Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Tot în veacul al XlII-lea se generalizează şi titlurile de baccalau-reus, licentiatus, maQister şi doctus – oferite la început numai juriştilor laici – pe lângă care se adaugă apoi, în sec. al XlV-lea, atribute ornante: subtilis, irrefragabilis, mirabilis, sublimis, magister sententiarum etc. Găzduirea lor începe să se facă din sec. al XlII-lea cu burse speciale în colegii şi cămine, dintre care primul care s-a făcut vestit a fost. Cel numit „Sorbona”, creaţie din 1254 a capelanului lui Ludovic al IX-lea Cel Sfânt (1226-1270): Robert de Sorbon.

În Paris se preda teologie şi filosofie, mai târziu şi medicină şi drept. E greu de stabilit ordinea în care s-au „înfiinţat” universităţile. Pentru medicină activa încă din sec. al Xl-lea cea din Salerno (Italia), pentru drept aproape toate celelalte universităţi italiene, în frunte cu Bologna (1150), de unde papii îşi recrutau curialii şi fiscalii, atât de necesari întreţinerii puterii lor absolute. In Anglia, Oxford (1168) şi Cam-bridge (1290) sunt cele mai importante şcoli superioare, în genul Parisului. După ce s-a văzut forţa lor, apar fundaţii regale, ca cea din Sala-manca (1239 – în Spania), imperiale, precum în Neapole 1224, cu patru facultăţi înfiinţate de împăratul Germaniei Friederich al II-lea (1215-1250), sau papale, cum e cea de la Toulouse (1229), întemeiată cu scopul de a combate pe albigenzi, cea din Roma (1244) cu scopul de a susţine curtea papală etc. Până la 1250 erau 20; în 1400 numărul lor crescuse la 44, deşi unele (precum cele din Spania) s-au desfiinţat curând. Universităţile germane apar în sec. al XlV-lea: Praga 1348, Viena 1365, Heidelberg' (1386) etc.

Dintre reprezentanţii scolasticii şi misticii afară de cei deja pomeniţi menţionăm pe:

Cardinalul Petru Damiani (-j- 1072), prieten şi colaborator al papei Grigorie al VH-lea (1073-1085), care a descris decadenta clerului de la începutul sec. al Xl-lea, în cartea sa „Liber Gomorrheanus”.

Gratian, profesor de drept la Bologna (f 1152), care s-a făcut vestit prin codificarea dreptului canonic într-un manual care a rămas normativ aproape până şi azi şi care susţine, prin decretalele pseudo-isi-doriene şi altele ulterioare, întreg planul teocratic de dominaţie universală a papei. În sec. al XlII-lea, Bernard de Pavia şi Raimund de Pennaforte completează codicele dreptului canonic cu decretele papilor Grigorie al IX-lea (1227-1241) şi Bonifaciu al VUI-lea (1294-1303).

Petru Lombardul (f 1160), profesor, apoi episcop în Paris, a lăsat cel mai răspândit manual medieval de dogmatică: Quattuor Libri Sententiarum, o sinteză patristică scrisă fără originalitate, dar cu mare putere de sistematizare a celor mai importante probleme dogmatice, îndeosebi a celor controversate.

Bernard de Clairvaux (f 1153), una din cele mai mari personalităţi medievale, a fost egumen al mânăstirii cisterciene din Clairvaux, în care calitate s-a distins printr-un mare talent de organizator, predicator şi cugetător profund. Papi şi împăraţi primeau sfat de la acest om, f&tllUADA A PATRA e refuza orice demnitate bisericească. De o intransigenţă uneori agerată, Bernard de Clairvaux a combătut cu tărie exagerările sco-ticii, prin care se credea că se slăbeşte autoritatea tradiţiei biserici. Papei Eugeniu al III-lea (1145-1153) îi atrăgea atenţia prin scrie-; „De consideratione” ca nu „imperium”, ci saeerdotium”, nu domluxoasă, ci slujirea smerită să fie ţinta lui. În minunatul său co-ntariu la Cântarea Clntărilor expune doctrina sa despre iubire şi avie ca izvoare ale cunoaşterii.

Culmea scolasticii este atinsă şi de doi franciscani: Alexandru: de îes şi Ioan Fidanza zis Buonaventura, şi de doi dominicani: Alber-Magnus şi Thomas de Aquino.

Englez prin naştere, profesor de teologie la Paris, Alexandru de Ies (f 1245) a fost cel clintii care a aplicat mijloacele logicii forma-a lui Aristotiel lân sistematizarea doctrinei creştine. Opera sa e un nentariu la sentinţele lui Petru Lombardul, numit „Summa univer-! Theologiae”, lucrare care i-a adus titlul de „doctor irrefragabilis”.

Toscanul Ioan Buonaventura (f 14 iulie 1274), nume simbolic, pe e i 1-a dat unul dintre prietenii săi, pentru că a avut „norocul” să pe de o grea boală, a fost profesor la Paris, apoi general al ordini franciscan, iar după aceea cardinal; în această calitate ia parte sinodul unionist din Lyon (1274), unde moare subit. Opera sa se dis-le prin încercarea de a împăca scolastica cu mistica. Pentru meride a fi pus contemplaţia deasupra tuturor ştiinţelor a primit supra-nele de „doctdr seraphicus”. Lucrarea principală „Breviloquium” ocotită cel mai bun compendiu dogmatic medieval, iar „Itinerarium ntis ad Deum”, cea mai bună lucrare contemplativă. Mai are pre-i, comentarii şi altele.

Albertus Magnus (1206 – f 15 noiembrie 1280) a fost mai întâi fesor la Paris şi Koln, a ajuns apoj episcop de Regensburg, iar pe nă s-a întors tot la catedră, la Koln. Este cel mai erudit dintre toţi călii scolastici, fiind primul deplin versat în filosofia aristotelică, cu funde cunoştinţe de teologie, ştiinţe naturale, matematici şi medicină, t pentru care a primit titlul de „doctor universalis” şi „magnus”,) ă ce mulţi contemporani îl socoteau mag şi vrăjitor. A comentat pe stotel şi pe Petru Lombardul, a scris „Summa Theologiae” şi tratate nţifice diverse. El afirmă că între argumentele pentru cunoaşterea

Dumnezeu singurul care are valoare este cel cosmologic. De la el ămas sentinţa: „fides quaerens intellectum”.

Thomas de Aquino (1225-1274), fiu de conte, de lângă Neapole, at fără voie la dominicani, a întrecut de timpuriu pe Albert cel Mare, s i-a fost dascăl, ajungând la 23 de ani profesor de filosof ie şi teologie voln, apoi la Paris, Bologna şi Neapole, refuzând însă (c) rice altă demite. A murit în drum spre sinodul de la Lyon (1274). Din sec.' al -lea, i s-a dat titlul de „doctor angelicus”, pentru blândeţea şi curăţevieţii sale. Este fără îndoială cel mai sistematic şi mai profund din-teologii scolastici. Opera sa capitală o formează expunerea apologetică îologiei creştine, „Summa contra gentiles” şi mai ales „Summa Theologiae”, rămasă neterminată. Ultima e un tratat unitar de dogmatică şi morală, amândouă expuse printr-o metodă logică, uneori artificial clădită. In cunoaşterea lui Dumnezeu ca şi în privinţa universaliilor „in re”, Thomas imită pe Albert cel Mare. Dumnezeu e conceput în mod abstract, ca „actus purus”, ca o „causa efficiens” şi „causa finalis” a lumii, iar nu ca persoană vie şi apropiată de sufletul omenesc. In d (c) c-trina despre har e influenţat de Fer. Augustin (f 430), dar susţine şi meritele prisositoare. Lucrarea „Contra errores graecorum” conţine erori şi falsificări istorice, cu toate că el a fost între puţinii scolastici care ştiau greceşte şi ar fi putut să se informeze corect. Pentru ţinuta concepţiei lui oficiale-papale (susţine cu tărie primatul şi infailibilitatea papei), Thomas de Aquino a rămas, mai ales din 1879 de când papa Leon al XlII-lea (1878-1903) îl fixează ca normativ în întreaga teologie şi i'ilosofie romano-catolică, stăpân pe toată dezvoltarea teologică a romano-catolicismului.

Alături de aceşti patru mari teologi există o mulţime de alţi scriitori importanţi, fie franciscani, fie dominicani, fie din alte ordine, profesori, călugări, călugăriţe care au adus multe servicii Bisericii apusene, atât în Dogmatică şi Morală cât şi în disciplină, în viaţa de stat sau în artă.

Între ei, un loc aparte îl ocupă Duns Scotus (1260-1308), cel mai subtil dintre franciscani. El a înfiinţat o şcoală teologică a scotiştilor, deosebită în multe privinţe de a tomiştilor: în dogmatică, în privinţa mântuirii erau sinergişti, în aprecierea faptelor bune nu susţineau aşa de mult supra-meritul, ca tomiştii, iar despre Maica Domnului susţineau că s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, fapt pe care tomiştii îl negau. Operele mai cunoscute ale lui Duns Scotus sunt două Comentarii la sentinţele lui

Petru Lombardul, unul mai întins, altul mai restrâns. Prin critica adusă de şcoala sa tomismului şi îndeosebi prin afirmarea că multe probleme dogmatice nu pot fi complet lămurite prin raţiune, Duns Scotus aparţine de fapt mai mult veacului al XlV-lea pe care 1-a inauguraUşMmbogăţit cu geniul său. (^.

În genere, ştiinţa teologică a veacurilor XI-XIII a parcurs în Apus drumuri paralele: scolastic, mistic şi pozitivist, trei etape: urcuş, culme şi declin. Primele două sunt uşor sesizabile, ultimul se întrezăreşte limpede în scolastica scotistă, în mistica germană şi în scrisul criticist al lui Dante Alighieri (1265-1321), care anunţă „vita moderna, vita nova”, epoca de criză spirituală a veacurilor XIV şi XV.

2. Dacă veacurile XI-XIII se caracterizau prin ordine şi unitate de concepţie atât în teologie, cât şi în viaţă, unde unei singure voinţt divine, reprezentate prin teocraţia papală, se supunea totul, individ ş colectivitate1, Biserică şi stat, veacurile XIV şi XV se caracterizează tocmai prin lipsă de unitate, prin crize şi sfâşieri interioare: criză îr problema cunoaşterii, unde nominalismul aduce conflict între teologi* şi filosofie, criză în viaţa interioară a Bisericii, unde exilul babilonic (1309-1377) şi marea schismă a papalităţii (1378-1417) au adus li suprafaţă ideea reformării Bisericii pe bază sinodală, în sfârşit, crizi între Biserică şi stat, pentru că odată cu formarea oraşelor, statelor ş literaturilor naţionale sacerdoţiul şi imperiul apar ica două realităţi ci 12 – Istoria Bisericească Universală Voi. II ii independente; scriitorii ies tot mai mult de sub ascultarea papali-: se laicizează, se s'trâng în jurul regilor şi parlamentelor, luptând 'r cu duşmănie contra pretenţiilor universaliste ale papalităţii. Scolastica şi mistica au avut şi acum reprezentanţii lor destul de ieroşi şi de activi, căci înmulţirea vertiginoasă a universităţilor între

! 1450 a făcut să crească numărul intelectualilor şi scriitorilor de e nuanţele. Aproape tot ce s-a scris în perioada aceasta în scolastică tă pecetea înclinării spre sofisme şi subtilităţi sterile şi spre apă-a obosită şi forţată a unei „tradiţii” care a ajuns să nu mai fie ută şi contra căreia critica filologic-istorică a umanismului va începe i reverse ironia şi sarcasmul său răzbunător. Problemele de teologie losofie erau tratate atât de abstract, încât s-a spus că au ajuns ca: orp fără suflet.

Dintre reprezentanţii scolasticii veacurilor XIV şi XV amintim de toate pe William Occam (f 1349).

Născut în sudul Londrei şi intrat de timpuriu în -ordinul franciscan, Dccam a studiat şi predat ca profesor cu titlul de „doctor invinci-” şi mai ales „venerabilis inceptor” teologia şi filosofia la Univer-ea din Oxford, între 1318-1324, după care a fost citat de papa al XXII-lea (1316-1334) la Avignon, ca să justifice 51 de teze tite eretice. Procesul a durat patru ani fără să se ajungă la un re-it, căci acuzatul a fugit împreună cu doi franciscani, Bonagratia şi na. Ultimul era general al ordinului, la curtea lui Ludovic de Ba-i (1314-1347), care ducea luptă contra papei, pentru că nu voia să-1 loască de rege, luptă pe care au sprijinit-o prin scrisul l (c) r W. Oc-şi alţi doi învăţaţi, Marsilius de Padua (1272-1327) şi Jean de un (f 1328), toţi negând originea divină a papalităţii şi afirmând că împăratul poate depune pe episcopul Romei. De altfel, Occam laborat şi la lupta lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) cu

Bonifaciu al VÂII-lea (1294-1303). Operele lui principale sunt: tiloquium theologicum„, în care reducea teologia speculativă la ie propoziţii, „Quodlibeta„, comentarii la Aristotel şi Perfiriu, aşa se reflectă ei în „Sentinţele„ lui Petru Lombardul. Concepţia sa imeşte nominalism sau mai corect terminism, fiindcă el susţine că nile generale (fiinţă, substanţă, cauză etc.) nu au corespondenţă în sine, nici în lumea indivizilor, cum spuneau realiştii veacurilor -XIII, ci sunt simpli „termeni„ sau semne ale unui obiect necunos-li au numai valoare subiectivă, de aceea cunoaşterea lui Dumnezeu spiritualităţii sufletului e discutabilă şi se face numai prin creSingurul lucru indiscutabil este atotputernicia divină şi posibiliintervenţiei ei în acţiunile '. Imane în aşa fel încât uneori să ni se că binele e condamnat, iar răul aprobat. De aceea, metafizica tresă fie total despărţită de teologie. Legea morală nu este imutabilă. Le ce occamismul – inspirat şi de Duns Scotus – duce la empirism, vism, scepticism. Aceasta este „via moderna„ pe care veacurile şi XV o opun cunoaşterii speculative scolastice („via antiqua”).

Ce poate fi adevărat din punct de vedere logic, poate fi fals din de vedere obiectiv, de unde şi concepţia numită a „dublului adecare va predomina de acum încolo întreaga mişcare spirituală.

Exegeţi ca Ioan de Ragusa (sec. XIV), Conrad de Halberstadt (sec. XIV) şi mai ales franciscanul Nicolae de Lyra (f 1340) ne-au dat lucrări de valoare. Ultimul a creat un gen nou de Comentariu, „Postilla” – de la post illa verba textus – adică metodă simplă de citare a textului şi apoi de comentare a lui în sens isţorico-literar, uneori cu nuanţe contemplative. Manualele exegetice la toată Sf. Scriptură în 50 de cărţi ca şi cele 35 de cărţi de morală lăsate de acest „doctor planus et utilis” au fost adeseori combătute şi, până la 1500, de mai multe ori tipărite. Luther (f 1546) însuşi a fost influenţat de ele în aşa măsură încât s-a putut spune că dacă Lyra nu cânta, Luther în dans nu intra (si Lyra non lyras-set, Lutherus non saltasset).

Pe tărâm istoric s-au scris cronici prin mânăstiri şi oraşe, unele din ele ca aceea a talentatului florentin Villani (f 1348), sau ale francezilor Joinville (f 1317) şi Froissart (f 1404), precum şi a curajosului Dietrich van Niem (f 1418) fiind de mare importanţă în istoriografia timpului. Restul sunt compilaţii mai slabe.

Şi pe tărâm juridic se înregistrează o decadenţă tot mai mare. Dante se plângea, pe la 1280, că nimeni nu învaţă decât decretalele, iar într-una din operele sale, Roger Bacon – care intuise, prin matematica şi fizica ce-i erau familiare, principiul locomoţiei fără animale, al aviaţiei, folosul lentilelor, al exploziilor, după cum Duns Scotus obţinuse cel dintâi acidul sulfuric, acidul nitric şi altele – se plângea că prin abuzul jurispruden-ţei italiene s-au distrus în ultimii 40 de ani orice preocupări mai înalte şi s-a suprimat chiar raportul dintre Biserică şi stat. Cea mai mare scădere a studiilor juridice şi morale era cazuistica sau codificarea fiecărei comportări aparte, potrivit căreia adeseori se susţineau lucruri caraghioase sau imorale (furt, crimă etc), de dragul principiilor formaliste şi care vor scandaliza mai târziu pe umanişti sau pe jansenişti.

Pierre d'Ailly (1350-1420) a studiat la Paris; la 30 de ani era magistru în teologie, apoi duhovnic al regelui francez Carol al „Vl-lea (1380-1422) şi rector al Universităţii din Paris. Pentru a-1 atrage de partea sa, papa Benedict al XlII-lea (1394-1424) i-a oferit episcopatul Le Puy, mai târziu pe cel de la Cambrai, dar văzând d'Ailly că papa nu acceptă nici o reformă în Biserică, a trecut de partea învăţaţilor care susţineau că singur sinodul general ar putea îndrepta abuzurile şi decadenţa în Biserică, lucru pe care 1-a afirmat la sinoadele din Pisa (1489) şi Constanz (1414-1418). Deşi i s-a oferit şi purpura de cardinal şi misiunea de legat papal, el a rămas tot la ideile sale, chiar dacă a rnai avut uneori şi atitudini echivoce în scris şi în fapte. Cele 174 opere cu caracter ştiinţific (teologie, filosofie, mistică, geografie, astronomie) fac din el unul din conducătorii mişcării spirituale lui contemporane.

Ucenicul său, Jean Ch. Gerson (1362-1429), supranumit Bossuet al sec. al XlV-lea, a fost rector la Paris timp de peste 15 ani; a depăşit pe toţi contemporanii prin profunzime şi mai ales prin caracter şi atitudine hotărâtă, ceea ce face pe un istoric francez să afirme că a dus una din cele mai frumoase şi mai venerabile existenţe din câte cunoaşte istoria, care 1-a încununat cu atributul „doctor onristianissimus”. Patriot luminat, creştin desăvârşit, depăşind pe toţi priA cultură, Gerson atrage nţia regelui Franţei asupra ambiţiilor feudale exagerate ale prinţilar; hiar ale prinţului moştenitor, ceea ce nu 1-a oprit să protesteze când sta a fost asasinat şi i-a ţinut chiar panegiricul, fapt pentru care i s-a rastat casa de către oamenii noului rege, iar el a avut mult. De suferit, ar şi sinodul din Pisa a cerut condamnarea asasinatului politic, fapt e 1-a oprit de a reveni în ţară până după moartea regelui. Tot pe astă linie luptă şi obţine întâia oară dreptul pentru condamnaţi de; spovedi, după cum 'de altfel a luptat toată viaţa contra prejudecăţi-mistice şi bolnăvicioase ale flagelanţilor, ale astrologiei şi contra gerărilor scolasticismului searbăd, pe care 1-a înlocuit cu o filosofie -ală, vie, chiar dacă eclectică, însă plină de demnitate. El căuta peste armonie, atât între teologie şi filosofie, cât şi în viaţa bisericească, sau e Biserică şi stat. După el, orice teologie trebuie să fie până la un mistică sau, mai bine zis, practică. Dintre operele sale se disting, ă de cele conciliariste, îndeosebi cele cu caracter moral: despre mân-rile teologiei, despre examenul conştiinţei, despre buna trăire şi buna ire, apoi multe lucrări exegetice, disciplinare, predici, poezii etc. A doua grupă de scriitori sunt misticii. Spre deosebire de scolastica identă.

— Mistica secolelor XIV şi XV trăieşte o adevărată înflorire [icată prin setea de metafizică a Evului mediu, prin reacţia contra jerărilor sterile ale scolasticii ca şi prin împrejurările grele politice isericeşti ale timpului (dispariţia nefericită a Hohenstauf-ilor, razele dese şi îndelungate, interdictul, exilul babilonic şi schisma paciuma, căderea Constanitinopolului etc.). Două direcţii întâlnim în ica veacurilor XIV-XV: una speculativă, cealaltă practică-eclecLa cea dintâi aparţin misticii germani Meister Eckhart (f 1327) eenicii săi Ioan Tauler

Născut la 1260 dintr-o familie nobilă, Meister Eckhart (1260- sau Eckhardt a intrat în ordinul dominican; în anul 1302 a luat râtul în teologie la Paris prin comentarii tomiste, după aceea a chemat în Saxonia şi apoi a fost pus peste toată Germania ca >incial” al noii ramuri germane a ordinului. Intre timp a activat şi ofesor şi predicator la Paris, Koln şi Strassburg, unde, cu un talent mare de orator, a ştiut şi a reuşit să trezească, mai ales în cele 13 mânăstiri de maici dominicane de pe Rin, o adevărată mişcare religioasă. Predicile (s-au păstrat peste 100, apoi tratate şi cuvinte mai simple şi mai scurte) au fost ţinute în limba germană, dar are şi în limba latină o trilogie (opus tripartitum), o expunere teoretică despre cunoaşterea mistică. E influenţat de neoplatonismul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V) şi de învăţătura despre har a Fer. Augustin (f 430), fapt pentru care a fost acuzat de panteism (1327). Sufletul său aprins de dragostea divină a influenţat mult cugetarea şi limba veacului al XlV-lea. A murit la 1327.

Ucenicul său, Johannes Tauler (1300-1361), a aplicat, îndeosebi ca predicator excelent, ca simţire şi formă, ideile lui Eckhart în Koln, Basel şi mai ales în Strassburg, unde s-a format un adevărat centru de viaţă evlavioasă. El accentuează, ca şi dascălul său, naşterea lui Dumnezeu în noi (omul fiind din fire creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 16), profunzimea abisală a sufletului, părăsirea de sine şi oglindirea în Dumnezeu, căci restul nu valorează nimic. Nimicirea eului egoist şi îndumnezeirea omului erau idealul predicii sale.

Heinrich Suso (1296-1366) a trăit până la 40 de ani în asceză aspră, ca vechii pustnici orientali, apoi s-a convertit la ideile lui Eckhart, descriind cu gingăşie, uneori copilărească, procesul vieţii duhovniceşti proprii şi scriind adevărate tratate ziditoare de suflet, îndeosebi despre legătura sa sufletească cu călugăriţa Elisabeth Stăglin (Horologium sa-pientiae, predici, poezii entuziaste etc).

Johannes Ruysbroeck (1294-1381), supranumit „doctor extaticus” pentru opera de sistematizare a vieţii contemplative, pe tărâmul căreia, mai puţin panteizant decât Eckhart, s-a ridicat până la cea mai pură şi mai înaltă viziune. Întreitul aspect al vieţii: activ, interior şi contemplativ e descris în cea mai frumoasă limbă în cărţile „Podoaba nunţii spirituale”, „Icoana mântuirii veşnice”, „Cele şapte trepte ale iubirii” etc. Rămânerea lui în cadrele Bisericii şi talentul său literar, creator al limbii olandeze, fac din el ctitor al aşa-numitei devotio moderna, evlavia nouă, care pune pe om în raport practic cu Dumnezeu pe drumul regal al imitării lui Hristos.

Nu mai contează acum şcolile sau organizaţiile oficiale bisericeşti care să îndrume viaţa creştină, ci personalităţile mari care creează mişcări libere, individualiste, caracteristice stilului nou de viaţă. Fratres devoti (Fraterherren) sau fraţii de viaţă comună sunt asociaţii libere, fără vot monahal, înrudite cu ordinul augustinian. Ele s-au organizat mai întâi pe la 1375 la Deventer, în Olanda, sub conducerea lui Gerhard Groot (1340-1384) şi Florent Radewijns (1350-1400). Inspiraţi de cartezieni, fraţii de viaţă comună lucrează, pentru ca să se întreţină, în agricultură şi grădinărie, copiază, leagă şi mai târziu tipăresc cărţi traduse sau prelucrate de ei spre educarea religioasă a tineretului. Viaţa dusă în cinste, muncă, rugăciuni şi meditaţii: iată scopul acestor asociaţii de bărbaţi, după care aproape 10G de grupări similare feminine au împânzit vestul Germaniei şi Olanda.

„Urmarea lui Hristos” atribuită lui Thomas de Kempis (1379 – 471), tipărită în cele mai multe ediţii şi tiraje după Biblie -¦ se cunosc ite 3.000 de ediţii în toate limbile, ba chiar, în sec. al XV-lea, s-a ărit de 12 ori – este cea mai fidelă exprimare a acestei noi evlavii umate în predarea voinţei lui Dumnezeu şi îndrumarea spre lepăda de grija lumească şi spre unirea cu Hristos în Taina cuminecă-ii. Scrisă în limbă simplă, populară, cu evlavie şi fără nimic arti-al, această scriere, destinată la început unui cerc restrâns, a devenit i din cele mai populare cărţi.

Paralel cu decadenţa scolasticii şi cu înflorirea teologiei contempla-

? Şi practice, se dezvoltă în Europa veacurilor XIV şi XV Umanismul

Renaşterea. Fie că le înţelegem ca pe o manifestare a individualislui în viaţa politică, socială, religioasă, dar mai ales artistică şi liteă, cu orientare spre spiritul antichităţii nou descoperite, cum zicea

1860 istoricul elveţian Iacob Burckhardt {1818-1897) în lucrarea sa cală Die Kultur der Renaissance în Italien (= Cultura Renaşterii în ia), fie că vedem în ele tendinţele medievale mistic-religioase ale etului însetat după epoca de aur, după renaştere, ca pasărea Phoenix, cenuşa trecutului (în care sens s-au manifestat, Ioachim de Floris -

— 1202 – Francisc de Assisi – f 1226 – ori alţi precursori spiali în luptă cu scolasticismul searbăd şi cum vrea Conrad Burdach), în emanciparea spiritului laic (întâi provensal-burgund şi de aici, î Renaşterea italiană, şi a celorlalte popoare), prin mijlocirea liteirii cavalereşti a trubadurilor şi mai ales a romanelor populare cum le Nordstrom, sau începutul de trezire naţională, cum crede Huizinga, în sfârşit, că le-am atribui cauzelor economice capitaliste, prin desţarea economiei rurale şi a statului feudal fărâmiţat şi prin înlocuirea cu o economie de schimb care a dus la centralizarea puterii de stat