Ioan PÂnzaru

Ungaria

 O treime dintre universităţile maghiare aplică azi un sistem de asigurare a calităţii (ISO, TQM, EFQM sau altul), ceea ce implică organisme interne şi autoevaluări. Asigurarea calităţii se face în principal prin procesul de acreditare, o dată la 8 ani. Un chestionar de autoevaluare, o vizită de 3 zile şi o decizie de acreditare detaliată pe programe, cu notarea acestora, sunt componentele cele mai importante ale acestei activităţi.

3. ORGANISMELE NAŢIONALE DE ASIGURARE A CALITĂŢII

În conformitate cu Raportul Comisiei Europene despre cooperarea europeană în domeniul asigurării calităţii⁷⁴, „aproape toate statele membre şi alte ţări europene au creat sisteme de asigurare a calităţii sau sunt pe cale s-o facă”. Unele au adoptat un model „în stea”, cu o agenţie centrală de acreditare care controlează o serie de alte agenţii de evaluare sau acreditare specializate. Altele au o singură agenţie, însărcinată cu asigurarea calităţii, sau cu acreditarea, sau cu ambele. Pe lîngă acestea, există un mare număr de organizaţii de acreditare profesională (pentru medici, ingineri, contabili). Există şi agenţii internaţionale de acreditare situate în Europa, cum este EQUIS, pentru studiile economice.

Raportul deosebeşte opt tipuri de activităţi relevante:

• 
  evaluarea domeniului (de exemplu a programelor de istorie în universităţile din sistemul naţional);
  
• 
  evaluarea programului de studii dintr-o universitate;
  
• 
  evaluarea instituţiei;
  
• 
  acreditarea programului de studii;
  
• 
  acreditarea instituţiei;
  
• 
  auditul instituţional al mecanismelor interne de management al calităţii;
  
• 
  benchmarking pe domeniu;
  
• 
  benchmarking-ul programului de studii.
  

Evaluarea programelor, acreditarea lor şi auditul instituţional sunt în ordine cele mai răspîndite forme. Există o tendinţă la varietatea şi multiplicitatea tipurilor de evaluare în asigurarea calităţii.

În Anexa la Recomandarea Consiliului Europei din 24 septembrie 1998 privind cooperarea europeană în domeniul asigurării calităţii în învăţămîntul superior se precizează o serie de trăsături specifice a căror respectare s-a dovedit benefică:

• 
  „autonomia şi/sau independenţa, în termenii structurilor relevante din fiecare Stat Membru, a organismului responsabil de asigurarea calităţii”;
  
• 
  criteriile de evaluare trebuie puse în relaţie cu obiectivele instituţiei, cu natura ei specifică, precum şi cu nevoile societăţii şi cerinţele pieţei forţei de muncă;
  
• 
  procedurile ar trebui să prevadă o componentă internă de autoevaluare şi o evaluare externă încredinţată unor experţi
  
• 
  autoevaluarea ar trebui să implice corpul profesoral, administratorii academici şi studenţii;
  
• 
  evaluarea externă trebuie gîndită ca un proces de cooperare şi consultare între actorii interni şi experţii dinafară;
  
• 
  în grupurile de experţi pot fi incluşi reprezentanţi ai unor asociaţii profesionale, partenerilor sociali şi alumnilor;
  
• 
  este de dorit includerea în echipele de evaluare a unor experţi străini, pentru a încuraja schimbul internaţional de experienţă;
  
• 
  rapoartele de evaluare trebuie publicate şi aduse la cunoştinţa partenerilor sociali şi a publicului larg.
  

În ce priveşte independenţa agenţiilor de acreditare, Vroeijenstijn notează că în general agenţiile sunt independente, dar în Austria deciziile FHO trebuie aprobate de ministerul federal de resort. În ce priveşte Germania, undele dintre organismele de acreditare au fost create chiar de părţile interesate, dar se apreciază că statutele lor probează că sunt independente⁷⁵.

Raportul Comisiei Europene notează că tendinţa evaluării este de a lua mai puţin în seamă obiectivele proprii declarate ale instituţiei, şi de a se folosi criterii externe obiective şi standarde. Acestea se pot împărţi în standarde minime de prag, standarde medii de aşteptare şi standarde care vizează recunoaşterea excelenţei.

Vom examina în cele de mai jos organismele de asigurare a calităţii (incluzînd acreditarea) din majoritatea ţărilor europene.