celor câţiva ani cât este activă. Cosmologia maniheistă începe, aşadar, cu Lumina şi întunericul, ca principii opuse, cu întunericul care porneşte la război invadând teritoriul Luminii. Din restul scenariului, multe se potrivesc altor premise activate de gnostici şi, în special, atitudinii antiastrologice, care se transformă într-o descriere de noţiuni astrologice în cheie inversă.

După cum s-a menţionat deja, ipoteza celor două principii fusese deja contemplată, cu mult înainte, de alţi gnostici -ceea ce înseamnă nu numai că este inutil să se vorbească despre influenţele iraniene asupra maniheismului6, dar că, în ultimă instanţă, este inadecvat să se analizeze orice grup de idei în termeni de „origine” şi „transmisie”. Deoarece aici este altceva decât un simplu „împrumut”. Ideile trec de la o minte la alta şi, în acest proces, nu sunt niciodată aceleaşi, nici chiar în cazul privilegiat al unei tradiţii scrise vreme îndelungată. În zilele noastre, cristologia continuă încă să producă soluţii previzibile sistemic, conform unor reguli mai mult sau mai puţin rafinate, dar aceste soluţii sunt diferite de cele produse de alte minţi omeneşti în primele secole ale erei noastre, deşi toate aparţin aceluiaşi sistem şi, prin mişcare de-a lungul sistemului, teoretic, se pot genera simultan toate soluţiile cristologice posibile, o dată pentru totdeauna.

Cu mult înaintea maniheismului, sethienii lui Ipolit (dar pot fi văzute de asemenea şi Acta Archelai 67, 4, 12) adoptaseră ipoteza unei opoziţii radicale dintre două principii coeterne, Lumina şi întunericul, separate de Spirit (la fel cum, în aristotelismul ortodox, Spiritul era un intermediar între Suflet şi Trup).

Astfel, se poate spune că gnosticismul şi maniheismul aparţin unuia şi aceluiaşi sistem de gândire, derivat în principal dintr-o exegeză raţională a Cărţii Genezei (şi din alte părţi ale Bibliei), din care contradicţiile nu au fost eliminate (aşa cum ar face creştinii), ci exacerbate până într-acolo încât Biblia este deseori văzută de ei ca produsul rău al unui Demiurg înşelător.

Marcion (cea 80-l55) a fost un exeget independent care a ajuns la concluzii similare, plecând de la premise similare, deoarece, depistând numeroase contradicţii textuale, a ajuns la concluzia că Vechiul şi Noul Testament nu pot vorbi despre acelaşi Dumnezeu. În consecinţă, el a creat un scenariu cu doi dumnezei separaţi şi cu două lumi diferite, cea în care noi trăim acum fiind ontologic inferioară.

Aşadar, nu se poate spune că gnosticismul a generat un răspuns la dilema biblică, ci un întreg şir de posibilităţi logice conţinute în nuce în Cartea Genezei:

1. Un Principiu care se multiplică. Al Doilea Principiu apare mai târziu, şi: la. El este Demiurgul; lb. El/Ea nu este Demiurgul.

2. Două Principii:

2a. Tatăl/vs/Apa;

2b. Lumina/vs/întunericul.

Ne-ar duce prea departe să întreprindem aici o analiză a celelorlte trăsături ale dualismului menţionat pe scurt înainte. Este suficient să spunem că paulicianismul pare să se mişte de-a lungul aceloraşi linii sistemice ca marcionismul, fiind mai degrabă o versiune fadă a acestuia; bogomilismul este o formă foarte conservatoare de creştinism, care porneşte de la premise activate la începutul istoriei creştinismului, dintre care unele au fost înlăturate şi declarate „eretice”; catharismul apare în două forme fundamentale, una fiind simplu bogomilism, iar cealaltă un amestec intelectual, foarte probabil născocit în Imperiul Bizantin, al cărui principal ingredient este origenismul, un curent ascetic antic, definitiv condamnat în secolul al Vl-lea p. C. Dacă ar fi să clasificăm toate aceste curente în funcţie de poziţia lor faţă de primele principii din Cartea Genezei, vom vedea că ele acoperă toate posibilităţile:

1. Dumnezeu şi Apa (sau întunericul) sunt două Principii distincte (ofiţii lui Irineu, sethienii lui Ipolit, maniheismul, catharismul origenist);

2. Totul a fost înfăptuit de unicul Dumnezeu (dar Geneza a omis s-o menţioneze). Această poziţie este împărtăşită de creştinii ortodocşi, de bogomili şi de catharii moderaţi (care sunt, practic, identici cu bogomilii);

3. Dumnezeu care a făcut această lume nu este Dumnezeul adevărat (toţi dualiştii occidentali, cu excepţia radicalului cathar din Lombardia, Ioan din Lugio); deci, nu are importanţă dacă el a creat Materia şi întunericul primordiale (după cum susţin unii gnostici).

Fără a explicita, Materia este pentru Marcion tot un Principiu primordial, acţionând într-un sistem de opoziţii mai complex decât opoziţia Dumnezeu/vs/Materie (deoarece cea din urmă este opusă Dumnezeului inferior, nu celui superior). În ceea ce-i priveşte pe paulicieni, se pare că ei nu s-au ocupat deloc cu topica aceasta insondabilă.

Avantajul imediat al abordării sistemice, faţă de explicarea curentă şi tradiţională prin „origini” şi „transmitere”, poate apărea chiar mai evident dacă analizăm doctrine precum metensomatosis (reîncarnarea unui suflet preexistent), care apare din când în când în gândirea gnostică. Metensomatoza (şi nu cum este de obicei numită, metempsihoză, care determină „însufleţirea” reiterată a aceluiaşi corp) este prezentă în Grecia cel puţin din timpul lui Empedocle din Arigent şi are o persistenţă extraordinară, ca una din tezele fundamentale ale platonismului, până la finele neoplatonismului din Atena şi Alexandria. Nu este adoptată de creştinism, dar apare într-o formă ciudată la asceţii orige-nişti din Egipt, în secolele al IV-lea – al V-lea p. C. Este prezentă în hinduism şi budism (deşi acesta din urmă are o atitudine ambivalenţă faţă de ea, după cum se întâmplă adesea) şi în câteva dintre religiile indienilor nord-americani. Când s-au preocupat de prezenţa ei în Occident, Franz Cumont şi alţi mai mult sau mai puţini tipici reprezentanţi ai influentei „religionsgeschichtliche Schule” au încercat să o explice ca fiind originară din India. În realitate, de îndată ce pornim de la presupunerea că există un element („suflet”) separabil de trup, un element care supravieţuieşte trupului şi care ar putea să fie chiar etern, atunci posibilităţile de a considera relaţia suflet/trup devin limitate, ele fiind explorate de minţi omeneşti pe toate continentele şi în toate locurile, astfel:

1. Sufletul este preexistent trupului, ceea ce determină o formă sau alta de metensomatoza. Evident, vor apărea întrebări ulterioare, iar mintea omenească se va confrunta cu ele sistematic: Cât de jos se poate coborî pe scara creaturilor? (Conform unei afirmaţii a lui Augustin, contra Adimantium XX 2, manihenii excludeau încarnarea unui suflet omenesc într-o fiinţă mai mică decât o vulpe; şi totuşi, în altă parte, de haer. 46, acelaşi Augustin vorbeşte despre încarnarea în plante). Sunt toate corpurile vizibile, sau există şi corpuri invizibile (după cum afirmă origenismul)?

Şi aşa mai departe.

2. Sufletul nu este preexistent trupului, ceea ce înseamnă că ori de câte ori apare un corp nou (prin copulaţie), trebuie să apară şi un suflet nou pentru a-i da viaţă. Există două posibilităţi logice:

2a. Noul suflet este creat de sufletele părinţilor prin copulaţie psihică, la fel cum noul corp a fost generat de copulaţia fizică. Această ipoteză este denumită „tradu-cianism” şi este adoptată de Tertulian din Cartagina şi doar mai târziu va fi înlocuită de ipoteza 2b, care va deveni „ortodoxă” printre creştini. 2b. Ori de câte ori un corp nou este creat prin procreare naturală, Dumnezeu va crea un suflet pentru el. Unii gnostici, ca autorii tratatului târziu Pistis Sophia (sfârşirul sec. al III-lea sau sec. al IV-lea), vor adopta şi ei această ipoteză, făcându-l pe unul dintre Arhonţii (Conducătorii) răi din cer să amestece substanţa sufletului ca pe un aluat şi să-l taie în bucăţi care vor fi distribuite noilor fiinţe umane.