Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə61/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   57   58   59   60   61   62   63   64   ...   76

Mitropolitul Varlaam (1632-1653; f 1657) a publicat la Iaşi: 1643, în timpul domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), Cartea rom< nească de învăţătură la dumenicele preste an şi la praznice împărătei Şi la Svănţi mari sau Cazania, cea dintâi carte tipărită în Moldova, ca: a avut o contribuţie de seamă la formarea limbii române, fiind răspâi dită pretutindeni printre români. A tipărit apoi: Şapte Taine ale Bis ricii, 1644; Răspuns la Catehismul calvinesc, 1644 sau 1645. -

Mitropolitul Dosoftei (1671-1674; 1675-1686) este creatorul po< ziei culte româneşti. El a publicat în 1673, la Uniev, în Polonia, Psalt ea în versuri, 150 de Psalmi versificaţi, prima lucrare poetică de mari iroporţii în limba română.

În 1682 publică la Iaşi: Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, în 4 volume, lult citită în trecut de strămoşii noştri.

Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808; 1812-1846) s-a im-us în viaţa bisericească şi culturală a Moldovei prin mulţimea cărţilor raduse şi tipărite de el, sau alcătuite de alţii, de cuprins foarte variat, i tipărite cu cheltuiala sa.

El a tradus şi publicat în româneşte numeroase lucrări din Sfinţii ărinţi şi din scriitorii postpatristici, unele lucrări teologice traduse din mbile slavă şi rusă, şi aproape toate cărţile de cult (peste 70 de vo-imej.

Pentru ridicarea nivelului teologic şi cultural al viitorilor preoţi a îfiinţat în 1803 Seminarul teologic de la Socola, lângă Iaşi.

Veniamin Costachi a fost pe drept cel mai mare şi renumit mitro-olit din istoria Moldovei., In Moldova s-a remarcat, prin activitatea sa, călugărul Paisie Ve-cicovschi (f 1794), care este reorganizatorul şi îndrumătorul mona-ismului din mânăstirile Dragomirna, Neamţu şi Secu. Curentul paisian a extins apoi şi la alte mânăstiri din Ţara Românească. Unirea Prin-patelor Române, Ţara Românească, Muntenia şi Moldova, la 24 ianua-e 1859, sub domnitorul Alexandru loan Cuza (1859-1866) a produs iportante schimbări şi în viaţa bisericească.

În urma unirii politice a celor două Principate, a urmat în chip ne-; sar unirea celor două Biserici ortodoxe, a Ţării Româneşti şi a Mol-) vei într-o singură unitate, Biserica Ortodoxă Română. In urma unirii rincipatelor Române, la 17 noiembrie 1864 s-a înfiinţat episcopia Du-irii de Jos cu sediul la Ismail ca sufragană a mitropoliei Moldovei, imul ei episcop fiind Melchisedec Ştefănescu (1864-1879), cel mai văţat ierarh al Bisericii Ortdooxe Române în a doua jumătate a seco-lui al XlX-lea. În acelaşi timp, domnitorul Alexandru loan Cuza şi itropoliţii celor două Principate unite au stăruit pentru recunoaşterea itocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale ntrale pentru afacerile religiei române, promulgat la 3 decembrie 1864 domnitorul Alexandru loan Cuza, se stipulau la articolul 1 referitor autocefalie, următoarele: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de ice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi sciplina”. Articolul al 2-lea prevedea crearea „unui singur Sinod ge-ral” pentru întreaga Biserică Română, iar articolul 3 prescria: „Sino-: l general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei zdinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţele-re cu Biserica Ecumenică din Constantinopol”.

Este pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a atului român când o lege prevede în mod oficial autocefalia Bisericii ¦todoxe Române.

În încercarea de a obţine recunoaşterea autocefaliei, Biserica Orto-xă Română şi domnitorul Alexandru loan Cuza au întâmpinat însă opoziţia dârză a patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea (1863-186 şi a cercurilor patriarhale din Constantinopol, supărate îndeosebi penti faptul că, la 13/26 decembrie 1863, Camera Deputaţilor a votat şi aprd bat Legea pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurile Sfinte.

După abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 fi „bruarie 1866, prevederile referitoare la autocefalia Bisericii Ortodo: Române din Decretul organic publicat la 3 decembrie 1864 au trecut Constituţia Statului Român, promulgată la 30 iunie 1866, care prescr la art. 21, următoarele: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice eh riarhie streină, păstrându-se însă unitatea cu Biserica Ecumenică a R săritului în privinţa dogmelor”.

Abia după 20 de ani însă, în urma unor intervenţii repetate, faci te de Biserica Ortodoxă Română, mai ales după ce România a dever stat independent, la 9 mai 1877, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, 25 aprilie 1885, autocefalia Bis'ericii Române – fiind mitropolit prim Calinic Miclescu (1875-1886) – prin tomosul acordat ei de către p triarhul ecumenic Ioakim al IV-lea (1884-1886) şi de Sinodul pati arhal.

Cu trei ani înainte de recunoaşterea oficială a autocefaliei, penti a sublinia că Biserica Ortodoxă Română se consideră autocefală, meri brii Sfântului Sinod Român au sfinţit la 25 martie 1882, în Joia cea Ma a Sfintelor Paşti, în catedrala mitropoliei din Bucureşti, Sfântul şi M rele Mir, fără a mai cere în prealabil încuviinţarea Patriarhiei Ecum nice.

Faptul acesta a indispus pe patriarhul ecumenic Ioakim al III-1< (1878-1884), care trimite, la 10 iulie 1882 membrilor sinodali ai Bis ricii Române o scrisoare patriarhală – semnată de cei 11 arhierei Patriarhiei Ecumenice – plină de mustrări şi ameninţări.

Din încredinţarea Sfântului Sinod român, învăţatul episcop Melch sedec al Romanului (1879-1892) a întocmit un raport de răspuns scrisoarea patriarhului ecumenic, în care el avu ocazia să-şi arate t talentul şi toată erudiţia sa ca teoloog şi istoric, răspunsul fiind socoi „o capodoperă a genului”. Sfântul Sinod român a aprobat, în şedinţa d 23 noiembrie 1882, raportul, care a devenit „Act sinodal care cuprin (autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, şi relaţiile ei cu Patriarhia < Constantinopol”, fiind trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumeni la Constantinopol. După ce combate punct cu punct acuzaţiile nedrep ale patriarhului Ioachim al III-lea, Actul Sinodal subliniază că, du] canoanele Bisericii ortodoxe, sfinţirea Marelui Mir o poate săvârşi ori episcop.

„A căuta Mirul pe la Bisericile altor ţări, înseamnă a nu avea co Ştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt se pogoară de la Dumnezeu… A dar, şi Biserica noastră crede că Duhul Sfânt se pogoară asupra ei W cum şi asupra celorlalte Biserici, şi ea-l caută şi-l cere de sus, de Părintele luminilor şi dătătorul a tot darul desăvârşit.”.

Apoi Actul sinodal conchide astfel: „Pe temeiul istoriei noastre nane, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii itului Român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod român ilară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autoce-ă în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate biseri-scă”streină nu are drept a ne impune ceva…”.

„Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de ce presiune din afară, nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii odoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti, aceeaşi disciplină.; laşi cult divin, pe care le-am moştenit de la părinţii noştri, şi care t comune Bisericii ortodoxe din toate ţările” (Arhiva Sf. Sinod, Dosar

75, f. 410-420 (original); „Biserica Ortodoxă Română”, VI (1882), 12, decembrie, p. 738-757).

În Tomos-ul de recunoaştere a autocefaliei din 25 aprilie 1885, pa-îrhul ecumenic Ioachim al IV-lea, după ce ia în considerare argu-ntele Bisericii Ortodoxe Române, confirmă autocefalia ei în terme-următori: „Aşa dar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, de-răm că Biserica ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se unoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de ipriul şi Sfântul său Sinod, având de Preşedinte pe înalt Prea Sfântul Prea Cinstitul Mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh al României, cel} ă vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o i autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii ortodoxe… pe ituitorul Dumnezeu-omul…” (Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, f. 22-; Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 5, p. 17-23; „Bis. Ort. Rom.”, IX (1885), p. 344-354).

Biserica ortodoxă din Transilvania a depins până la 1701 de Biseri-Ţării Româneşti, când mitropolia Transilvaniei cu sediul la Alba ia a fost desfiinţată de Curtea habsburgică din Viena, în urma înfiin-ii Bisericii române unite cu Roma. Intre 1701 şi 1761, românii orto-şi din Transilvania au rămas fără conducători bisericeşti. In urma >r numeroase proteste şi intervenţii Curtea din Viena a permis între 1 şi 1796 unui număr de patru episcopi sârbi, aflaţi sub jurisdicţia ropoliei sârbe de Karloviţ, să păstorească peste românii ortodocşi

Transilvania, având reşedinţa la Sibiu. Apoi datorită catolicismului pritor, Curtea din Viena a lăsat scaunul episcopal al Sibiului vacant tru 15 ani (1796-1810).

Abia la 1810, românii ortodocşi din Transilvania au putut să-şi agă un episcop român în persoana lui Vasile Moga (1810-1845), cu iul la Sibiu. Din decembrie 1829, după numeroase plângeri şi inter-ţii, a fost ales la Arad primul episcop român. La 6 iulie 1865, s-a obat înfiinţarea episcopiei ortodoxe române a Caransebeşului, ca scopie sufragană a mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.

Marele mitropolit Andrei Şaguna (1848-1873) a reuşit, după efor-i îndelungate, să reînfiinţeze, la 24 decembrie 1864, fosta mitropolie 'ransilvaniei, acum cu reşedinţa la Sibiu, pe care a scos-o de sub jurisdicţia mitropoliei sârbe de Karloviţ, declarând-o Biserică autonomă Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei cu cele două episcopii sufragane Arad şi Caransebeş va continua să funcţioneze până la 23 aprilie 1919 când va intra în componenţa Bisericii Ortodoxe. Române.

La 26 noiembrie 1853, episcopia greco-catolică a Blajului devim mitropolie unită, având două episcopii sufragane: Gherla şi Lugoj, create din 1853 prin bula papală: Ad apostolicum ministeriumpromulgate de papa Pius al IX-lea (1846-1878).

Astfel au continuat să coexiste în Transilvania două Biserici române: ortodoxă şi unită, cu un cler învrăjbit de un confesionalism mărunt deşi poporul nu voia să ştie de aceste dezbinări.

Pentru românii din Bucovina, cotropită de Imperiul austriac înd din 1775, s-a înfiinţat la 23 ianuarie 1873, mitropolia Bucovinei cu sediul la Cernăuţi, având sub dependenţa ei depărtatele episcopii dii Zaro şi Cattaro, în Dalmaţia, precum şi coloniile ortodoxe din Triest ş Viena, potrivit spiritului de dezbinare al Austriei.

După unirea Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918 cu vechea Românie mitropolia Bucovinei a intrat în 1918 în componenţa Bisericii Ortodox Române, iar episcopiile din Zaro şi Cattaro din Dalmaţia, în component Bisericii ortodoxe sârbe.

După reîntregirea României în 1918, a urmat unificarea organizato rică a Bisericii Ortodoxe Române, care, având în vedere că românii dii toate provinciile vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi credinţă şi tradiţi religioase, s-a realizat uşor.

La 23 aprilie 1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopMle ei sufra gane a intrat în componenţa Bisericii Ortodoxe Române.

La 1 ianuarie 1920, a fost ales ca mitropolit primat Miron Criste; mai înainte episcop de Caransebeş (1910-1919), care are merite deo sebite în realizarea unificării organizatorice a Bisericii Ortodoxe Roma ne, devenită acum a doua mare Biserică ortodoxă după Biserica orta doxă rusă. Lucrările de unificare bisericească începute în 1920 s-au în cheiat la 6 mai 1925, când s-a proclamat Legea şi Statutul de organizat a Bisericii Ortodoxe Române.

Evenimentul cel mai de seamă din istoria Bisericii Ortodoxe Re mâne în secolul al XX-lea, care a sporit prestigiul ei în sânul Ortodoxif este, fără îndoială, ridicarea ei la rangul de Patriarhie prin tomos-i din 30 iulie 1925, cu nr. 1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile; III-lea (1925-1929) şi de Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopo

Primul patriarh român a fost Miron Cristea, investit la 1 noien brie 1925 (f 6 martie 1939). După el au păstorit următorii: Nicodi: Munteanu (5 iulie 1939 – f 27 februarie 1948), Justinian Marina (6 ii nie' 1948 – f 26 martie 1977), Iustin Moisescu (19 iunie 1977 – f î august 1986) şi Teoctist Arăpaşu (16 noiembrie 1986).

După ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea de patr arhie la 30 iulie 1925, evenimentul istoric cel mai de seamă din via ei este întoarcerea, la iniţiativa şi prin participarea activă a autorităţ lor de stat, la 21 octombrie 1948 a românilor din Transilvania uniţi < Roma, la 1698-1701, în sânul Bisericii Ortodoxe Române căreia '<¦ rţinut. Ei au acceptat – în majoritate covârşitoare, clerici şi laici – îstă întoarcere acasă; o parte infimă însă – prelaţi, preoţi şi laici rămânând în continuare rupţi de Biserica-Mamă până după Revolu-din 1989, s-au reorganizat şi şi-au reafirmat ataşamentul la unirea Scaunul Romei, constituindu-se din nou în Biserică română unită transilvania. Un alt eveniment de seamă din viaţa Bisericii Ortodoxe Române generalizarea cultului Sfinţilor ale căror moaşte se află de secole ara noastră şi canonizarea unor sfinţi români.

A fost generalizat cultul sfinţilor: Sfânta Cuvioasă Paraschiva, săr->rită la 14 octombrie; Sfânta Muceniţă Filofteia, la 7 decembrie; Ltul Dimitrie cel Nou (Basarabov), la 27 octombrie; Sfântul Nicodim a Tismana, la 26 decembrie; Sfântul Ioan Valahul, la 12 mai. Au fost proclamaţi şi canonizaţi ca sfinţi: Calinic de la Cernica, lătorit la 11 aprilie; Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, la iprilie; Sfântul Ierarh Visarion Sărai, Cuviosul Sofronie de la Cioara f. Oprea Miclăuş, la 24 octombrie; Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, 5 septembrie. Canonizarea solemnă s-a făcut în zilele de 10-23 oc-brie 1955, iar a Sfântului Iosif de la Partoş, la 6 octombrie 1956. Începând din 1920, în afară de mitropoliile şi episcopiile existente, înfiinţat în Biserica Ortodoxă Română noi episcopii, arhiepiscopii, opolii, după cum urmează: episcopia Oradiei, la 30 august 1920; copia Armatei, în 1921; episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului, 8 iulie 1921, ridicată la rangul de arhiepiscopie la 11 iunie 1973; copia de Tomis-Constanţa, în 1923, contopită cu episcopia Dunării ros în 1950, cu sediul la Galaţi, ridicată la 16 octombrie 1975 la ran-de arhiepiscopie sub titlul: „Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării 'os”; arhiepiscopia Chişinăului, în 1918, care în 1927 a fost ridicată mgul de mitropolie; episcopiile de Cetatea Albă-Ismail şi Hotin, în-ate la 10 martie 1923; episcopia Maramureşului, cu sediul la Sighet, 7 iunie 1937, care a durat până la 18 septembrie 1948; episcopia işoarei, înfiinţată la 7 noiembrie 1939, ridicată la rangul de arhi-: opie la 24 aprilie 1947, apoi mitropolie la 3 iulie 1947; mitropolia ovei, cu reşedinţa la Craiova, înfiinţată la 1 noiembrie 1939; epis-Î de Alba-Iulia înfiinţată la 16 octombrie 1975.

În ultimii 2 ani s-au mai înfiinţat următoarele eparhii: Arhiepisco-Tomisului, cu sediul la Constanţa; Arhiepiscopia Târgoviştei, cu se-la Târgovişte; Arhiepiscopia Sucevei, cu sediul în Suceava; episco-Argeşului, cu sediul în Curtea de Argeş; episcopia Galaţiului, cu se-în Galaţi; episcopia Sătmarului, cu sediul în Baia Mare. Pentru românii emigraţi de peste hotare, s-au creat două arhi-: opii. Astfel, pentru românii emigraţi în Statele Unite şi Canada: reat la 25 aprilie 1929 Episcopia Misionară Ortodoxă Română în rica, cu sediul la Detroit, statul Michigan în Statele Unite, re-scută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din ai 1934; în şedinţa din 12 iulie 1950 i-a acordat autonomia biserică administrativă. Mai târziu, în şedinţa din 12 decembrie 1974,; ul Sinod al Bisericii noastre a ridicat-o la rangul de arhiepiscopie şi, în aceeaşi şedinţă, i-a reînnoit autonomia acordată la 12 iulie 1950. Ea cuprinde 35 de parohii în Statele Unite ale Americii şi Canada şi una în Venezuela.

Pentru românii din ţările Europei Centrale şi Occidentale a luat fiinţă în 1957 Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală cu reşedinţa la Paris, care prin aprobarea Sfântului Sinod Român, şedinţa din 25 aprilie 1972, a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ortodoxe Române, apoi în şedinţa din 12 decembrie 1974, a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie, intitulându-se „Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală”. Ea cuprinde 24 de parohii, aflate în diferite ţări din Europa: Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania şi Suedia.

Ea are, de asemenea, în afara hotarelor ţării, două vicariate: Vicariatul Ortodox Român din Iugoslavia, cu reşedinţa la Vârşeţ, dependent de mitropolia Banatului, reorganizat în 1971, care cuprinde 39 de parohii, grupate în trei protopopiate; Vicariatul Ortodox Român din Ungaria, cu sediul în oraşul Gyula, dependent de episcopia Aradului, înfiinţat în 27 martie 1964, care cuprinde 19 parohii. Biserica Ortodoxă Română are în prezent, în ţară, o patriarhie, 5 mitropolii şi 12 eparhii, iar în afara hotarelor are sub jurisdicţia sa canonică 2 arhiepiscopii şi 2 vicariate, despre care am amintit. Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim, schitul ortodox român de la Iordan, Comunităţile ortodoxe române din Australia, în număr de trei, şi parohia ortodoxă română din Wellington, Noua Zeelandă, depind direct de Patriarhia Română.

Izvoare: – iţ

Fr. Miclosich et Jos. Miiller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, 1313-1402, voi. I-II, Vindobonae, 1960, 1962; E. Hurmuzaki – N. Iorga, Documente privitoare ia istoria românilor, T. XIV, 1. Documente greceşti privitoare la istoria românilor, partea I-a (1320-1716), Bucureşti, 1915; Documente privind istoria românilor, Veac. XIII, XIV şi XV (Academia R. S. R.) B. Ţara Românească (1247-1500), t. I, Bucureşti, 1953, XLIX – 431 p. Reeditate sub titlul: Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, voi. I (1247-1500) de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, 635 p. Documente privind istoria României. A. Moidova, veacul XIV-XV, col. I (1384-1475), Bucureşti, 1954, LXX – 530 p. Fontes Historiae Daco-Romanae (=- Izvoarele Istoriei României), t. III. Scriitori bizantini, publicate de prof. Elian şi Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1975, T. IV. Scriitori şi acte bizantine, Secolele IV-XV, publicate de H. Mihăescu, R. Lăzărescu, Nic. Şerban Tanaşoca şi Tudor Teotoi, Bucureşti, 1982; Fr. Miklosich şi J. Miiller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, 1315-1402, 2 voi., Wien, 1860, 1862.

Lucrări generale:

Biserica Ortodoxă Română. Monografie – Album. (Lucrare colectivă), Bucureşti, 1987, Idem, începuturile mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti,. 1980.

Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1962. Tradusă în limbile franceză, germană, engleză; Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, t. I-III, Bucureşti, 1980, 1981; Pr. Prof. Gh. Moisescu, Pr. Prof. Ştefan Lupşa şi Pr. Prof. Alex. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, t. I-II, Bucureşti, 1957; Pr. Prof. Si-meon Reli, Istoria vieţii bisericeşti a românilor, t. I, Cernăuţi, 1942; N. Iorga, Istoria

* Bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. I. Rămureanu.

Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, t. I-II, Bucureşti, 1929, 1932; Marcu Beza, The Rumanian Church, London, 1943. C-tin C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din laşi, Bucureşti, 1888. Pr. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a românilor din Transilvania, t. I, ed. 2, Sibiu, 1933.



În limbi străine:

Cezare Alzati, Terra Romena tra Oriente ed Occidente. Chiese ed etnie nel tardo 1500. Prezentare de Luigi Prosdocimi, Milano, 1982; C. D. S. Miiller, Geschichte der orientalischen Nationalkirche, Gottingen, 1981 j Pr. Prof. Milan Şesan, Die Ortho-doxe Kirche – 1700-3967, în Le Monde religieux, no 30, Lausanne-Lezay, 1969, eh. 3, p. 108-126 i Costa de Beauregard, I. Bria. De Foucauld, L'Orthodoxie, hier et demain, Paris, 1979 j Aziz S. Ateyd, A History oi Eastern Christanity, London, 1968; D. Attwater, The dissident Eastern Churches, 2 voi., London, 1968; Idem, The dissident Eastern Churches, London, 1937; J. Madey, Die Ostkirchen, unsere Nachbarn, Koln; S. A. Hernandez, Iglesias de Oriente, t. I, Santander, 1959, 542 p.; ' T. Ware, The Orthodox Church, London, 1963; J. Mayendorff, L'Eglise Orthodoxe hier et aujourd'hui, Paris, 1960. Ed'. 2-a, în limba engleză, sub titlul: The Orthodox Church. Its past and its role în the world today, Crestwood, 1981; Janin, Les Egli-ses orientales et les rits orientaux, 4-e, ed., Paris, 1955. Idem, Les Eglises separees d'Orient, Paris, 1934; R. M. French, The Eastern Orthodox Church, London, 1951; M. Zernov, The Church oi eastern christians, London, 1946; M. Jugie, Le schisme byzantin. Apercu historique et doctrinal, Paris, 1941; Pr. Prof. Ştefan Zankow, Das orthodoxe Christentum des Ostens. Sein Wesen und seine gegenwaitige Gestalt, Berlin, 1928; Lucrări generale pentru istoria poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române: C-tin C. Giurescu, Istoria Românilor, ed. 4-a, t. I-II, Bucureşti, 1942- 1943; t. III, partea 1-a şi a 2-a, ed. 2-a, Bucureşti, 1944, 1946; Idem, Istoria Românilor, t. I-II, Bucureşti, 1974, 1976; C-tin Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, ed. 2-a, Bucureşti, 1975; Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a Românilor, Bucureşti, 1981; Nic. Iorga, Istoria românilor, t. I-X, Bucureşti, 1926-1939; Şt. Pascu, Voievodali Transilvaniei, t. I, ed. 2-a, Cluj, 1972; t. II, Cluj-Napoca, 1979; Studii pentru pătrunderea creştinismului la geto-daco-romani: Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Predicarea Evangheliei la poporul român, în lucrarea: „Siinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Bucureşti, 1987, p. 102-132; Idem, Le christianisme chez les Thraco-Phrygiens d'Asie Mineure et chez les Thraco-Geto-Daces de la Peninsule Balkanique, în Actes du U-e Congres International de Thracologie, Buc., 4-10 Septembrie 1976, t. II, His-toire et Archeologie, Buc, 1980, p. 435-444 şi în lucrarea: Le Monde Thrace, volume selectif, Milan – Paris – Roma – Montreal, 1982, p. 298-307; Idem, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în „Orthodoxia”, XXVI (1974), nr. 1, p. 164-178 şi traducerea în limba franceză în „Roumanie, pages d'histoire”, I (1976), no. 3-4, p. 64-84 şi în limbile: germană, engleză, spaniolă şi rusă; Idem, Acfeie martirice, Bucureşti, 1982; Idem, Siinţi şi martiri la Tomis – Constanţa, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-1011; Idem, Slântul Vasile cel Mare şi creştinii din Scythia Minor şi Dacia Nord-Dunăreană, în voi. „Siântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvirsirea sa”, Bucureşti, 1979, p. „378-393; Idem, Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord-dună-icană, (sec. IV-V), în „Biserica Ortodoxă Română„, XCVI (1978), nr. 9-10, p. 1053- 1070; Idem, Termeni latini creştini din Simbolul lui Ultila şi din Scrisoarea lui Auxentiu de Durostorum intraţi în tondul principal al limbii române, în „Studii teologice„, XXXVI (1984), nr. 9-10, p. 681-696; (Momente istorice şi izvoare creştine. Mărturii de străveche continuitate a românilor pe teritoriul Dunării de Jos şi al Dobrogei, Galaţi, 1987. Lucrare colectivă; De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi de artă creştină, ed. 2-a, Bucureşti, 1987; J. Zeiller, Les origines chretiennes dans Ies provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, lucrare fundamentală; Pr. Prof. Nic. ŞerbSnescu, 2600 de ani de Ia prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, în „Biserica Ortodoxă Română„, LXXXVII „ (1969), nr. 9-10, p. 966-1026; I. Barnea, Contribuţii Ia studiul creştinismului în Dacia, în „Revista Istorică Română”, XIII (1943), fasc. 3, p. 31-42; Idem, Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii, în „Studii teologice”, VI (1954), nr. 1-2, p. 65-112; Idem, Monumente de artă creştină descoperite pe teritoriul R. S. Române, în „Studii teologice”, X (1958), nr. 5-6, p. 287-310; Idem, Monument! Paleocristiatii del Scizia Minore, Faenza – Ravena, 1971; Idem, Les monuments pa/eocft/ei|eris J Roumanie, Cittâ del Vaticano, 1977; Idem, Arta creştină în România I. iecole III-VI. Album, Bucureşti, 1979; t. II, Secolele VII-XIII, Bucureşti, 1981. Piof E Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în Român Bucureşti, 1976; Radu Vulpe – Ion Barnea, Din istoria Dobrogei (Romanii ja Q narea de Jos), t. I, Bucureşti, 1968; Epifanie Norocel, Bazilicile din Dobroqea „Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 3-5, p. 345-372; I. I. Russu, Materiale arheologi paleocreştine din Transilvania. Contribuţii la istoria creştinismului daco-ror&an „Studii teologice”, X (1958), nr. 5-6, p. 311-340 (toate obiectele); E. Lozove^ 'AI origines du christianisme daco-scythique, în lucrarea lui Franz Altheim, GeţchicI der Hunen, 4-er Bând, Berlin, 1962, p. 146-165; Prof. D. M. Pippidi, in; umj iZvo relor literare ale creştinismului daco-roman, în voi. Contribuţii la istoria eche României, ed. 2-a, Bucureşti, 1967; Studii selective de Istoria Bisericii pentru Sec lele XII-XX. Pr. Prof. I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în pătrar Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în lucrarea colectivă: De la Dunăre/qMa. Ed. 2-a, Bucureşti, 1979, p. 146-169; Nic. Dobrescu, întemeierea mitropohilor ŞJ-celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906; Idem, Din istoria Bisericii i>omăi Secolul al XV-lea, Bucureşti, 1910; C-tin C. Giurescu, întemeierea mitropoliei Ungr vlahiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 67:3 67

Pr. Nic. Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în „Biserica Ortodoxă Rţimâni LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 722-826; Idem, Mitropolia Severinului. Şase sute de a de la îniiinţare – 1370 – oct. 1970, în „Biserica Ortodoxă Română„, LJftcXV (1970), nr. 11-12, p. 1191-1227; Idem, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de a de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987, p. 121-144; C. Mannesc înfiinţarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1924; Pr. pr I. Rămureanu, Rolul Bisericii Ortodoxe Române în Biserica Răsăritului, în jeco/e XIV şi XV, în „Biserica Ortodoxă Română„, XCIX (1981), nr. 1, p. 131-1o. vatră de spiritualitate românească, Buzău, 1986; Prof. Alex. El'an, I gaturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi celelahe Bii rici Ortodoxe. De la întemeiere până la 1800, în „Biserica Ortodoxă Română„, UCX (1959), nr. 7-10, p. 904-935; Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile ¦ Mitropoliei Ungr vlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Bise'rici Ortodoxe de ia 18 până la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în „Biserica Ortodoxă Rsmâni LXXVII (1959), nr. 7-10, p.„ 935-960; Dimitrie Ionescu, Relaţiile ţărilor romă cu Patriarhia de Alexandria, Bucureşti, 1935; Pr. Prof. I. Rămureanu, Legăturile P tiiarhiei de Alexandria cu ţările române, în „Studii teologice„, VIII (1956), rr. 1- p. 59-80; Ilie Georgescu, Legăturile ţărilor române cu Ierusalimul. Patriarlaie i rusalimului şi ţările române (veac XVII-XVIII), în „Studii teologice„, VII] (195 nr. 5-6, p. 349-362; Ioan V. Dură, Dositei al Ierusalimului şi influenţa lu> în ţ rile române şi Biserica lor, în limba greacă, Atena, 1977; Pr. Prof. Milari Şes; Biserica Ortodoxă din veacul al XVH-lea până azi, în „Mitropolia Ardealulu:”, 195 nr- 1-2, p. 51 ş. u.; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a romând Ardeal, în secolul XVIII, t. 1-2, Sibiu, 1920, 1930; Nic. Dobrescu, Studii de Istoi Bisericii Române contemporane. I. Istoria Bisericii din România (1850-18951 Buc reşti, 1906.


Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   57   58   59   60   61   62   63   64   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin