Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Papa Ioan XXIII a încetat din viaţă la 3 iunie 1963, aşa că sesiunea a fost deschisă de papa Paul VI, întronizat la 30 iunie 1963.

Sâmbătă, 21 noiembrie 1964, în şedinţa de închidere a sesiunii a 3-a, care s-a ţinut între 14 septembrie şi 21 noiembrie 1964, Conciliul II Vatican a aprobat, în prezenţa papei Paul VI schemele: „De Ecclesia” = Despre Biserică; „De Oecumenismo” =- Despre Ecumenism; „De Ec-clesiis Orientalibus 'Catholicis” ~ D~espre Bisericile Orientale Catolice.

La 25 noiembrie 1964, papa Paul VI a aprobat şi publicat Consti-tudio dogmatica „De Ecclesia – Lumen gentium”.

În Constitutio dogmatica: „De Ecclesia”, se expune doctrina colegialităţii episcopale şi se defi-npştp mpnŢpi] rtt-n+ro autoritatea Colegiului e'pâscopilor şi autoritatea. Supremă^* papei în Biserica romano-catolică. în capitolul 3 al acestei scheme se arată că, după cum Petru şi ceilalţi apostoli au format un colegiu, tot aşa pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii apostolilor, se unesc între ei, formând un colegiu. „Colegiul, însă, sau Corpul episcopilor nu arp autnritnt. P d.e.c. ît numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, care este s cotit capul său, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asuvra tuturor, fie păstori, jie creri'. Incjnşî Pontifii] mrnnn ^n sTirrpsnr al lui Petru, este principiul şi temelia unităţii, fie a episcopilor. Fie a mulţimii credincioşilor”.

I^ără aprobarea papei, colegiul episcopal nu arp njpi n putere* şi m pojvte p-inHifira vrpn hotărâre_dată de~papa. Textul precizează mai de parte: „De aceea hotărârile papei luate de la sine şi nu din consensul Bisericii -¦ „ex şese et non autem ex consensu Ecclesiae„ – se numesc pe drept ireformabile, ca unele ce sunt date sub asistenţa Sfântului Duh, făgăduită lui Petru însuşi, şi prin urmare nu au nevoie de aprobarea altora, nici nu îngăduie vreun apel la altă judecată”.

În modul acesta, primatul şi infailibilitatea papală au fosţ_recon^ firmite de data ai'eas [a~şT”pnn autoritatea colegiului episcopal, dar care în urma hotărârii date, nu mai este decât un suport pentru confirmarea şi menţinerea primatului şi a infailibilităţii papale în Biserica romano-catolică.

Sesiunea a 4-a, care s-a ţinut între 14 septembrie şi 8 decembrie 1965, s-a ocupat cu unele probleme care preocupă lumea contemporană: libertatea religioasă, colegialitatea, organizarea conferinţelor episcopale, monahismul, organizarea seminariilor, educaţia creştină, problema evreilor, apostolatul laicilor, problema misiunii creştine, constituţia dogmatică despre revelaţie – „Dei Verbum” şi constituţia dogmatică despre Biserică şi lume – „Gaudium et spes”, cea mai lungă, 82 p., care se ocupă cu probleme de dogmă şi pastorală.

În ziua de 7 decembrie 1965, printr-o declaraţie comună citită concomitent în catedrala Sfântului Petru din Roma şi catedrala ortodoxă Sfântul Gheorghe din Constantinopol, s-a procedat la ridicarea excomunicărilor din 16 şi 20 iulie 1054, prima, dată de către cardinalul Humbert, în numele papei Leon IX (1049-1054), asupra Bisericii ortodoxe, şi a doua, pronunţată de către patriarhul de Constantinopol Mihail Cerularie (1043-1058) şi Sinodul său patriarhal asupra Bisericii romano-catolice.

Cei doi înalţi ierarhi, papa Paul VI şi patriarhul Atenagora I de Constantinopol (1949-1972), au subliniat în această declaraţie comună că sunt „conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi de ajuns să pună capăt deosebirilor vechi sau recente, care subsistă între Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă şi care vor ji depăşite prin lucrarea Sfântului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi printr-o voinţă activă de a se ajunge la înţelegerea şi expresia comună a credinţei şi a cerinţelor ei”.

Şedinţa de închidere a Conciliului II Vatican a avut loc într-un cadru festiv, în ziua de 8 decembrie 1965, în piaţa Sfântul Petru din Roma, în prezenţa a 81 de delegaţii guvernamentale, a nouă organizaţii internaţionale şi unui număr impresionant de credincioşi.

Privite din punctul de vedere al Bisericii ortodoxe, hotărârile dogmatice ale Conciliului II Vatican, prin faptul că întăresc primatul şi infailibilitatea papală şi prin autoritatea colegiului episcopal, constituie în prezent şi în viitor piedica cea mai serioasă în calea refacerii unităţii creştine. Aceste dogme nu sunt admise nici de Bisericile ortodoxe, nici de Biserica anglicană, nici de Biserica vechilor-catolici, nici de Bisericile protestante.

Claude Soetens, Ie Congres eucharistique internaţional de Jerusalem (1893) sur la politique du pape Leon XIII, Louvain, 1977; B. Botte, Le mouvement Liturgique, Turnai-Paris, 1973; G. Ellard, La Liturgie en marche, trâduction franpaise, Paris, 1961, Notre Dame (coli. „Ies documents pontiticaux”), Paris, 1958; F. Degli Espoziti, La teologia del Sacro Cuore di Gesă da Leone XIII a Pio XII, Roma, 1967; A. M Besnard, Visage spirituel des temps nouveaux, Paris, 1964; R. Graber, Die Herz-Jesu Verehrung în der Krise der Gegenwart, Eichstăt, 1962; Ie renouveau liturgique (coli. „Je suiş, je cro/s”, no. 110) Paris, 1960; Liturgische Bewegung nach 50 Jahren, sub conducerea lui Th. Bogler, Măria Laach, 1959; E. B. Hoenker, The liturgical Renaissance în the Roman Catholic Church, Chicago, 1954.

Pentru cultul Sfinţilor în Biserica romano-catoiică:

G. Marc'Haour, Thomas More, Paris, 1971; W. Roper, La vie de Thomt More, ecrite par son gendre, Paris, 1953; D. Sargent, Thomas More, Paris, 193f H. Bremond, Le bienheureux Thomas More, Paris, 1930; G. Gaucher, La passic de Therese de Lisieux, Paris, 1972; M. Auclaire, La vie de sainte Therese, la Dan errante de Dieu, Paris, 1950 j Histoire de Sainte Therese d'apres Ies Bollandistes, şi histoires, ses oeuvres, par un carmelite de Caen, 2 voi., Paris, 1882; F. Troch Sainte Bernadette, la voyante de Lourdes, Vitte, 1954.

În limba română:

Pr. Prof. Ene Branişte, Schisma şi cultul creştin, în „Ortodoxia”, VI (1954), i 2-3, p. 260-299; Pr. P. Rezuş, Practici romano-catolice de cult folosite ca mijloa de prozelitism, în „Ortodoxia”, VI (1954), nr. 1, p. 64-80 j Pr. Vasile Ignătescu, N temeinicia dogmatică a practicii indulgentelor, în „Ortodoxia”, VII (1955), nr. 2, 217-229 Î Idem, Cultul inimii lui lisus la catolici, în „Ortodoxia”, VII (1955), nr p. 401-412.

Pentru cultura teologică romano-catoiică

Y. M. Congar, Situation et tâches presentes de la Theologie, Paris, 1967; Bik de la theologie du XX-e siecle, sous la direction de R. Van der Gucht et H. Vc grimler, 2 voi., Tournai-Paris, 1970-1971, en collaboration; Tendenzen der TheoJog im 20. Jahrhundert. E/ne Geschichte în Portrăts, sub conducerea H. J. Schultz, Sti tgart, 1966; J. M. Connolly, Le Renouveau theologique dans la France contemporan traduction francaise, Paris, 1966; J. Chevalier, Histoire de la pensee, T. 2. La pe see chretienne, Paris, 1966; L. Scheffezyk, Theologie în Auibruch und Widerstre Die deutsche Katholische Theologie im 19 Jahrhundert, Bremen, 1965; Cinquar ans de pensee catholique irancaise, Paris, 1955 (en collaboration); A. Kolpii Katholische Theologie gestern und heute. Thematik und Entialtung deutscher Katl liischer Theologie vom I. Vatikanum bis zum Gegenwart, Bremen, 1964; J. Mc quarrie, Twentieth-century religious thought. The frontiers oi Philosophy and Tht logy, 1900-1960, London, 1963 j R. Aubert, La Theologie catholique au milieu XX-e siecle, Tournai-Paris, 1954.

În limba română

Pr. Prof. I. Rămureanu, Speciiicul Ortodoxiei în comparaţie cu Biserica ron no-catolică şi Protestantismul, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXII (19; nr. 10, p. 578-600; Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul doctrinar-dogmatic ortodt catolic şi protestant, în „Ortodoxia”, VII (1955), nr. 4, p. 593-607.

Pentru enciclicile papale referitoare Ia modernism şi probleme sociale

Karl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des Komischen Katl lizismus, 4-e Auflage, Tiibingen, 1924; Les encycliques sociales, ed. Remy Muns Paris, 1962; Enciclica „Quanta cura”, însoţită de „Syilabus errorum”, din 8 d 1954. Text latin la Dom Karl Mirbt, Quellen zur Geschichte des Romischen Katl lizimus, Tubingen, 1924, p. 450-454; Text francez la D. Ch. Poulet, Histoire I'Eglise, t. II, Paris, 1926, p. 605-610; L. Brigue, Syilabus, în „Dictionnaire de T ologie Catholique”, t. XIV, 2, Paris, 1941, col. 2877-2923; Rerum Novarum, 15 mai 1891, ed. Remy Munsch, Paris, 1962; P. E. Charbonneau, De „Rerum t varum” î la Constitution „Gaudium et Spes” et ă l'Encyclique „Populorum Progr sio”, în L'Eglise dans le monde de ce temps, t. II, Paris, 1967; L'Encyclique *O dragessimo anno„ (15 mai 1931), la G. Jarlot, Pie XI, Doctrine et action socii Rome, 1973, p. 447-449; Eugene Duthoit, L'Encyclique de Pie XI „Quadragessi anno„ (15 mai 1931), sur la question sociale, în „Revue des deux mondes„, CI (19 nr. 4, p. 156-174; Jean XXIII, Encydigue „Mater et Magistra* (15 mai 1961), Pa 1963; Idem, EncycJKjue „Pacem în tenis” (11 avril 1963), Paris, 1963; Paul L'Encyciiqrue „Ecclesiam Suam” (16 august 1964), în „L'Osservatore Romano”, nr. (31657) din 10-11 august 1964, şi în „Twentieth century catholicisme”, t. I, by L celot Sheepard, New York, 1965, p. 218-220 şi în „The Church în the mod World”, London, 1967, p. 81-85; Idem, Declaration *Mysterium Ecclesiae„ (it 1973) sur la doctrine catholique concernant I'Eglise en vue de la proteger contre erreurs d'aujourd'hui, în „La Documentation Catholique”, nr. 14 din 15 iulie 1! 25 – Istoria Bisericească Universală Voi. II g64-668; Th. M. Loome, Liberal Catholicism, Reform Catholicism, Modernism. A ntribution to a new orientation în Modernist Research, Mainz, 1979, VIII, 452 p., -

F. Utz, La doctrine sociale de l'Eglise ă travers Ies siecles, t. I, Paris, Roma, 1970 (

M. Schopf, A Survey oi Catholic Theology, 1800-1970, New York, 1970; A. R.

Dler, A Variety ot Catholic Modernists, Cambridge (Gr. Br.), 1970; Idem, The jdernist Movement în the Catholic Church, Cambridge (Gr. Br.), 1934; J. J. Heaney, ie Modernist Crisis: von Hiigel, London, 1969; S. Weiland, Ia nouvelle Theologie, ris, 1969; P. Scopoola, Crisi modernista e rinnovamento cattolico, Bologna, 1969;

Schroder, Auibiuch und Missverstăndnis. Zur Geschichte der Retormkatholischen wegung, Graz, 1969; E. Poula, Histoire, dogme et critique dans la crise moderniste, ris-Tournai, 1962; A. Houtin et F. Sartiaux, Altred Loisy, sa vie, son oeuvre, ed.

Poulat, Paris, 1960; Rene Marle, Au coeur de la crise moderniste, Paris, 1960;

Heiler (} 1967), Alired Loisy der Vater des Katholischen Modernismus, Miin-

; n, 1947; J. Riviere, Modernisme dans l'Eglise, Paris, 1929 (cea mai completă);

Buonaiuti, Le modernisme catholique. Traduit de l'italien par R. Monnot, Paris, In limba română:

Episcop Antonie Plămădeală, Hans Kiing şi declaraţia „Mysterium Ecclesiae”, „Ortodoxia”, XXXI (1974), nr. 1, p. 5; Idem, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, ras din „Studii teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8, p. 227-265; Enciclicele papiâncepând cu Leon XIII (1878-1903) – Pr. D. Stăniloae, Ecclesiam Suam, în „OrDxia”, XVI (1964), nr. 4, p. 598-603.

Conciliul II Vatican (1962-1965):

Izvoare: J. Albergio, Conciliorum Oecumenicorum decreta, ed. 3-a Bologna, 3; Sacrosanctum Oecumenicum Concilium Vaticanum II. Constitutiones, decreta, larationes. Constitutions, decrets, declarations, Paris, Editions du Centurion, f; W. M. Abbott, The Documents ol Vatican II, New York, 1966; Pentru lucraronciliului: Acta synodalia Ss. Oecumenici Concilii Vaticani II., Cittâ del Va-no, 1970; Documentele Conciliului II Vatican au fost publicate de Y. M. Conân colecţia Unam Sanctam, voi. 51, 60, 61, 62, 65, 66, 67, 68, 70, 74, 75, 76, 16, Paris, 1966-1970; K. Aland, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des tischen Katholizismus, Reihe 2, Die Kirche nach dem 2. Vatikanischen Konzil, i 1, Miinchen, 1972

Studii: J. Mercier, Vingt siecles d'histoire du Vatican, Paris, 1976, 530 p.; 'oupard, Connaissance du Vatican, nouvelle ed., Paris, 1974; R. Rouquette, Vai 2, 2 voi., Paris, 1968; Hubert Jedin, Vaticanum II und Tridentinum. Tradition

Fortschriit în der Kirchengeschichte. K61n und Opladen, 1968; B. Lambert, La felie image de l'Eglise. Bilan du Concile Vatican II, Paris, 1967; B. C. Pawley, Second Vatican Council, Oxford, 1967. (Punct de vedere anglican); H. Roux.

Esse et promesse de Vatican II, Paris, 1967 (Punct de vedere protestant); ummer, Orthodoxie und Zweites Vaticanum, Wien, 1966; G. Martelet, Ies idees resses de Vatican II, Paris, 1967; R. Laurentin, Bilan du Concile, Paris, 1966; L'Enjeu du Concile, 4 voi., Paris, 1962-1965; O. Karrer, Das Zweite Vatische Konzil. Reflexionen, Miinchen, 1966; G. Caprile, II Concilio Vaticano II,

1., Paris, 1963-1966; R. La Valle, II Concilio nelle nostre mani, Bresda, 1966;

Skydsgaard, Konzil und Evangelium, Gottingen, 1962; P. Meinhold, Konzile

Kirche în evangelischer Sicht, Stuttgart, 1962; Hans Kung, Inlaillible? Une oellation, Paris, 1971; în limba engleză, New York, 1971; H. Jedin, Ecumenicul cils ot the Catholic Church, London, 1960.

Pentru papa Ioan XXIII (1958-1963):

J. Neuvecelle, Jean XXIII, une vie, Paris, 1969; F. M William, Vom jungen oncalli zum papst Johannes XXIII, Insbruk, 1967; E. E. Hales, Pope John and 'evolution, London, 1965; E. Balducci, Papa Giovanni, Firenze, 1964; L. Algisi, XXIII, traduction francaise, 4-e ed., Paris, 1964; L. Capovilla, G/ovanni XXIII, del Vaticano, 1963.

În limba română:

Cezar Vasiliu, Relaţiile dintre Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă de la anunţarea conciliului Vatican II (ian. 2959 până în dec. 1970), extras din „Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr. 1, p. 51-234; Pr. Prof. D. Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, Bucureşti, 1972; Pr. prof. I. Rămureanu, Primatul papal şi colegialitatea episcopală în dezbaterile Conciliului al Il-lea de la Vatican, în „Ortodoxia”, XVII (1956), nr. 2, p. 135-166; Pr. Barbu Gr. Ionescu (Prof. Ioan Rămureanu), Conciliul de la Vatican. Dezbaterile şi hotărârile primei sesiuni, în „Ortodoxia” XVI (1964), nr. 1, p. 3-46; Pr. Barbu Gr. Ionescu (D. Stăniloae), Conciliul II de la Vatican. Dezbaterile şi hotărârile sesiunii a doua, Ibidem, nr. 2, p. 187-219; Idem, A treia sesiune a Conciliului al Il-lea de la Vatican; Ibidem, nr '4_ p. 471-502; Idem, Dezbaterile şi hotărârile sesiunii a patra a Conciliului al Il-lea de la Vatican, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. 1, p. 8-34; Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina catolică a infailibilităţii la I-ul şi al Il-lea Conciliu de la Vatican, în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 459-492.

Evoluţia protestantismului. Direcţii teologice *

1. Organizarea protestantismului în perioada modernă şi contemporană

În perioada de după Revoluţia franceză din 1789 şi până azi, protestantismul a evoluat potrivit principiilor sale raţionaliste şi subiective atât pe plan teoretic-dogmatic, cât şi ca organizare.

În sânul protestantismului, au apărut şcoli şi opinii personale în teologie, dezbinări administrative şi numeroase denominaţiuni neopro-testante, care au avut şi au drept urmare fărâmiţarea unităţii interne şi externe a protestantismului, fie de nuanţă luterană şi calvinistă, fie neoprotestantă.

Totul este în protestantism într-o continuă luptă, mişcare şi schimbare, unii reprezentanţi de şcoli şi teologi renumiţi mergând atât de departe în susţinerile lor încât neagă însăşi esenţa creştinismului ca religie revelată şi divină. E în protestantism o luptă neîncetată între conservatorism şi liberalism, între principiile ortodoxiei luterane şi calviniste din secolul XVI şi modernism, între teologie şi filosofie, între su-pra-naturalism şi raţionalism.

Gândirea filosofică predomină în unele sisteme şi curente teologice protestante în dauna credinţei şi a pietăţii, încât nu se mai ştie unde e vorba de revelaţie şi teologie creştină şi unde intervine filosofia.

După celebra victorie de la Leipzig, din 1813, numită „victoria naţionalităţilor” împotriva lui Napoleon (1804-1814), germanii au început să-şi refacă unitatea naţională.

În 1817, într-un entuziasm de nedescris, au sărbătorit al treilea centenar de când Martin Luther (f 1546) s-a despărţit de Roma papală prin afişarea celor 95 de teze pe uşa catedralei din Wittenberg în 1517.

În acest moment, Klaus Harms (f 1855), pastor din Kiel, a făcut un apel mişcător la partida ortodoxă-luterană, spre a se întoarce la bazele doctrinare ale luteranismului din sec. XVI şi a cultiva rugăciunea şi credinţa, nu atât gândirea filosofică raţionalistă, oricât de importantă ar fi ea.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu u r^niUALiA A ŞASEA

Acest fapt, la care adăugăm şi influenţa filosofiei idealiste germa-

¦ (dar mai ales mişcarea pietistă, foarte puternică atunci, a îndemnat regele Fr. Wilhelm II (1797-1840) al Prusiei să apeleze la credin-

) şii germani şi la ceilalţi din statele vecine, să se unească şi din punct vedere religios, nu numai politic. Regele şi o mică minoritate erau

Lvinişti, iar restul luterani. Aşa s-a ajuns ca în acelaşi an, 1817, să se seze Uniunea evangelică, cu pastori, cult şi anumite articole de creiţă comune. Entuziasmul cu care a fost primită propunerea regelui a

; t foarte mare şi strălucit modul cum a fost ea apărată şi susţinută de irele teolog Ernest Schleiermacher (f 1834). Regele, însă, având şi

^ocupări liturgice, a căutat să introducă noi cărţi de cult, aşa-numie „Agende” (1822-1829). S-au născut însă de aci mari dezbinări, ntru că nici partizanii regelui, nici ceilalţi nu acceptau „Agendele” i şi nici amestecul regelui în problemele interne ale Bisericii. Aşa a it naştere confesionalismul; în Silezia, s-a născut prima disidenţă, nută Biserica vechilor luterani, deşi regele luase măsuri severe, închid vreo treizeci de preoţi, iar alte familii au fost silite să emigreze.

Ia fiul şi urmaşul său, Fr. Wilhelm IV (1840-1861) al Prusiei, acornoii grupări libertatea. S-au format multe alte grupări, azi peste izeci, unele ţinând la unitatea Bisericii, altele la cărţile lor simbolice.

Cea mai mare dezbinare există în protestantism, însă, în ceea ce veste orientarea teologică. Influenţa iluminismului (= Aufklărung), ent raţionalist care a predominat în tot secolul XVIII, şi a liberalisiui asupra intelectualilor a determinat, încă de la începutul secoluXIX, pe unii teologi, în frunte cu pastorul Klaus Harms (f 1855), afirme că protestantismul nu constă atât de mult în teologie şi predicât mai ales în Taine, în simţire şi viaţă pioasă.

Partidele protestante s-au unit cu timpul în „Confederaţii”, ca de lă „Societatea Gustav-Adolf” înfiinţată în 1832, cu scopu] ajutorării ^unităţilor sărace din statele unde luteranismul era mai slab. Scoţianul Thomas Chalmere (f 1847) a întemeiat la Londra, în 1846, Hanţă evanghelică anglicano-luterano-calvinistă contra catolicismu-Acelaşi scop îl va avea şi Federaţia evanghelică din Germania, în-leiată în 1887.

Direcţiunea mai liberală a teologilor raţionalişti s-a grupat şi ea, 1863, în „Societatea protestantă”. Din 1903, s-a format la Berlin un nitet al Bisericii evanghelice, lărgit mult după 1918, apoi şi mai mult ă 1933, când Adolf Hitler (1933-1945), a vrut să supună pe toţi pro-anţii din Germania, luterani, calvinişti şi neoprotestanţi, ideologiei de partid. S-a creat atunci un Sinod al Bisericilor Protestante din eaga Geirm-anie, cu 60 de membri, condus de un superintendent, mm se vede de inspiraţie calvinistă presbiteriană, căci luteranii ad-în conducere sistemul teritorial – un Reichbischof = Episcop al -h-ului, ajutat de un comitet şi chiar de o grupare pro-hitleristă, aşa îiţii creştini germani, care voiau să cureţe Biblia şi credinţa evanică de resturi iudaice, respingând Vechiul Testament, iar din Noul; ament revizuind părerile „rabinului Pavel”, socotind ei că opera Hitler este „inspirată”. Dar aceasta era o adevărată aberaţie teologi-? Are nu avea nimic de-a face cu spiritul Evangheliei lui Hristos.

Contra grupării Creştinilor germani s-a opus cu cea mai mare dâr-zenie gruparea protestantă de centru, numită Bekennende Kirche = „Biserica mărturisitoare”, ai cărei conducători au fost condamnaţi, închişi şi expatriaţi, ca pastorul Martin Niemoller (n. 1892-1968), episcopul Wurm (f 1953) din Stuttgart ş.a. Dar, ca şi altădată, încercările grele prin care a trecut protestantismul german în timpul dictaturii lui Adolf Hitler au avut darul să purifice şi să unifice grupările, ajutând chiar la o nouă înflorire a Bisericii. Persistă totuşi şi din punct de vedere organizatoric şi teologic mare dezbinare între luterani, chiar mai mare decât la calvinişti, unde sistemul presbiterial în conducere îngăduie o organizare şi o unificare mai deplină. Biserica luterană din Statele Unite a intrat în dialog teologic cu Biserica romano-catolică din 1965. Grupul luterano-catolic amercian a publicat un raport la 5 martie 1974 asupra rezultatelor la care s-a ajuns cu privire la primatul papal (La primenite du Pape. Points de convergences. Declaration commune du groupe de dialogue lutherien-catholique des Etats Unis, în „La Docu-mentation catholique”, LXXI (1974), no. 1652, 21 avril, p. 373-380).

2. Cultura şi direcţiile teologice până la 1870

Cel mai valoros teolog protestant dinainte de 1850, a fost, desigur, Ernest Schleiermacher (f 1834), predicator, apoi primul profesor de teologie protestantă la Universitatea din Berlin. El a devenit celebru prin cele două lucrări ale sale: Reden uber die Religion (1799) = Cuvântări despre religie, şi prin dogmatica sa, Der christliche Glaube (1821) – Credinţa creştină, în care afirmă că religia nu e nici act de cunoaştere, nici act de voinţă, ci stă în sentimentul de dependenţă faţă de infinit, faţă de Dumnezeu şi lume, sentiment care, afirma el, a condus şi pe Mântuitorul Iisus Hristos şi trebuie să conducă şi personalitatea noastră şi pe a fiecărui om de orice religie. Faţă de iluminismul raţionalist şi naturalismul sec. XVIII, care nega chiar şi existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului, concepţia lui Schleiermacher afirmă existenţa lui Dumnezeu strâns legat de lume şi un creştinism viu, care eliberează pe om de frământările şi îndoielile religioase. Dar, după concepţia sa, cuprinsul învăţăturii creştine nu poate fi dogma tradiţională a Bisericii, ci ceea ce experimentează conştiinţa creştină individuală. Folosind metoda inductivă, E. Schleiermacher porneşte de la datele conştiinţei spre a ajunge la Dumnezeu şi la voia Lui faţă de lume, concretizată în persoana lui Iisus Hristos.

Influenţa lui Schleiermacher a fost mare în lumea protestantă în tot cursul secolului XIX, ba chiar şi la romano-catolici, fiind numit Origen al secolului XIX.

În teologia protestantă, el are meritul de a fi eliberat teologia de filosofie, dar greşeşte, desigur, când face teologia să se piardă într-un sentimentalism vag, într-un gen de psihologie religioasă. Pe bună dreptate, orice creştin poate să se întrebe care poate fi valoarea unei asemenea experienţe religioase subiective şi ce rost mai poate avea revelaţia divină şi întruparea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

RjjxtiUAUA A ŞASEA

După E. Schleiermacher (f 1834), mai amintim dintre teologii su-pranaturalişti îndeosebi pe August (f 1840), autorul unei Istorii a Bisericii şi a altor lucrări, în care afirmă pietismul reînnoit. Inima face pe teolog, spunea el, de aceea în concepţia sa istoria Bisericii este mai ales istoria moralităţii şi a pietăţii.

Păreri asemănătoare au şi alţi teologi protestanţi ca: August Tholuck (f 1877), exeget şi apologet convingător, apoi Ernest Whengsten-berg (f 1869), exeget şi dogmatist vestit, care a combătut cu mult succes pe teologii raţionalişti.

Direcţia luterană sau „ortodoxă”, întemeiată de Chr. Konrad von Hoffmann (1877), profesor la Erlangen, a îmbinat psihologismul lui E. Schleiermacher cu tradiţia ortodoxiei luterane, punând în centrul teologiei istoria mântuirii.

Dar, savanţi ca: G. Uhlhorn (f 1901), G. Aug. Ewald (f 1875), Th. Zahn (f 1933), apoi apologeţi ca: Ch. Ernst. Luthard, moralişti ca G.emme ş.a., afirmau supranaturalismul. Tot aşa o făceau, dar ceva mai eţinut, teologii şcolii de mjiloc: Richard Rothe (+ 1867), editorul Nou-ui Testament grec, Fr. C. Tischendorf W. tfeyer (fl873), B. Weiss (f 1918), istoricul bisericesc foarte talentat K. lase (f 1890), dogmatiştii Albert Schweitzer (f 1965), J. Miiller ş.a.