Ioan PÂnzaru

7. REŢELE INTERNAŢIONALE EUROPENE DE ASIGURARE A CALITĂŢII

Raţiunea de a fi a reţelelor internaţionale este aceea că o mai bună cunoaştere a metodelor de acreditare şi de asigurare a calităţii este de natură să ducă la o mai bună recunoaştere reciprocă a titlurilor şi calificărilor. Pe cînd în teorie această recunoaştere ar trebui să fie neîngrădită, în conformitate cu numeroasele acorduri internaţionale care au sancţionat-o¹⁰⁴, în practică există încă multe universităţi unde se ignoră cadrul legal al recunoaşterii diplomelor şi perioadelor de studii. Recunoaşterea în bloc a diplomelor emise de instituţiile de învăţămînt superior ale unui stat este o metodă care n-ar fi recomandată nici de însuşi statul respectiv, deoarece fiecare ţară are probleme cu instituţii care emit diplome a căror valoare în planul competenţelor absolvenţilor lasă loc la dubii. Ar trebui emise liste de instituţii şi de programe de studii care pot fi recunoscute, şi aceasta este chiar munca agenţiilor de acreditare şi de asigurarea calităţii.

În general orice reţea de recunoaştere a diplomelor suferă datorită faptului că în ansamblu credibilitatea ei nu este mai mare decît aceea a sistemului educaţional celui mai puţin credibil dintre cele incluse. De aici o tendinţă spre exclusivism a unor ţări cu standarde ridicate, ceea ce întîrzie realizarea idealului mobilităţii profesionale şi educaţionale în Europa.

Unele reţele au o bază regională, cum este reţeaua agenţiilor de calitate ale ţărilor nordice, reţeaua agenţiilor de acreditare şi calitate din Europa Centrală şi de Est, sau Comitetul de coordonare a învăţămîntului superior din satele baltice. Între guvernele ţărilor baltice s-a încheiat în anul 2000 un acord de recunoaştere regională a diplomelor pentru cele trei cicluri de studii, constituindu-se astfel un Spaţiu baltic al învăţămîntului superior.

Schimburi frecvente între agenţii, cunoaşterea şi diseminarea criteriilor şi procedurilor duc la unificarea concepţiilor despre calitatea învăţămîntului superior şi la adaptarea acestora la diferitele tipuri de instituţii care există în regiune. În această direcţie ţările nordice au obţinut un succes remarcabil, întrucît recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi calificărilor este foarte înaintată.

Un alt motiv pentru care se formează reţele de agenţii de calitate este şi acela că relaţiile dintre ele pornesc de la o recunoaştere reciprocă şi duc la o acreditare reciprocă. Într-adevăr, o agenţie de acreditare ar trebui acreditată, pentru a se certifica pertinenţa, obiectivitatea şi echitatea procedurilor ei. Misiunea aceasta înaltă ar putea reveni ministerului naţional de resort, cu inconvenientele evidente, ori unui for internaţional (ceea ce ar pune probleme de suveranitate, educaţia fiind în domeniul privilegiilor regaliene), ori unei reţele de agenţii. Validitatea unui proces de recunoaştere reciprocă a agenţiilor nu este foarte evidentă, totuşi constituie o metodă practică, ce duce la rezultate bune dacă este lăsată să funcţioneze suficient timp. Este însă de văzut dacă recunoaşterea agenţiilor este bine să se facă după un model de grup sau după un model în perechi. Astfel, Comitetul de acreditare ungar a fost evaluat de către Institutul danez pentru evaluare (EVA) şi reciproc, componenta pentru învăţămînt superior a EVA a fost evaluată de către Comitetul ungar. Comisia franceză a titlurilor de inginer a făcut un acord de recunoaştere reciprocă a titlurilor cu Consiliul canadian al inginerilor în 1999.

O altă opţiune ar fi adaptarea unui standard internaţional de calitate cum este ISO. Adaptarea însăşi trebuie însă făcută de echipe de experţi, ceea ce se şi întîmplă la scară naţională. O adaptare a ISO la învăţămîntul superior european (care ar trebui făcută de o echipă internaţională), avînd în vedere diversitatea acestuia şi procesul de convergenţă aflat în curs, nu este însă deocamdată o temă foarte actuală.

Recunoaşterea reciprocă a două agenţii de acreditare şi asigurare a calităţii aduce după sine recunoaşterea tuturor diplomelor şi titlurilor de studii emise de programele acreditate în cele două ţări. Deşi metodologia pentru a se atinge acest obiectiv lipseşte încă, patru dintre ţările nordice (fără Islanda) au lansat un proiect de recunoaştere reciprocă¹⁰⁵ cu propuneri concrete în acest sens, pornind de la criteriile ENQA. Proiectul a hotărît să nu redacteze un raport referitor la practicile celor patru agenţii.

ENQA

Asociaţia Europeană pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămîntul Superior (ENQA) a fost creată pe 4 noiembrie 2004 la Frankfurt, ca succesor al Reţelei Europene pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămîntul Superior, întemeiată la 29 martie 2000 la recomandarea Consiliului Europei. Printre obiectivele actualei Asociaţii ENQA se numără:

• 
  Schimbul de experienţă în domeniul asigurării calităţii;
  
• 
  Dezvoltarea şi propunerea unor standarde, proceduri şi direcţii călăuzitoare pentru agenţiile membre;
  
• 
  Ofertă de expertiză şi consiliere pentru ministerele, autorităţile şi organismele ţărilor membre, în special în ce priveşte procesul de la Bologna;
  
• 
  Dezvoltarea şi implementarea unor sisteme de peer-review pentru agenţiile de calitate şi de acreditare,
  
• 
  Să contribuie la crearea spaţiului european al învăţămîntului superior.
  

Pot deveni membre în ENQA acele agenţii de acreditare şi asigurare a calităţii din ţările semnatare ale Declaraţiei de la Bologna, care îndeplinesc următoarele criterii:

• 
  Efectuează regulat evaluări externe ale unor instituţii de educaţie şi programe de studii;
  
• 
  Au temei legal şi sunt recunoscute de autorităţile naţionale competente ca avînd sarcini de asigurarea externă a calităţii;
  
• 
  Dispun de resurse adecvate pentru ducerea la bun sfîrşit a misiunilor proprii;
  
• 
  Au dat publicităţii o declaraţie de misiune, însoţită de documentaţie şi de un plan de management;
  
• 
  Sunt independente de universităţi, ministere şi alte părţi interesate, în sensul că: independenţa lor este garantată în documente oficiale; metodologia, numirea experţilor şi definirea rezultatelor evaluărilor au loc independent de guverne, de universităţi şi de „organele de influenţă politică”¹⁰⁶; deşi părţile interesate sunt consultate, rezultatul evaluării este în deplina responsabilitate a agenţiei.
  
• 
  Procesele de evaluare externă cuprind patru faze: elaborarea unui raport de autoevaluare; analiza acestuia şi vizita experţilor; publicarea raportului cu recomandări; urmărirea aplicării recomandărilor.
  
• 
  Agenţia îşi demonstrează responsabilitatea socială publicînd strategia pentru asigurarea calităţii şi alte documente prin care dovedeşte că : procedurile reflectă obiectivele organizaţiei; aceasta urmăreşte inexistenţa unor conflicte de interese în procesul de evaluare; asigură calitatea prestaţiilor subcontractorilor; are mecanisme interne de asigurare a calităţii, incluzînd mecanisme de reflecţie internă (internal reflection), reacţie internă şi reacţie externă (internal and external feedback);
  
• 
  Agenţia se supune unui proces de reevaluare a activităţilor sale, la interval de cel puţin cinci ani, cuprinzînd şi un raport asupra conformităţii proceselor cu criteriile impuse pentru a fi membru ENQA;
  
• 
  Există un sistem de apel la deciziile agenţiei.
  

Asociaţia solicită agenţiilor membre să plătească o contribuţie a cărei valoare este stabilită în fiecare an de adunarea generală.

S-au formulat critici la adresa viziunii ENQA despre independenţa agenţiilor de asigurare a calităţii¹⁰⁷. Ele reflectă punctul de vedere al NOQA după care numai prin recunoaşterea reciprocă a agenţiilor în reţele se poate ajunge la o veritabilă independenţă a lor.

România participă la Asociaţie prin Consiliul Naţional pentru Evaluare Academică şi Acreditare. Nici Bulgaria, nici Turcia nu sunt membre ENQA prin agenţiile specializate.