Ioan PÂnzaru

Calitatea ca lipsă de defecte, erori, rebuturi. Un învăţămînt bazat pe memorie pretinde a atinge culmile politicii „zero defecte” printr-o retenţie mnezică perfectă, prin formarea unor absolvenţi capabili să memoreze rapid şi durabil date, cifre şi idei. Totuşi acţiunea într-un mediu care se schimbă mereu, în condiţii de stres şi de volum mare de muncă, fie duce inevitabil la erori, fie necesită echipe numeroase unde fiecare are atribuţii restrînse. Se poate pretinde că absolvenţii de la o universitate de elită nu fac greşeli. De fapt toţi oamenii fac, dar cei formaţi pentru a fi elite sunt mai pregătiţi pentru a-şi analiza critic acţiunile, a-şi detecta rapid propriile greşeli, şi a le remedia optim. Într-o universitate bună înveţi să nu ascunzi erorile personale, ci să le exploatezi pentru a-ţi îmbunătăţi performanţa. Mulţi absolvenţi se laudă cu faptul că nu mai ţin minte nimic dintr-o materie învăţată sub presiune, pentru examenul cu un profesor sever. Asemenea examene nu servesc la nimic pe planul profesiei, decît să-l înveţe pe student cum să nu abordeze materia respectivă, şi să caute o perspectivă mai promiţătoare. Lipsa defectelor este însă încorporată în universitate prin examenul de licenţă, a cărui funcţie este chiar controlul calităţii. Problema e că, dacă unii studenţi pot ajunge nepregătiţi pînă la acest examen, este nevoie de măsuri care să fie aplicate proactiv, de o planificare şi de un management al calităţii pentru ca toţi studenţii să aibă o formare peste standarde.

Dezavantajul concepţiei este că ţinta „zero defecte” nu poate fi atinsă decît în cazul unui proces în condiţii controlate. Voinţa de a controla prea mult condiţiile activităţii dintr-o universitate poate conduce la înăbuşirea creativităţii şi la pierderea unor oportunităţi care vin spontan dinspre societatea civilă.