Ioan Ramurean Si Milan Sesam

IOAN RĂMUREANU & MILAN ŞESAN

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

Pentru Institutele teologice

Vol. 2 (1054-1982)

PREFAŢĂ.

Istoria bisericească universală, disciplină fundamentală în studiul Teologiei, a cunoscut în teologia românească o evoluţie lentă dar sigură, culminând cu delimitarea ei faţă de alte domenii de studiu şi cercetare. Evoluţia de care amintim s-a concretizat prin studiile şi lucrările publicate în acest domeniu de-a lungul anilor, dar mai ales prin manualele dedicate acestei discipline.

Contribuţia cercetătorilor români la promovarea studiilor de istorty bisericească universală este considerabilă şi ar merita un studiu critic la nivelul informaţiei actuale. O primă observaţie în acest sens se impune prin aceea că, dincolo de orice explicaţie sau justificare, complexitatea cercetării nu şi-a găsit proporţional ecoul în elaborarea de manuale, a căror lipsă acută în învăţământul românesc, mai ales din anii de dictatură comunistă, a trebuit să fie completată cu improvizaţii şi surogate.

Pentru învăţământul teologic superior din Biserica Ortodoxă Română, primul curs academic de Istorie bisericească a fost întocmit şi susţinut în limba germană de către vestitul profesor Eusebiu Popovici (t 1922), la Facultatea de teologie ortodoxă din Cernăuţi. Cu puţin timj. Înainte de trecerea sa la cele veşnice, strălucitul dascăl bucovinean preciza în „precuvântarea autorului” la ediţia lucrării sale, tradusă şi publi cată în româneşte de fostul mitropolit primat Atanasie Mironescu (edi ţia a H-a, Bucureşti, 1925-1928), că această lucrare „s-a născut numa din cursurile ce le-am ţinut cu studenţii mei, şi împrejurările mi-au fos totdeauna astfel, că n-am putut face mai mult. Aşa, n-am putut însemn izvoarele singularilor paragrafi, ce este o scădere mare. Dacă însă meto dul meu altminterea ar afla aprobare, un urmaş al meu în studiul Isto riei bisericeşti ar putea îmbunătăţi cartea, adăugându-i de la 1910 şi u; period nou”.

În aceste observaţii autocritice, dascălul cernăuţean exprima inten ţia întocmirii nu doar a unui simplu manual de compilaţie, ci elaborarei unui tratat cu adevărat ştiinţific, prevăzut cu „însemnarea izvoarelor sin gularilor paragrafi”, lucru rămas până astăzi doar deziderat. Totuşi „me todul” lui Eusebiu Popovici a aflat aprobare şi astfel cursul de Istoria bi sericească universală, retuşat şi adaptat, se bazează şi astăzi pe struc tura concepută de acest mare învăţat.

Faţă de manualul lui Eusebiu Popovici, evoluţia Istoriei bisericeşt universale nu se manifestă atât în structurarea „metodului” cât mai aii în delimitarea istoriei bisericeşti propriu-zise de alte domenii de cerce tare, cum ar fi Istoria dogmelor, Patrologia sau Istoria Bisericii Românt pe care profesorul bucovinean le cuprindea într-o singură sinteză.

Demersul lui Eusebiu Popovici a fost continuat şi completat abia 1956, când un colectiv format din: Prof. Teodor M. Popescu (Bucureşti Pr. prof. Teodor Bodogae (Sibiu) şi Prof. George Stănescu (Cluj), a pi blicat un nou manual de Istorie bisericească universală în două volum „pentru uzul studenţilor Institutelor teologice”.

Bazat pe bibliografie în exclusivitate din perioada interbelică, sufe-i de uşoare disonanţe între „părţile” întocmite de clte unul din cei autori – dealtfel personalităţi distincte şi eminente ale teologiei ro-leşti – reflectând în mod evident atitudinea din acel moment a Bi-cii noastre faţă de celelalte Biserici şi faţă de Mişcarea ecumenică, malul din 1956 s-a impus totuşi ca o piatră de hotar în studiul Istoriei riceşti universale.

Volumul I al acestui manual, cuprinzând primul mileniu al erei creş-

— 1054), a fost apoi considerabil îmbunătăţit şi publicat până în tent în două ediţii (1975 şi 1987) de către preoţii profesori: Ioan Râeanu (f 1988), Milan Şesa'n (f 1980) şi Teodor Bodogae (Sibiu).

Între aceşti trei străluciţi ostenitori în domeniul istoriei bisericeşti iersale, cel de-al treilea este singurul în viaţă şi tot singurul care asii până astăzi, prin erudiţia şi ţinuta sa academică de excepţie, contiatea de concepţie şi de metodă în studiul acestei discipline.

Acelaşi colectiv de autori a întocmit şi volumul al II-lea de Istorie ricească universală, cu referire la istoria creştină de la 1054 pină asdar cuprinzând relatarea unor evenimente încă în curs de desfăşuşi deci cu implicaţii directe în actualitate. Manualul de Istoria bisetscă universală – volumul II – atât de necesar studenţilor teologi u numai, nu a mai putut fi publicat în anii de tristă amintire a dicvii comuniste. După elaborarea materialului cuprins în acest volum, tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit o comisie specială, idată de înalt Prea Sfinţitul Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Oln – oficiul de secretar fiind asigurat de semnatarul acestor rânduri.

— Siei care a cercetat şi a certificat corectitudinea, precum şi ţinuta ţifică a acestui manual.

Calităţile manualului de I. B. U.

— Voi. II – tipărit acum, se regă-în claritatea exprimării, în informaţia foarte bogată adusă până, la '. Ui anului 1988 şi nu în ultimul rând, printr-o orientare ecumenică rie Bisericii noastre. La publicarea acestui manual, aşteptat de atâta, primul nostru gând se îndreaptă către autorii lui, pe care îi ornaşi prin această publicare, pentru contribuţia lor decisivă la dezvol-'. Cercetării istorice bisericeşti în Patriarhia Română. Recomandăm cu căldură acest manual tuturor celor ce doresc să se liarizeze cu istoria Bisericii creştine în cel de-al doilea mileniu al enţei sale şi, prin aceasta, să se întărească în credinţa cea adevă-Iar în mod special, recomandăm această carte tinerilor teologi or-; şi români, pentru ca, scăpaţi de interdicţiile şi lipsurile cu care. S-au untat înaintaşii lor, să-şi ia drept deviză dictonul cu care Eusebiu viei îşi încheia activitatea: „Feci quod potui, feciant meliora ites”.

Biserica în secolele XI-XV (1054-1500)

Situaţia generală a Bisericii în această perioadă. Răspândirea creştinismului în Răsărit şi în Apus* în primul mileniu de viaţă creştină, Sinoadele Ecumenice şi stră daniile unor împăraţi bizantini întăriseră în oameni credinţa că fa< parte cu toţii dintr-o singură Biserică. In mileniul următor, însă, aceasti conştiinţă a unităţii va fi pusă la grele încercări. In fond, urmările ac tului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. Dar înstrăinare; dintre Apus şi Răsărit va duce, nu peste mult timp, la acţiuni de ade vărată „răcire a dragostei dintre mulţi”. Cucerirea şi devastarea capitale bizantine în 1204 de către cruciaţi, precum şi mentalitatea de asal misionar, cu care Apusul catolic privea spre Răsăritul ortodox, ame ninţat tot mai mult de turci, sunt destul de concludente în această pri vinţă. Intre factorii care vor domina veacurile XI-XV trebuie să so cotim, în primul rând, relaţiile feudale cu tot ceea ce decurge din ele inclusiv cruciadele cu urmările lor, care, îndeosebi în Apus, vor contribui la crearea unei noi orientări, mai seculariste, iar ca evenimente epocale, cu urmări hotărâtoare pentru viaţa celei mai mari părţi L creştinătăţii, ultimele incursiuni ale popoarelor asiatice: pecenegii, cumanii, dar mai ales turcii şi tătarii. După felul în care creştinii voi reacţiona faţă de aceste două realităţi majore se va resimţi viaţa loi din această perioadă. Feudalitatea va domina mai cu putere în Apus unde va influenţa într-un anumit fel şi dezvoltarea papalităţii, pe cânc în Răsărit viaţa Bisericii se va desfăşura într-un mod cu mult deosebit ca urmare a luptelor şi apăsărilor de veacuri din partea popoarelor migratoare asiatice.

Feudalismul a însemnat, pe de o parte, cotropirea, iar pe de alta, fărâmiţarea de bunuri materiale, chiar şi atunci când acestea se făceau sub forma unui contract sau a unei învoieli între suzerani şi vasali, la care, în chip tacit, consimţea şi Biserica. Se „dăruiau” feude sau demnităţi vasalilor, pentru că aceştia erau socotiţi „oamenii” suveranului (chiar cuvântul „vasal” însemna în limba celtică „om”). Se clădea, aşadar, o societate inegală, ierarhizată în domni şi în supuşi, domnii

* Capitol redactat de Pr. Prof. 7'. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămureanu.

D pe vasalii lor cu beneficii şi cu imunităţi, iar vasalii obli-

; să asculte de domni, acordându-le ajutor militar şi o parte ituri. La rândul lor, vasalii îşi aveau şi ei slujitorii şi supuşii ani şi robi, care depindeau de stăpânul lor într-o măsură mai u mai mare. Numărul ţăranilor liberi s-a împuţinat pe măsură itindea puterea nobililor. In fond, spre deosebire de epoca sclaunde era un singur stăpân, feudalismul a adus sute şi mii de chiar dacă nu toţi aceştia aveau castele fortificate, ci numai curte„ sau „curie„ seniorială. Trebuie spus că rareori „învoielile” îtăpâni şi dependenţi se încheiau pe cale paşnică. Istoria Evului e plină de răzvrătiri şi de răscoale. Feudalul nu ştia să se ă în pofta lui de acaparare, iar violenţele şi abuzurile se lanţ.

T existat şi în Bizanţ relaţii feudale, dar nu dezvoltate ca în

Dăruirile de moşii, rcpovoia, deveniseră şi aici supărătoare încă vremea Comnenilor (1081-1185), iar sub Paleologi (1261-1453)

— Genera chiar mişcări revoluţionare, cum a fost cea a zeloţilor salonicul secolului XIV. Pentru întreţinerea armatei de merceoporul se plângea pe la 1180 că „se ia şi cămaşa de pe om”. Totuşi irile dintre clase nu erau atât de tranşant constituite ca în Apus.

Uit, încă şi înainte, dar mai ales în timpul cruciadelor, negustorii eriaşii apuseni au reuşit, prin lupte grele, să-şi câştige drepturi rtăţi municipale, asociindu-se în bresle şi punând bazele burgheloderne. Până şi ţăranii reuşiseră să-şi îmbunătăţească situaţia; ledia până în Spania, mânăstirile şi seniorii i-au pus să defrişeze, să asaneze mlaştini şi ţinuturi sterpe, fapt ce le-a dat acestora iitatea de a-şi plăti impozitul în bani, în loc de produse.

Iserica Apuseană a intrat şi ea în ierarhia feudală. Abaţiile sau

: mânăstiri au ajuns, împreună cu episcopiile, să se comporte ca raţi seniori feudali. In Franţa, în Germania, mai târziu în Spania, ia şi Polonia, unii din prelaţi aveau calitate de duci, de prinţi ri, de mari latifundiari. Cu toate că introducerea celibatului nu lia clerului catolic să transmită averile prin moştenire, aşa cum

: use adesea cu funcţiile, totuşi abuzurile erau atât de multe şi de încât „sinoadele reformatoare” de la începutul secolului al XlV-lea

) r reuşi să remedieze lucrurile. Ca o amintire a vremurilor acechiar şi la saşii ardeleni – până în secolul al XVI-lea catolici – itatea bisericilor erau integrate în adevărate cetăţi (Kirchenburgen), i Polonia pentru termenul „biserică” se foloseşte şi azi – semtiv – expresia kosciot (= castellum), într-o vreme când, pentru ii de rugăciune al rutenilor ortodocşi, documentele timpului foloexpresia peiorativă „synagoga”. Nu-i de mirare faptul că, în şirul al răscoalelor populare medievale, între cei care apar ca asupriadeseori întâlnim ca mari feudali pe episcopii latini. În 1074, neTii din Koln înfruntă pe arhiepiscop, refuEând să-i pună la dispoo barcă pentru un prieten, episcopul de Miinster. Episcopul Gaudry

^aon (Franţa) a fost omorât de orăşeni pentru că le-a încălcat drep-

? Municipale. La ţară conflictele sunt şi mai brutale: în 1381 ţăranii englezi var exclama: „suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi totuşi suntem trataţi ca nişte fiare sălbatice”. In sec. XIII-XIV, în Transilvania, nemulţumirile populaţiei au determinat răscoale repetate asupra reşedinţei episcopului romano-catolic de la Alba-Iulia. Nu-i deloc întâmplător faptul că aproape toate mişcările eretice şi reformatoare, care se vor ivi în această perioadă în Apus, vor avea în primul rând cauze sociale şi economice de care nu era străină nici Biserica. In acelaşi timp, mulţi episcopi şi prelaţi ai marilor mânăstiri imitau viaţa uşoară a seniorilor feudali, cum reiese din actele papii Inocenţii! Al III-lea (1198-1216) pe la 1200, din aluziile „Divinei Comedii” 'a lui Dante Alighieri (f 1321), din „Povestirile din Canterbury” ale lui G. Chaucer (f 1400), sau din „Decameronul” lui Boccacio (f 1375).

Întâlnim şi în Răsărit, atât în TmperiuT~Bizantin cât şi în statele feudale sârbeşti, bulgăreşti, româneşti şi ruseşti, mânăstiri cu moravuri decăzute şi cu domenii întinse, pe care se aflau chiar şi robi. Mişcările populare înregistrate în Constantinopol, în Salonic, în Adrianopol ori în Novgorodul rusesc vizau, şi în Răsărit, pe bogătaşii corupţi şi luxoşi. Dar aici clerul era mai apropiat de popor şi nu era implicat în sistemul de conducere al societăţii feudale, ca în Apus. E drept că, în lipsL unei clase mijlocii cu o conştiinţă de sine, întemeiată pe „chartae liber' tatum”, cum era în Apus, se va ajunge cu timpul, mai ales în Rusia, la o aservire şi mai grea decât în Apus, dar instituţiile bisericeşti vor fi mai puţin amestecate aici în treburile civile.

La început, incursiunile popoarelor asiatice de stepă – - pecenegi, uzi şi cumani – au neliniştit, vreme de aproape trei veacuri (X-XIII), Bizanţul şi ţinuturile din sud-estul Europei, distrugând, în ce ne priveşte, şi întăriturile bizantine de la Dunăre (Păcuiul lui Soare etc.) '$i surprinzând pe la 1090-91, prin prădăciunile lor, chiar pe cei di*1 capitala de pe malurile Bosforului, cum relatează scriitoarea bizantină ¦ Ana Comnena (1083-1143) în „Alexiada” ei.

Anul 1071 a adus pentru Europa de sud-est şi pentru Asia apuseană în general lovituri grele. In acel an statul de curând înfiinţat &M normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină Bari şi va presa apoi ameninţător, vreme de peste două veacuri, să ocupe Epirul, Macedonia şi chiar Bizanţul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce înfrângerLa din 26 august 1071 de la Manzikiert (Malazgirt) în Armenia, în ^ căreia turcii selgiucizi întemeiază sultanatul de Iconium care s-a meM ţinut până la 1307, când a fost înlocuit cu sultanatul osmanic, nun1^] aşa după numele turcului Osman.

În secolul al XH-lea, împăraţii din dinastia Comnenilor, Alexios Comnen (1081-1118) şi fiul său, ' Ioan al H-lea Comnen (1118-1143) au reuşit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia iăj în urma gravei înfrângeri suferite de împăratul Manuel I C (1143-1180) în lupta de la 17 septembrie 1176 la Myriokephalon, f Frigia, din partea turcilor, sub conducerea lui Kiligi Arslan, bizantin; j au pierdut într-o singură zi tot ce câştigaseră mai înainte. In itV1^ aceasta turcii n-au mai putut fi scoşi din centrul Asiei Mici.

În 1185, fraţii vlahi (români) Petru şi Asan, din sudul Dunării, s-a1j revoltat contra Imperiului bizantin, în timpul împăratului Isac al II-lej elos (1185-1195), din cauza grelelor impozite impuse vlahilor şi rilor, şi au înfiinţat Imperiul româno-bulgar între Dunăre şi ii Haemus (Balcani), cu capitala la Târnovo, situată pe râul Iantra, rsantul de nord al munţilor Balcani.

) situaţie şi mai gravă a survenit pentru Imperiul bizantin şi Paia Ecumenică la începutul secolului al XlII-lea.

, a 13 aprilie 1204, cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au cucerit antinopolul, pe care l-au jefuit în mod barbar trsi zile şi trei în timpul împăratului Alexios V Murzuflos (1204) şi au înfiinţat iul latin de Constantinopol sub conducerea lui Balduin I de ra (1204-1205). Restul Imperiului bizantin a fost împărţit, după iul feudal occidental, în mai multe formaţiuni politice ca: regatul; salonic, ducatul Atenei şi Tebei, principatul Ahaiei sau Moreei, al Peloponez cu capitala la Mistra şi altele mai mici. Frecii s-au retras în Asia Mică, unde au înfiinţat Imperiul grec [ceea (1204-1261), cu capitala la Niceea. Aci s-a stabilit şi Pa-ia Ecumenică de la 1208 până la 1261, când s-a mutat la Con-nopol.

Lizantinii mai stăpâneau în Europa despoiatul de Epir, iar în nord-Asiei Mici Imperiul grec de Trebizonda, care s-a menţinut până ui 1461, când a fost cucerit de sultanul Mahomed al II-lea Cuce-1 (1451-1481) şi integrat în Imperiul turc.

Iceastă fărâmiţare a Imperiului bizantin e una din cauzele majore i contribuit la căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453.

— Nperiul latin de Constantinopol a durat 57 de ani (1204-1261).

August 1261, împăratul Mihail al VUI-lea Paleologul (1261-1282) acut intrarea triumfală în Constantinopol, cucerit de la latini în dlei de 25 iulie 1261 de generalul Alexios Stratigopoulos. Mperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din; fiind continuu ameninţat de duşmani agresivi. Sârbii, vlaho-rii, veneţienii, turcii, regele Neapolului, aventurierul Carol de i (1226-1285), fratele regelui Franţei Ludovic al IX-lea (1226- şi papii de la Roma ameninţau continuu Imperiul bizantin, entru a scăpa de pretenţiile papei Grigorie al X-lea (1271-1276) ameninţările lui Carol de Anjou, împăratul Mihail al VUI-lea logul a trebuit să recunoască în conciliul unionist de la Lyon, din e 1274, „unirea” dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus remaţia scaunului papal.

Ăscoala sicilienilor din 31 martie 1382 în lunea Paştilor, cunos-n istorie sub numele de „vespera siciliana”, în timpul căreia fran-din Palermo şi Sicilia au fost măcelăriţi, a ruinat definitiv planul îrol de Anjou de a recuceri Constantinopolul şi de a întemeia în Imperiului bizantin un imperiu mediteranean.

I ceea ce priveşte „unirea” de la Lyon, din 6. Iulie 1274, fost denunţată de împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul -1328), fiul şi urmaşul lui Mihail al VUI-lea Paleologul, spulbere astfel pretenţiile papei Grigorie al X-lea la supremaţia uni-ă în Biserică.

În Răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru Imperiul bizantin erau în continuare turcii.

În 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare măsuri! Şi din greşeala politică a bizantinilor, şi se stabilesc la Galipoli. Peste zece ani, sultanul Murad I (1359-1389) şi-a mutat capitala, în 1365 la Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică

În lupta de la Cossovopolje (Câmpia Mierlei), din 15 iunie 1389, arn mata otomană, sub conducerea sultanului Murad I, a înfrânt oastea sârbă, la care au participat şi ostaşi români trimişi de domnul Ţârii Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), condusă de despotul Lazăţ (1371-1389), care a pierit în luptă, îneât sudul Serbiei a căzut sulj dominaţia turcilor.

Cuceririle turcilor în Balcani continuară.

La 17 iulie 1393, taratul bulgar de Târnovo, condus de Jean Şişmari (1371-1393), a fost cucerit de sultanul Baiazid I Ilderim (= Fulgerul) 1389-1402). Trei ani mai târziu, în lupta de la Nicopole, din 25 sepi tembrie 1396, cruciada creştină compusă din cavaleri occidentali, uni guri şi ostaşi ai Ţării Româneşti conduşi de Mircea cel Bătrân, a fosi înfrântă de turci sub conducerea lui Baiazid I Fulgerul.

În urma acestei înfrângeri, în 1396, taratul bulgar de Vidin, condus de Ioan Sracimir (1371-1396), a fost cucerit de turci, îneât întreage Bulgarie a rămas sub dominaţia turcilor până la războiul româno-ruso-turc din 1877-1878, încheiat prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878.

Datorită înfrângerii suferite de turci în 1402, în lupta de la Ancara din partea mongolilor lui Tamerlan sau Timurlenk (1336-1405), cine sultanul Baiazid I Fulgerul a fost făcut prizonier şi purtat într-o cuşcă Bizanţul a putut respira uşurat timp de douăzeci de ani.

În 1421, însă, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) reluă ofensiv; şi în 1430 cuceri Tesalonicul, cumpărat de către veneţieni de 1< bizantini.

De asemenea, în lupta de la Varna din 10 noiembrie 1444, la can au participat ungurii, polonii şi românii, organizaţi în cruciada de lL Varna, armata creştină a fost înfrântă de turci.

În urma acestui dezastru, turcii n-au mai putut fi alungaţi dir Europa. La 29 mai 1453, sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea turcii reuşesc să cucerească Constantinopolul (1451-1481), care se afli până azi sub stăpânirea lor.

Patriarhia Ecumenică sub turci s-a aflat într-o situaţie dintre cels mai grele. Creştinii din Balcani şi din Răsăritul apropiat au trăit îr condiţii dintre cele mai grele în lunga stăpânire turcească.

Fărâmiţarea feudală a avut urmări şi asupra ţinuturilor ruseşti dintre care principatul cel mai vestic, cel de Halici (declarat independent la 1141), se va uni mai târziu cu cel din Vladimir-Volinsk, avinc un timp în ascultare şi pe cumanii care trăiau în părţile Moldovei. Ir sec. XIV va ajunge sub stăpânirea regalităţii catolice ungare, iar de h începutul secolului al XV-lea sub stăpânire polonă. În rest, statul rusess de la Kiev va fi zdrobit de tătarii lui Bătu şi Gingisr-han (Temugin

237 1241), cea mai mare parte din teritoriul rusesc rămânând linatia hanilor din Hoarda de Aur sau Kipciak, având capitala e Volga, până la 1480, când, în urma luptelor de „adunare a rilor ruseşti”, marele prinţ Ivan al III-lea (1462-1505) s-a şi a unificat statul rus de mai târziu. Biserica Rusă a jucat un, 1 în tot acest răstimp, declarându-se şi ea autocefală în 1448 sub presiunea împrejurărilor, fostul mitropolit al Kievului, din Morceo (Peloponez), a trecut la catolicism, ajungând tele maghiar şi polonez s-au dovedit fidele politicii de mână ucând lupte de cruciadă împotriva „schismaticilor” ruteni, sârbi lâni, care-şi avuseseră din vechime mânăstiri şi organizaţii voieşi bisericeşti proprii. Clerul catolic din ambele ţări a făcut din iză comună cu statul feudal al vremii, cu toate că, în veacul ea, atât în Polonia, prin lupta contra cavalerilor teutoni, cât şi aria, prin lupta contra latifundiarilor sub Iancu de Hunedoara

Matei Corvinul (1458-1490), orientarea politică şi bisericească două ţări a fost mai puţin extremistă. Dar deznodămintele fatale întârzia să se arate: pentru Ungaria, dezastrul de la Mohâcs august 1526), ca urmare a anarhiei feudale, iar pentru Polonia, la Rusia a ruşilor şi rutenilor sub conducerea cazacilor.

Germania, împăraţi ca Henric al IV-lea (1056-1106), Friederich I

Dssa (1150-1190), Henric al Vl-lea (1190-1197), Friederich al

— 1250) au urmărit, începând din 1056 până la 1254, planuri de reconstituire a vechiului Imperiu roman de genul lui Jus-

— 565) sau al lui Carol cel Mare (768-814), mai ales că prin ii cu prinţese bizantine şi apoi normande se credeau îndreptăţiţi ronul Bizanţului. Papii au dejucat însă toate planurile lor, răs-

1 pe împăraţii din Casa Hohenstaufen (1138-1268), militând independenţa oraşelor italiene, care fuseseră nominal supuse niei; până la urmă, dintr-o ierarhie fidelă tronului, papii au m puternic instrument de dominare centralistă papală.

Acelaşi timp, Anglia şi Franţa au luat cu totul o altă dezvoltare.

Ucerirea normandă din 1066, cu binecuvântarea papei Alexandru ea (1061-1073), fapt pentru care i-au fost recunoscute Bisericii privilegiile, Wilhelm I Cuceritorul (1027-1087), apoi, prin căsăurmaşilor lui, şi prin regii angevini, numiţi în Anglia planta-

— 1485), regii Angliei au ajuns să stăpânească, pe lângă teriMarii Britanii, mai mult de jumătate din Franţa. In felul acesta, Angliei, deşi erau vasali regelui francez, stăpâneau o suprafaţa itrecea de două ori pe cea a suzeranilor lor francezi. Urmare au onflictele armate neîncetate între cele două ţări, culminând cu ui de 100 de ani (1338-1453). Franţa, în schimb, a ştiut să întăterneinic o dinastie în stare să unifice întreg teritoriul ţării, dar

¦laşi timp să păstreze şi o apreciabilă libertate de acţiune faţă de

¦a centralistă papală. In 1214, la Bouvines, regele Filip August

— 1223) înfrânge, cu ajutorul negustorilor, o întreagă coaliţie interială, ^ iar alt rege, Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), câştigă imai o răsunătoare biruinţă asupra teocraţiei papale, ci, printr-o tenace politică financiară, asigură ţării sale cea mai mare prosperitate, prefaţându-i astfel hegemonia din epoca modernă. In 1477, după moartea ducelui de Burgundia Carol Temerarul, regele Franţei Ludovic al Xl-lea (1461-1483) reuşi să anexeze şi posesiunile acestuia din Flandra cu bogatele ei manufacturi, Franţa devenind astfel cea mai bogată ţară europeană.

Spania trăia şi ea bucuria unificării: în 1212, Castillia, Aragonul şi Navara înfrângeau, după 700 de ani, pe mauri. Cu toate că şi aici se adunau – ca şi în Franţa şi în Angliacortes-urile pentru aprobarea impozitelor, Spania fiind îndrumată, timp de peste 200 de ani, mai mult de episcopi şi de călugări, până ce, abia pe la 1490, se va consolida în interior.