Ioan Ramurean Si Milan Sesam

După moartea lui Andronic al III-lea, treburile publice vor fi con-u. Se de o regenţă formată din împărăteasa Ana de Savoya şi câţiva emnitari devotaţi partidului unionist. Opinia publică a protestat prin uternica mişcare de reînnoire morală şi teologică a isihasmului. Însuşi arlaam de Calabria, care înainte combătuse Filioque, trecuse acum în ridul celor mai pătimaşi sprijinitori ai catolicismului pe care 1-a şi nbrăţişat, ajungând episcop latin în sudul Italiei, fapt pentru care si-adul din 1351 de la Constantinopol 1-a excomunicat, deşi el murise cu n an înainte.

Partida filo-occidentală şi-a avut în tânărul împărat Ioan al V-lea aleologul (1341-1376; 1379-1391) un disperat aderent, care de două i a mers personal la Avignon, cerând trupe şi promiţând îmbrăţişarea itolicismului, lucru pe care, după izvoare apusene, l-ar fi făcut în 1369. Rima dată trimisese în 1355 ostatec la Avignon pe fiul său Manuil, iar doua oară (1367-1370) el însuşi a petrecut la Roma mai mulţi ani. Uminică, 21 octombrie 1369, în catedrala Sf. Petru, în faţa papei Urban

V-lea (1362-1370) şi a cardinalilor, a trecut la catolicism cu toată milia sa, fapt care a provocat mari supărări şi îngrijorări Patriarhiei mmenice. Era o unire personală care nu angaja Ortodoxia. O serie de tinofroni ca fraţii Dimitrie Kydones (f după 1396) şi Prohor Kydones, anuil Calecas (f 1410), Nichifor Gregoras (f 1359) şi alţii au scris tot Iul de lucrări în favoarea învăţăturilor catolice. Papa Urban V a pro-îmat o cruciadă contra turcilor, care în 1365 îşi instalaseră noua ca-tală la Adrianopol, dar nici un suveran apusean nu s-a mişcat să plece cruciadă; papalitatea însăşi se afla într-o stare deplorabilă, intrând um, pentru o perioadă de 7Q de ani, într-un „exil babilonic”

— 1377) la Avignon, pentru ca în urma acestor crize interioare să înceapă o altă etapă mai grea, aşa numita „marea schismă papală” (1378-1417).

Împăratul Ioan VI Cantacuzino (1347-1354), deşi mare ortodox, era şi el de părerea că unirea s-ar putea face, dar numai printr-un sinod, întreţinea relaţii cu o serie de teologi „latinofroni”, i-a sprijinit chiar şi a purtat corespondenţă în acest sens cu trimişii papali. Pentru motivele amintite, lucrurile n-au depăşit etapa propunerilor şi discuţiilor. Ultimul împărat din secolul al XlV-lea, Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425), cu toate că fusese educat în Apus, când a urcat pe tron şi-a dat seama că, în felul în care se punea problema reunirii Bisericilor, nu era nici o perspectivă de împliniri pozitive. Experienţa lamentabilă a cruciadei de la Nicopole (1396) dovedea cu prisosinţă şi pe linie militară că nici Apusul nu putea face nimic când îi lipseau unirea şi organizarea. Puterea otomană cuprinsese acum cea mai mare parte din Peninsula Balcanică.

În concluzie, încercările de unire din secolul XI-XIV n-au dus la nici un rezultat, ci, într-o măsură oarecare, au agravat dezbinarea, îndeosebi pentru motivul că, prin unire, papalitatea urmărea mai ales introducerea puterii sale jurisdicţionale şi peste Biserica Răsăritului. Atâta timp, însă, cit problema s-a pus mai mult din punct de vedere politic şi se lucra cu mijloace şi pentru scopuri mult prea pământeşti, era firesc ca toate încercările să nu reuşească.

Izvoare

V. Laurent-J. Darrouzes, Dossier grec de Vunion de Lyon (1273-1277) (Archives de l'Orient Chretien, 16), Paris, 1976; A. Tăutu, Acta Urbani IV, Clementis IV, Gregarii X, Vatican, 1953.

Studii

W. Imkamp, Das Kirchenbild Innocentz III (1198-1216), Stuttgart, 1983, XIII – 360 p.; R. Fossier, Le moyen îge. T. 1. Ies mondes nouveaux (350-950); t. 2. L'eveil de l'Europe (950-1250); t. 3. Les temps de crise (1250-1550), Paris, 1982-1983; P. Karlin-Hayter, Studies în Byzantine political history. Sources and controversies, London, 1981, 336 p.

J. Gill, Church Union. Rom and Byzantium 1204-1453), London, 1979.

Idem, The Church Union oi the Council o! Lyon, London, 1974.

Idem, Church Union of the Council ol Lyon (1274), portrayed în greek docu-ments, în „Orientalia Christiana Periodica”, 40 (1974), p. 5-45; D.1. Geneakopoulos, Byzantine East and Latin Wesf, Hamden, 1976.

Idem, Emperor Michael Paleologus und the West, Cambridge (Mass), 1959; Kenneth M. Setton, The Papasy and Fourteenth centuries, Philadelphia, 1976; R. I. Wolf, Studies în the Latin Empire of Constantinopole, London, 1976; H. Jedin, Handbuch der Kirchengeschichte, Bd. III. Die mittelalterliche Kirche, FreiburgBasel-Wien, 1968.

H. Wolter-H. Holstein, Histoire des Conciles: Lyon I et Lyon II, Paris, 1966; U. V. Bosch, Kaiser Andronikos III. Palaiologus, Amsterdam, 1965.

B. Roberg, D/e Union zwischen der griechischen und der lateinischen Kirch aut dem II. Konzil von Lyon (1274), Bonn, 1964; O. Halecki, Un empereur d* Byzance î Rome. „Vingt ans de travail pour l'union des Eglises (1355-1375), Var sovie, 1930.

Bibliografic întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanuj

Ch.

— J. Hefele-Dom. H. Leclerq, Histoire des Conciles, T. V, 1 et 2-e pârtie; VI, 1 et 2-e pârtie, Paris, 1915-1917.

W. Borden, Das Papsttums und Byzanz. Die Trennung der beiden Kirchen md das Problem ihiei Wiedervereinigung bis zum Untergang des byzantinischen leiches, Berlin, 1903.

St. Runciman, The Sicilian Vespar, Cambridge, 1958.

În limba română:

Teodor M. Popescu, *Cum s-au tăcut unirile„, cu Roma, în „Ortodoxia„, Bucu-eşti, I (1949), nr. 2-3, p. 120-142; Idem, Cucerirea Constantinopolului de către atin'i ca mijloc de unire a Bisericilor (sec. XI-XIV), în „Studii teologice”, I (1929), ir. 1, p. 48-142. Extras, Bucureşti, 1929.

Idem, Contribuţiuni la istoria încercărilor de unire a Bisericilor. Tratativele le la 1337-1339, în „Studii teologice”, I (1930), nr. 3, p. 23-79. Extras, Bucu-eşti, 1930; Teodor M. Popescu, La o sută de ani după schismă, în „Studii teolo-[ice”, VII (1938-1939), p. 46-89; VIII (1940), p. 77-104. Extras, Bucureşti, 940, 74 p.

Ioan Zugrav, Chestiunea unirii dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, rernăuti, 1922.

Vechile patriarhate orientale.

Bisericile necalcedonene. Bisericile naţionale: bulgară, sârbă, română, rusă*

1. Vechile patriarhate orientale

Atât în Imperiul bizantin propriu-zis, cât şi în restul teritoriilor x-uite de popoare ortodoxe se înregistrează în această perioadă un pro-2s treptat de centralizare bisericească, favorizat de unificarea limbii şi formaţiunilor statale corespunzătoare. Se înregistrează – pe măsură 5 etnogeneza diferitelor popoare se afirma mai cu tărie – tendinţe bi-îriceşti autocefale în Georgia (1100), Serbia (1219, 1346), Bulgaria (1234), rincipatele române (sec. XIV), cât şi în Rusia (1448), unde procesul de? Ntralizare a fost o reacţie faţă de asuprirea tătărească vreme de 30 de ani, apoi faţă de tendinţele centraliste greceşti ori catolicizante e Poloniei. E interesant de constatat în ceea ce priveşte teritoriul locuit 5 greci că, după ce sute de ani în Imperiul bizantin prin cuvintele „rec” şi „elen” nu se înţelegea decât „păgân”, acum îndeosebi după cu-'rirea Constantinopolului, în 1204, de către cavalerii cruciadei a IV-a, în aceste noţiuni a început să se înţeleagă fie popor „ortodox”, fie todocşii de limbă greacă.

Când s-a introdus şi în Răsărit, în unele părţi, administraţia feudală mseană, după 1204, clerul latin a ajuns să profite şi să asuprească pe 1 ortodox, luându-i şi puţinele domenii pe care le dobândise mai ales n donaţii. În Creta, de pildă, din zece episcopi abia mai erau în funcţie ii pe la anul 1224. Atitudinea administraţiei era influenţată de clerul tolic. În anul 1225, 13 călugări ortodocşi au fost arşi de vii ca eretici 'ntru simplul motiv că n-au vrut să depună jurământ de credinţă faţă Biserica Romano-CatOlică. Cazuri asemănătoare au avut loc şi în alte rţi. Chiar în Peloponez, ajuns sub dominaţia francă, sub conducerea i Geofroy de Villehardouin şi a urmaşilor lui, s-au stabilit 8 episcopi

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Latini, între ei doi având rang de arhiepiscop (Patras şi Corint), încâj pentru ierarhia greacă nu mai era loc. Mitropolitul grec din Patras I fost nevoit să se retragă în mânăstirea Mega Spileon pentru a-şi putej exercita mai liber chemarea. Tot pe atunci, mitropolitul Atenei, Mihaj Honiatul, rezida în insula Kios, pentru ca să lase pe arhiepiscopul laţi în Atena. Aceste două cazuri sunt tipice pentru tot spaţiul ocupat d cruciaţi. Şi patriarhii din Antiohia şi din Ierusalim au fost nevoiţi să a retragă uneori în mânăstirile din Cipru, dar cel mai des în Constant] nopol. Dacă intervenea vreo opoziţie puternică faţă de „stăpânirea” lat nilor, atunci urma exilul, munca în mine ori fixarea unui domiciliu c mai departe de centru. De regulă, în Peloponez, preoţii ortodocşi trfl buiau să meargă la hirotonie la episcopii din regiunile muntoase de ' Modon şi Croton. Pe la 1400 a crescut în importanţă scaunul de la M< nembasia. Un nou centru în Peloponez era Mistra. In Mistra a înflorit, i sec. XIV-XV, o deosebită cultură şi mişcare artistică. Au fost şi căzu când titularii scaunelor erau trimişi din Constantinopol, cum a fost c; zul, în 1350, cu episcopul Antim, care a pregătit în Creta răscoala în potriva veneţienilor. La începutul secolului al XV-lea s-a dus de Constantinopol în Creta cunoscutul teolog şi polemist anti-latin Ios Vrieniu care, timp de 20 de ani, a întărit acolo conştiinţa ortodoxă.

În Cipru, situaţia era disperată. Cei patru episcopi ortodocşi er; îndeaproape supravegheaţi de mitropolitul latin. Orice alegere de episc< trebuia să fie aprobată de papă, căruia îi era dator jurământ de fide tate. Orice abatere era judecată de latini, care îi tratau cu dispreţ, începutul secolului al XV-lea Iosif Vrieniu a convocat un sinod episcopilor geci din Cipru, care a hotărât – împotriva episcopilor gri care au declarat că sunt sub dependenţă de Constantinopol – că ascu de papa şi colaborează cu ierarhia latină, dar îşi păstrează credinţa ortodoxă.

Patriarhul din Antiohia, prima patriarhie căzută sub dominaţie tină în 1098, a fost nevoit să se refugieze. La fel şi cel de Ierusal în 1099 şi chiar cel de Constantinopol, care a murit în exil în 1208. Toate că sultanii din Egipt au cerut prin 11 decrete ca creştinii să aibă drept să poarte decât anumite haine, totuşi, faţă de patriarhat! Din Antiohia şi Ierusalim, aflate multă vreme sub latini, situaţia copţu era mai uşoară. Sub patriarhul Hristodul (f 1077) reşedinţa patriarhu copt s-a mutat în Cairo. Unii dintre titularii Patriarhiei de Alexanc au rezidat şi la Constantinopol. Astfel, la sfârşitul secolului al XIII-1 patriarhul Îtanasie al II-lea (1276-1316) al Alexandriei se bucura mare cinste la curtea din Constantinopol, unde rezida. Atacurile statt creştine asupra Egiptului în secolul al XHI-lea au înrăutăţit mult tuaţia creştinilor de acolo.

Scaunul patriarhal de Constantinopol a jucat, cum era şi fir mare rol în perioada aceasta. Patriarhia Ecumenică şi-a putut împ netulburată menirea ei în Biserica Răsăritului până la 1204, când CE lerii latini ai cruciadei a, IV-a, manevraţi cu dibăcie de Veneţia, pei interesele ei materiale, au cucerit şi jefuit Constantinopolul la 13 a lie 1204. Ultimul patriarh ecumenic din acest timp a fost Ioan al X ft. HI. UAUA A PATRA nateros (1198 – f 1206). Din 1208, Patriarhia Ecumenică, alungată cavalerii latini la insistenţa Veneţiei, şi-a stabilit reşedinţa la Niceea, itala Imperiului grec de Niceea (1204-1261), unde a funcţionat până 1261, când a revenit la Constantinopol, locul ei istoric.

În locul patriarhului ecumenic, dogele Veneţiei, bătrânul Enrico idolo, a numit patriarh latin de Constantinopol pe Toma Morosini, origine veneţian. Ca semn al întâietăţii scaunului de Constantinopol iminteşte, probabil cu începere de sub păstoria lui Gherman al II-lea >2 1249) de la Niceea, adaosul de „patriarh ecumenic”, la titulatura obişnuită. Un alt semn de întâietate era sfinţirea mirului chiar şi tru alte Biserici autocefale, cum reiese dintr-o scrisoare sinodală a iarhului Calist I (1350-1353; 1355-1363) din 1355 către cel de la iovo. La început şi purtarea „mantiei cu multe stele” era o distincţie îai a lui, ca şi sacosul, care se îmbrăca numai la Crăciun, Paşti şi alii; mai târziu acestea le-au îmbrăcat şi alţi patriarhi şi mitropoliţi. Aşa. Şi titulatura „Înalt Prea Sfinţit”, care a ajuns să fie atribuită jnducătorilor scaunelor de Tesalonic, Trapezunt şi Monembasia. Ale-a patriarhului se făcea prin desemnarea de către sinod a trei cânţi, din care bazileul alegea pe unul, investindu-1 cu însemnele sale sala de aur„ a palatului Magnaura, mai târziu a celui din Vlaherne. Vremea împăraţilor din dinastia Comnenilor (1118-1185), patriar-1 de Constantinopol număra 664 episcopii şi 65 de mitropolii; cel de ohia, 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii şi 127 episcopii; patriarhatul de salim avea 4 mitropolii. Numai capitala bizantină avea 485 de bi-i şi 825 de mânăstiri. In Muntele Athos trăiau pe la 1250 cam 3000 jări; un oraş ca Ohrida avea aproape 300 biserici şi paraclise. De irşitul secolului al XlII-lea, când cruciaţii au pierdut ultimele po-ni în Orient, patriarhii de Antiohia şi Ierusalim şi-au reluat scau-celui dintâi fixându-i-se reşedinţa în Damasc în loc de Antiohia. Pe la 1200 canonistul Balsamon (f după 1203) relata că „până le mult” se ţineau încă regulat sinoade anuale, aşa cum pre-eră canoanele. De acum se consemnează în locul lor sinoadele = IvSTjjxoDoa care se convocau – din cauza împrejurărilor – oca-1. În 1354 patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376) al tantinopolului scria mitropolitului Alexie al Rusiei că e obligat să -ipe la sinod. Aceasta înseamnă că datoria de a se ţine sinoade nua chiar dacă nu puteau fi de faţă toţi episcopii din pricina dis-i prea mari, a bătrâneţii, a bolii ori a cauzelor de forţă majoră Jaie, epidemii etc). Procesele verbale ale şedinţelor patriarhale din ii al XlV-lea păstrate la Viena (Acta patriarchatus Constantinopot. I, Vindobonae – Wien, 196(r) ne dovedesc că se dădea scutire nânare, după caz.

'ituaţia materială a clerului superior şi inferior era asigurată din ¦buţiile credincioşilor sau din donaţii de la stat. Pe vremea lui Comnen (1057-1059) şi a lui Alexie I Comnen (1081-1118) paro-erau împărţite în trei categorii şi contribuiau, după numărul cre-şilor, cu bani şi în natură pentru susţinerea mitropoliţilor şi pilor. Pe la 1394, fiecare episcopie contribuia cu o cotă anumită pentru susţinerea Patriarhiei, care pe la 1380 ajunsese într-o situaţie jalnică. Se resimţeau şi în viaţa Bisericii bizantine efectele procesului de feudalizare. De pildă, „dăruirile” sau arendările averilor mânăstireşti sau episcopale unor slujbaşi sau rude cu familiile imperiale au provocat abuzuri, pe care nici înmulţirea excesivă a titularilor: mare iconom, mare sachelar, mare schevofilax, mare hartofilax etc. Din timpul Com-nenilor şi Paleologilor, n-au reuşit să le elimine. Până la un loc şi idio-ritmia sau stilul de viaţă singuratică, îngăduită pe la 1200 monahilor de la Muntele Athos, cu camere separate, cu permiterea de bunuri personale etc, denotă acelaşi lucru, cu toate că principala cauză a introducerii idioritmiei pare a se datora înfloririi isihasmului, începând de la sfâr-şitul secolului al XlII-lea, care preconiza un regim de viaţă mai aspru decât în mânăstirile cu viaţă de obşte.

2. Bisericile necalcedonene

Nici Bisericile necalcedonene nu aveau o situaţie de invidiat. In urma răsturnărilor politice din China şi din lumea mongolă, de la sfâr-şitul secolului XIV, nestorienii au trebuit să se retragă din China, din Tibet, din India şi să se mulţumească doar cu ceea ce indica titlul conducătorului lor suprem, numit „catolicos şi patriarh de Babilon, de Ctesifon şi de Bagdad”. De pe la 1450, demnitatea de catolicos a devenit ereditară, moştenindu-se din unchi în nepot, spre a înlătura eventualele certuri pe motive de interes familial. Încercările de catolicizare din 7 august 1445 n-au atins decât pe nestorienii din Cipru, care au încheiat în acest an unirea cu Biserica Romei, în timpul papei Eugen al IV-lea (1431-1448).

Dintre Bisericile monofizite, iacobiţii sirieni şi armenii s-au putut dezvolta mai bine în această perioadă, cu toate că unirile cu Roma au adus şi între ei disensiuni care i-au slăbit. In decursul vremii, „abuna” sau căpetenia Bisericii din Abisinia s-a despărţit de Biserica-Mamă din Egipt, luându-şi şi el reşedinţă separată în Alexandria. Patriarhul copţilor egipteni a delegat pe egumenul mânăstirii Sfântul Antonie ca, la 4 febr. 1442, să semneze la Roma unirea unei părţi dintre copţi cu Biserica Romei. Tot atunci au semnat unirea şi monofiziţii din Palestina şi din Abisinia. În realitate, aceste uniri n-au avut nici pe departe succesele scontate.

Cât priveşte pe iacobiţii din Siria, aici cruciaţii reuşiseră să producă scindări încă din secolul al XlII-lea. Cele două grupe şi-au ales câte un conducător „Ignatie”, fiecare luând titlul de „Ignaţiu”, socotindu-se urmaş legitim al marelui episcop Ignaţiu al Antiohiei (f 107), avându-şi reşedinţa unul în Antiohia, altul în Mardin. La 1364 a intervenit a treia scindare, forrnându-se o grupare cu centrul în Melitina, iar pe la sfârşitul veacului al XV-lea apare o a patra, cu sediul la Sis. În 30 noiembrie 1444 se perfecta unirea cu Roma a sirienilor orientali. Dar nici aici succesele convertirilor n-au fost mari.

Cei mai numeroşi credincioşi monofiziţi din Asia erau armenii. O parte din vechea lor patrie a fost încorporată la Imperiul bizantin, Armenia Mică, înfiinţată în 1064, care a durat până la 1375, când ea fu icerită de turci, avându-şi centrul la Romolah până la 1293, iar după; eea la Sis, în Cilicia. In secolul al XlV-lea turcii le ocupară pe araân-juă. Până să se definitiveze administraţia turcă, reşedinţa catolicosului a la Valarşapat, turcii recunoscând pentru cei din teritoriul lor pe itolicosul din insula Agtamar, de pe lacul Van. In 1441, acesta s-a mtat la străvechiul centru armean Ecimiadzin, iar cei din jurul lacului an şi-au ales un patriarh propriu la Sis. Din 1311 s-a mai înfiinţat i patriarhat armean în Ierusalim. Şi bizantinii, apoi şi cruciaţii au cercat să-i atragă la unirea cu Bisericile lor. Întrucât aveau şi unele jiceiuri comune, azima etc, şi statele cruciate le-au fost favorabile, o irte din armeni semnară la 22 noiembrie 143â unirea cu Biserica Ro-ano-Catolică; de altfel în 1198 regele armean Leon al II-lea primise roana sa de la Roma. Trebuie subliniat că, deşi răspândiţi sub atâtea ăpâniri, armenii şi-au păstrat în general credinţa în tradiţiile lor ne-ilcedonene. In 1461 sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481), cuceri-rul Constantinopolului, acordă armenilor dreptul de a avea un patriarh Constantinopol, bucurându-se de autoritate bisericească şi civilă peste ţi armenii din Imperiul turc, aşa precum patriarhul ecumenic se icura de drepturi bisericeşti şi civile peste creştinii ortodocşi. De ase-enea, tomiţii de pe coasta Malabar din vestul Indiei şi-au păstrat edinţa şi tradiţiile lor necalcedonene. Factorul cel mai puternic ce i-a enţinut a fost Liturghia răsăriteană. In schimb, maroniţii din Liban i fost atraşi în 1182 la catolicism, părăsindu-şi poziţiile vechi necalce-mene. Papa a fost însă nevoit să le îngăduie o serie de tradiţii moşte-te din epoca ecumenică a Bisericii, între altele căsătoria preoţilor.

— Icum, ei au devenit cei mai devotaţi dintre toţi cei uniţi cu Roma.

3. Biserica Ortodoxă Bulgară

Potrivit concepţiei feudale, ca un temei teologic al ordinei politice Tiperium sine patriarcha non stareţ„, cum va zice regele Ioniţă Calaian 197-1207), în 1202, pe seama statului româno-bulgar întemeiat în 85-1186 de fraţii vlahi Petru şi Assan (1186-1197) se cădea să ia nţă un organism bisericesc corespunzător. Pe teritoriul sud-dunărean istase încă din secolul al Vl-lea Arhiepiscopia Justiniana Prima, înfiin-; ă în 585 de împăratul Justinian (527-565), a cărei moştenire o va elua în 920 patriarhatul de Durostor. În 1018-1020 Vasile al II-lea ilgarochtonul (976-1025), desfiinţând primul stat bulgar a mutat cen-il bisericesc pentru teritoriul bulgăresc spre sud, la Ohrida (astăzi irid în Rep. Macedonia – Iugoslavia), dându-i însă rang numai de „liepiscopie. Deşi au fost promovaţi mai ales arhiepiscopi greci, acestora s-a lăsat totuşi o autonomie destul de largă. Când Asăneştii au înte-? Iat cel de al doilea stat româno-bulgar (1186-1393), s-a cerut să lărgească drepturile avute înainte de scaunul de la Ohrida şi să se cunoască titularului episcopiei de Târnovo un grad asemănător. Îm-ratul româno-bulgarilor Ioniţă Caloian, dorind să asigure independenţa sericii vlaho-bulgare, iar pentru sine titlul de ţar (împărat) pe care -l putea obţine de la bizantini, s-a adresat între 1199-1204 prin corespondenţă papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) ca să-i satisfacă aceste două dorinţe. La 7 noiembrie 1204, cardinalul Leo, trimis de papă1 la Târnovo, a hirotonit pe episcopul Vasile ca primat al Bisericii vlaho-i bulgare – titlul de patriarh nefiind în uz în Biserica Apusului – iar! A doua zi, 8 noiembrie, a încoronat pe Ioniţă ca rege, cu coroana regală trimisă de papă, nu împărat cum ceruse el.

Influenţa catolică în Imperiul româno-bulgar n-a durat decât pin. la 15 aprilie 1205, când Ioniţă Caloian a înfrânt oastea împăratului laţii de Constantinopol, Baldouin de Flandra (1204-1205), care a murit închi la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar, cu toate eforturile pape Inocenţiu al III-lea de a-1 elibera. Presiunile catolice se simţeau şi di sud, unde se instalase Imperiul latin de răsărit (1204-1261) şi dinspr nord, unde regii unguri nutreau de mult gânduri de înaintare spre sud In această situaţie, după ce va fi ajutat şi Sfântul Sava (1176-1236), arhi episcopul Serbiei, informând pe celelalte patriarhii orientale cu ocazii călătoriei la Ierusalim, împăratul Ioan Dukas-Vatatzes (1222-1254) patriarhul Gherman al II-lea de Niceea (1222-1240) au recunoscut în tr-un sinod ţinut în Lampsak, în primăvara anului 1235, autocefali Bisericii Bulgare, acordând arhiepiscopului de atunci, Ioanichie, rangu de patriarh. Pe act s-a aplicat şi pecetea patriarhului Gherman. Desigu că factorul determinant l-au constituit împrejurările politice ale vremii statul Asăneştilor ajunsese la dezvoltare maximă, „de la Adrianopol pân, la Dyrrachium” (Durazzo), în Albania, iar ţarul Ioan Asan al Il-le (1218-1241) era încuscrit şi aliat cu împăratul din Niceea. Din păcate urmaşii lui Ioan Asan al II-lea nu au mai fost la înălţimea lui. Luptei feudale au dus în curând la dezbinarea acestui stat, aşa că la sfârşitu secolului al XIV-lea, în 1393, Bulgaria toată a fost transformată paşalâc turcesc, iar scaunele episcopale din Biserica bulgară erau ocupat mai mult de greci. Trebuie subliniat însă faptul că mânăstiri ca Râk Bacicovo, Troian şi altele au jucat mare rol în viaţa spirituală a Bulga riei medievale, într-o vreme în care combaterea bogomililor a dat lucru mult Bisericii, iar renaşterea culturală şi spirituală legată mişcarea isihastă şi-a avut în călugărul Teodosie şi mai ales în ucenici său Eftimie, ultimul patriarh de Târnovo (1375-1393; f 1400), repre zentanţi de mare clasă.

4. Biserica Ortodoxă Sârbă

Statul sârb al Nemâniazilor a avut un mers ascendent între 1176-1389; perioada următoare (1389-1489), cât au mai durat unele foi maţiuni sârbe ca vasale turcilor, a fost o etapă de grele încercări pentr tot pământul locuit de sârbi. Totuşi, şi sub stăpânirea turcească, Biseric şi mânăstirile sârbeşti au desfăşurat o activitate din cele mai importan-sub conducerea unor păstori renumiţi, ca arhiepiscopul Sava.

Pentru a înţelege mai bine evoluţia evenimentelor din Serbia mi dievală, trebuie să se ţină seama de faptul că în Dalmaţia şi Croat se introdusese încă înainte de anul 1000 ritul latin. În 1067 papa Al< xandru al II-lea (1061-1073) a înfiinţat arhiepiscopia Ducleea 1.1 eparhii, căutând să recâştige astfel vechile teritorii ilirice. Suveranii* icestor ţări li s-au trimis coroane regale încă din secolul al Xl-lea,; oţiile lor fiind italience. Dar marele jupan Ştefan II Nemania (1196- 228) rege din 1217, numit „primul încoronat”, prin vitejie şi înţelep-june a unificat şi a consolidat statul sârb şi a contribuit la înfiinţarea mei arhiepiscopii sârbe independente.