Ioan PÂnzaru

Calitatea ca proprietate emergentă provenită din concepţie, integritate şi resurse. Un ceas elveţian nu este bun pentru că e făcut din materiale scumpe, ci pentru că e gîndit de la început ca un lucru bun, plăcut, robust, durabil, fiabil. O universitate este bună dacă provine dintr-o viziune semnificativă, înnoitoare şi ancorată în realitate. În acest sens calitatea derivă din şi este o dimensiune a managementului strategic. Este necesară o conducere puternică, nu pentru ca să fie severă cu personalul, ci pentru că are puterea de a întrezări viitorul. Este nevoie ca toate birourile şi departamentele să conlucreze dînd curs unui flux nestînjenit de informaţii şi servicii. Este nevoie ca personalul recrutat să împărtăşească viziunea conducerii, să fie entuziast, oricît de improbabile ar fi aceste condiţii într-o universitate. Studenţii sunt formaţi în spirit antreprenorial, primesc un anumit coaching, se dă atenţie dezvoltării lor personale ca unor indivizi preţioşi pentru naţiune. O universitate unde conducerea este oportunistă, departamentele luptă unele împotriva celorlalte pentru a-şi conserva maximum de privilegii, iar personalul nu are viziunea mizelor globale ale disciplinelor ştiinţifice – poate avea ici şi colo oameni excelenţi, programe fiabile, proceduri conforme, dar cu certitudine nu are nici o proprietate emergentă.

Dezavantajul concepţiei strategice a calităţii este că o universitate care ar urma-o ar trebui creată practic de la început. Acesta e de altfel cazul multor universităţi din lume care au fost proiectate la parametri de excelenţă din capul locului (în Europa Universitatea Carlos al III-lea de la Madrid). Altminteri, universităţile sunt cu atît mai inerţiale cu cît sunt mai vechi, iar capitalul simbolic acumulat este un argument împotriva iniţierii unor activităţi noi, fără tradiţie şi prestigiu.