Ioan Ramurean Si Milan Sesam

— Istoria Bisericească Universală Voi. II numit Ordinul terţiarilor. Deşi mort de tânăr (1226, la 44 ani), icis<„ de Assisi a fost poate cel mai popular dintre întemeietorii or-lor monahale (la-40 de ani după moartea lui numărul mânăstirilor ciscane se ridica la 8009), mai ales pentru tradiţia că din dragoste ru Hristos i-ar fi apărut pe corp „stigmatele„ sau rănile Domnului, ă moartea lui a urmat divizarea ordinului în „observanţi„ (sau ri-si) şi în „conventuali„, care admiteau averea pentru folosul comu-; ii niânăstireşti. Papalitatea a sprijinit pe conventuali în lupta contra ticelli”-lor rigorişti, care, prin inchiziţie, au fost lichidaţi în 1352. Icisc de Assisi a fost apreciat când ca cel mai simpatic din toate rile medievale (Harnack), când, privit sentimental („ii poverello”), „ ecursor al unui creştinism fără dogme (Sabatier, Renan etc). El ireciat în artă ca un îndrăgostit de natură („fratele soare”), iar în tualitate e dat ca model pentru predica sentimentală, cum a fost cenicul lui de mai târziu, în sec. al XHI-lea, Antonie de Padova 5-1231).

În 1228, el a fost canonizat sfânt de papa Grigorie al IX-lea 7-1241).

Datorită prestigiului renumitului teolog scolastic John Duns Scot 308), care a făcut parte din ordinul franciscanilor sau al fraţilor) ri.

— Franciscanii se mai numesc şi scotişti.

— Orăhral dominicanilor a fost întemeiat în 1215 – tocmai când i Inocenţiu al III-lea (1198-1216) era în culmea puterii sale, de nicul spaniol Dominic Guzman fI170-122] j>. Născut în provincia illia din Spania, ca o reacţie faţă de luxul, lăcomia şi viaţa moleşită îrului catolic, în urma cărui fapt mulţi oameni le refuzau serviciile mtribuiau astfel indirect la înmulţirea ereziilor. Încă din 1205 Do-c a trecut Pirineii şi a început să predice într-o societate în care, înflorirea vieţii orăşeneşti şi a bunăstării, începuseră să apară feno-s îngrijorătoare de libertinaj nu numai în moralitate, ci şi în gândire. Inie a activat în jurul oraşului de mare înflorire economică pe ci, (Tourousgfr întemeind un ordin de călugări cerşetori, numit „Qrdo um praedicatorum” (Ordinul fraţilor predicatori), cu viaţă^comună. T Eonoriual III-lea (1216-1227) a aprobat ordinul în Q2 lip sub ele de „fraţii predicatori”, – „Fratres praedicatores” – scoţându-i ub ascultarea episcopilor locali şi punându-i sub ascultarea directă: clusivă a autorităţii sale, dându-le dreptul de a mărturisii, a predica săvârşi Sfintele Taine. În 1233 papa Grigorie al IX-lea a acordat îului fraţilor predicatori jurisdicţia asupra ereticilor. Ascultarea, plina şi severitatea dominicanilor împotriva ereticilor este ilustrată jocul de cuvinte: Dominicani = „Domini canes” = câinii Domnului. Privilegiile acordate franciscanilor şi dominicanilor cu scoaterea de jurisdicţia episcopilor locali şi cu supunerea lor exclusiv autorităţii le, le-au atras duşmănia ascunsă a clerului superior. Îndeplinriea servicii în parohii, pe de altă parte, a provocat aversiunea clerului sir. In al treilea rând, fanatismul şi cruzimea cu care au acţionat ales dominicanii în inchiziţii au stârnit ura poporului. Rivalitatea tica şi teoretică între cele două ordine monahale s-a manifestat prin dispute pasionate, purtate de multe ori cu mijloace nedemne, şi ajun-gându-se chiar la răzbunări sângeroase.

Datorită marelui prestigiu de care se bucură în Biserica romano-catolică marele teolog scolastic Thomas de Aquino (f 1274), care a intrai în Ordinul dominicanilor, aceştia se mai numesc şi „tomişth, spre deosebire de franciscani, care se numesc şi' „scotişti”, după numele lui Duns Scot, care a fost franciscan.

În afară de aceste şapte ordine mari s-au mai întemeiat în aceastî perioadă şi alte ordine mai mici, precum şi asociaţii pioase de laici, bărbaţi şi femei, după cum urmează:

1. Asociaţia de mânăstiri a fraţilor scoţieni şi irlandezi a fost întel meiată în sec. al Xl-lea de Marianus Scotus, în legătură cu emigraţiil] irlandeze. În sec. al XIV-lea ea s-a discreditat.

2. Atoniţii, ordin întemeiat pe la finele sec. al Xl-lea, s-a dedica mai ales îngrijirii bolnavilor.

3. Ospitalierii Sfântului Lazăr (spre deosebire de ordinul militar

Sfântului Ioan) a fost un ordin nu prea numeros, înfiinţat pe la 118 în Montpellier şi mutat mai apoi la Roma. S-a ocupat mai ales cu asi= tenta leproşilor.

4. Între ordinele pentru răscumpărarea răniţilor şi a celor căzu în robie la musulmani au fost trinitarii (ai Sfintei Treimi), în Italia:

Franţa, şi mercedării (care răscumpără), mai ales în Spania, în sec.;

XlII-'lea.

5. Ordinul serviţilor a fost întemeiat în 1233 în Florenţa, pentij răspândirea cultului Maicii Domnului, cult care în urma cruciadelor srăspândit mult în Apus.

6. Ordinul brigittelor a fost întemeiat în 1363 în Suedia de o prinţe: văduvă, Brigitta, având misiunea de a purta grijă de moralizarea femeili decăzute.

7. Ordinul' oblatelor a fost întemeiat în 1433 în Italia, cu angajame: monahal temporar, adică nu pentru toată viaţa, ci numai pentru anumită durată.

8. În Ţările de Jos, evlavia populară a dat naştere unor asociat precum cele ale beghinelor şi begarzilor, femei şi bărbaţi dedicaţi rr ales operelor de caritate (sec. al XlII-lea), sau ca aceea numită fraţii viaţă coviună, care promova actele de pietate şi de instruire recipro

(sec. XIV-XV).

Ordinele cavalereşti s-au născut din necesitatea de a avea oama devotaţi nu numai slujirii creştine a omului, ci şi pentru apărarea siguranţa Locurilor Sfinte cucerite de cruciaţi. Pentru a fi cât mai od rativi, conducerea lor era strict ierarhizată şi centralizată, având în fruij un „mare maestru” sau un „maestru suprem”, a cărui putere era 1 trectrtă”doar de capitlul general care se afla la Roma.

Ordinul călugărilor ospitalieri ai Sfântului Ioan sau Ioaniţii a f înfiinţat~ttenişte negustori din Amalfi, într-un spital din Ierusalim, la anul 1048, având ca patron pe Sfântul Ioan Botezătorul. Scopul Iu fost să asigure găzduirea pelerinilor şi să îngrijească de bolnavi. Di:

LUAUA A iJAXKA irea Ierusalimului de către cruciaţi, ordinul s-a militarizat, în l apărării creştinilor de atacurile musulmanilor şi îndeosebi a pira-Cât timp a durat regatul Sfântului Mormânt (1099-1187) s-au tat în diferite oraşe italiene o serie de filiale ale loaniţilor, cu; i spitale, dar începând de pe la 1137 misiunea lor principală a cea militară. Prin ajutoarele şi daniile primite au ajuns curând lăstare şi mare bogăţie. Purtau în mod curent mantale negre cu albă, iar în război, manta roşie cu cruce albă. După alungarea iilor de la Locurile Sfinte au intenţionat să se aşeze în Ţările ne, cum dovedeşte „diploma cavalerilor ioaniţi” din 1247. După; i şi-au stabilit cartierul general în insula Rodos, unde au rămas n 1522 când, alungaţi de turci, s-au mutat în insula Malta, unde ă numele de cavaleri maltezi sau cavalerii de Malta. Zmplierii sau cavalerii templului, cel mai vechi ordin militar u-zis, a fost întemeiat în 1119 la Ierusalim de 8 cavaleri francezi, nte cu Hugues de Payens, având întâiul loc de reşedinţă o aripă latul dăruit de regele Ierusalimului Balduin al II-lea (1118-1131), pe locul vechiului templu mozaic, în amintirea căruia primiră e de Templieri. Scopul era protejarea, prin arme, a pelerinilor.: eput a fost foarte sărac, dar în urma recomandărilor făcute de rd de Clairvaux (f 1153), care i-a susţinut în sinodul de la Troyes şi le-a redactat chiar mare parte din regulament, ordinul lor a t cel mai bogat din toate ordinele militare, ajungând să aibă cu în capitala Franţei centrala schimburilor monetare europene, ma lor era o manta neagră cu cruce roşie. După 1291, ordinul nevoit să părăsească Palestina şi s-a stabilit în Franţa. E greu îs unde şi când a început să devină incomod pentru regatul fran-sst ordin călugăresc. Poate averile fabuloase şi tranzacţiile lor îi i în cale. Ca să pună mâna pe ele, regele Filâp al IV-lea cel Frumos -1314) a folosit şi spionajul. În 1307, generalul ordinului Jacques lay a fost arestat şi maltratat. Sub anchetă şi tortură cavalerii egat şi scuipat Sfânta Cruce, au recunoscut că duc viaţă imorală Practică idololatria. Generalul a trimis o circulară membrilor săi 'erite oraşe şi ţări să-şi recunoască şi ei greşelile. Dosarul a fost apoi papei Clement al V-lea (1305-1314), la Avignon în Franţa, i mutase reşedinţa, care a decis arestarea tuturor vinovaţilor, în ară s-ar afla, iar bunurile lor să fie confiscate. Peste un an s-au dat cercetările; zece cardinali au restituit papei pălăria de car-; punându-i că s-au înşelat, crezându-1 că este mai mare decât regii t împăraţii, câtă vreme el este doar robul regelui francez. Comi-iblice au dovedit în 1310 vina templierilor. Numai într-o singură ost arşi pe rug 54 de templieri, deşi unii din ei strigau şi de sub că au fost chinuiţi ca să se declare vinovaţi. Tot aşa a sfârşit şi s de Molay. In Aragon, numai după luptă grea templierii au castelele lor. Cei din Cipru şi-au dovedit nevinovăţia. La sinodul? Nne (1311-1312), socotit alXV-lea conciliu general în Biserica 3-Catolică, deşi s-a permis să ia cuvântul şi templierii, papa Cle-1 V-lea a hotărât desfiinţarea ordinului. Bunurile templierilor din au căzut toate în mâna regelui Filip al IV-lea cel Frumos.

În 1314 muriră în chip neaşteptat şi papa Clement al V-lea şi rege Filip al IV-lea cel Frumos, fapt pe care amicii templierilor l-au înfăţiş ca o pedeapsă divină.

Ordinul cavalerilor teutoni a fost înfiinţat tot la Locurile Sfir în 1190, în timpul Cruciadei a IlI-a, de câţiva nobili germani din părţ Balticii. Purtau mantale albe şi cruce neagră. Niciodată numărul n-a fost prea mare, în schimb acţiunile lor denotă o disciplină de fi precum şi o extremă asprime şi cruzime. Nevoit să se refugieze Europa, a obţinut de la Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) pos siuni în Ţara Bârsei (1211-1226) – Transilvania – cu condiţia de lupta împotriva cumanilor. Primind, în 1226, propunerea papei şi împăratului Germaniei, a început activitatea de convertire în Prusi unde au exterminat pe indigenii păgâni şi au adus în locul lor coloni germani. Din 1309 şi-au mutat sediul la Marienburg, iar după înfrî gerea din 1410 puterea lor scăzând, în 1466 au trebuit să intre sub suz ranitatea Poloniei care i-a alipit o parte din teritoriu. Domnul Moldov Alexandru cel Bun (1400-1432) a dat ajutor Poloniei contra cavalerii teutoni în lupta de la Grimwald, din 15 iulie 1410, şi în lupta de Marienburg, clin 1422. În 1525 restul teritoriului a fost transformat către marele maestru al ordinului în ţară ereditară şi s-a luteraniz;

În ţinuturile Balticii şi în Peninsula Iberică au mai activat alte pat ordine militare: ordinul cavalerilor spadei, în Estonia, ordinele de C latrava şi Alcantra, în Spania, iar în Portugalia, Ordinul lui HrisU Toate aveau misiuni similare şi au luptat pentru răspândirea şi apărar armată a creştinismului în veacurile XII-XIV.

Dacă activitatea celor mai multe din ordinele monahale amint: aveau caracter moralizator, respectiv caritativ sau de apărare faţă duşmanul extern, Evul Mediu a mai produs în Biserica Apuseană alt soi de activitate, cea a inchiziţiei, legată de cercetarea şi nimicir duşmanului intern, mai ales a ereziilor.

Etimologic, numele „inquisitio” însemnează anchetă, cercetare. Început, inchiziţia a fost folosită numai ca procedură penală. Iniţi ir. chiziţia a fost înfiinţată în 1184 de papa Lucius al III-lea (1181-118 ca tribunal eclesiastic al papalităţii, purtând numele de Sfântul Ofic în conciliul de la Verona, pentru a combate erezia catarilor sau pa-renilor din Lombardia.

Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a stabilit în Conciliul al IV-de la Lateran din 1215, prin canonul 3, modul de procedură al aces tribunal ecclesiastic. Prin opoziţie cu procedura penală romană, afli în uz până atunci şi în tribunalele bisericeşti, prin care judecătorul ţiona numai dacă era sesizat de un acuzator oarecare, responsabil pen' dovedirea acuzaţiilor, noua procedură din 1215 consta dintr-o anch pornită chiar de judecător, care discuta în contradictoriu cu inculpat care devenea acum şi acuzator şi judecător. Începutul activităţii s-a fă prin reprimarea dură a albigenzilor din sudul Franţei, a valdenzilor catarilor. Sinoadele din sudul Franţei obligau, de pildă, pe episcopi denunţe pe ereticii din parohiile lor, iar în decurs de un an -ci preciza canonul 3 al sinodului din 1215 – seniorul laic, care nv îndeplinire mandatul, era depus şi-şi pierdea domeniul. Ope-

: hizitoriale erau conduse de dominicani, cărora din 1252 papa al IV-lea (1243-1254) le-a pus la dispoziţie tortura. Sub se înţelegea numai învăţătura de doctrină greşită, ci şi sacriasfemia, sodomia, magia, vrăjitoria, alchimia etc.

; dura inchizitorială cuprindea: vizita sau inspecţia inchipredicarea şi timpul de graţie, ancheta cu denunţarea şi citarea pecti, interogatoriul acuzaţilor, audierea martorilor, apărarea ii, vexarea, tortura, auto-dafe-ul şi examinarea apelului la papă.

În localitate, inchizitorul ţinea o predică invitând pe cei vii se prezinte în timp de 15-30 de zile – aşa-nuinitul „timp

—(bine ştiind că în acest caz pedeapsa le va fi mai uşoară.

Se prezentau în acest răstimp, împricinaţii erau citaţi o singură

Dai sau scris prin preotul locului ca să se prezinte la judecător.

Itarea era urmată de arestare.

Rogatoriul consta din răspuns la acuzaţiile aduse. Înainte de a

; acuzatul era pus să jure pe Sfânta Evanghelie. Judecătorul apoi vina. Între acuzatori era admis oricine, fie şi eretici, exaţi, criminali, hoţi, vrăjitori, care în dreptul comun nu puteau iei de calitate. Acuzatorul nu era confruntat cu martorii acure rămâneau secreţi. La început, acuzaţii au avut drept să-şi ia mai târziu nu li s-a mai permis acest lucru. Chiar şi când li se acţiunea avocatului trebuia să se reducă doar la scătuirea acu- „să recunoască adevărul”, adică temeinicia acuzaţiilor aduse.

GPU constrângerea era menită să stoarcă mărturisirea. La juparticipa un tribunal compus din mai mulţi oameni din oraş, ntre preoţi, călugări, jurisconsulţi, oameni discreţi şi demni de

¦ea inchizitorului. După rostirea sentinţei se convoca o şedinţă unde soarta acuzaţilor era fixată definitiv. La această şedinţă să participe cât mai multă lume. Ea purta numele de „auto da ză act de credinţă. Era ţinută de obicei duminica sau în sărbătoriiea dimineaţa. Condamnaţii trebuiau să se lepede de erezie măcar

Mbunalele inchizitoriale recunoşteau acuzatului, teoretic, dreptul la papă; practic însă inchizitorii nu se arătau deloc dispuşi să

3te apelul.

Iepsele aplicate erau diferite. Exhumarea morţilor, prescrisă de î pentru cei excomunicaţi, ca să nu profaneze cu rămăşiţele lor ui, însoţită de strigătele „care va face aşa, aşa va păţi”, avea drept intimideze mulţimile. Distrugerea caselor ereticilor, ca şi a celor s-au refugiat, era o pedeapsă simbolică şi infamantă; deoarece ea riguroasă ar fi dus la pustiirea oraşelor, această pedeapsă s-a numai caselor de adunare ale ereticilor şi celor în care s-a săvârşit botez eretic. Confiscarea averii era o pedeapsă chiar mai gravă ea din dreptul roman. Erau exceptaţi de la confiscare numai copiii

— Au denunţat părinţii şi ereticii care s-au predat singuri în timpul da graţie. Pedeapsa confiscării se mai aplica şi ereticilor care nu abjurau erezia lor, precum şi celor condamnaţi la închisoare pe viaţă, morţilor condamnaţi în efigie cu dezgroparea lor precum şi celor condamnaţi în lipsă.

Trimiterea în pelerinaje şi flagelarea constituiau o altă categorie de pedepse, care puteau fi convertite eventual în opere de caritate. Fiagelarea se făcea în biserică în timpul Liturghiei.

Închisoarea nu era considerată pedeapsă, ci mijloc prin care ereticul putea – prin regim de pâir. E şi apă – să obţină iertare pentru crime precum şi ca mijloc de supraveghere a lui. Ea era temporară, pentru cei ce mărturiseau erezia şi se lepădau „în timpul de graţie”, ori permanentă, pentru cei ce o mărturiseau numai prin tortură.

Aplicarea pedepsei cu moartea, care a adus tribunalelor inchizitoriale o tristă celebritate, nu s-a făcut fără numeroase proteste şi şovăieli încă de la început. Astfel, unii considerau că erezia nu este crimă, de aceea se şi opuneau pedepsirii ei, căci, se spunea, ea nu trebuie combătută decât prin raţiune (argumentis, non armis capiantur). Alţii acceptau şi ideea pedepsirii, dar numai a celei spirituale, adică excomunicarea, pentru a evita molipsirea altora. Chiar şi cei ce acceptau alte pedepse decât cele spirituale se opuneau cu hotărâre pedepsei capitale, iar pedepsele fizice le recomandau numai cu multă rezervă, Prin sinodul de la Verona (1184), la care a participat şi împăratul Friederich I Bar-barossa (1152-1190), s-a stabilit ca ereticii să fie predaţi braţului secular care să le aplice pedeapsa.

, Numărul victimelor inchiziţiei nu poate fi stabilit; deşi destul de mare, numărul a fost exagerat de adversarii Bisericii. Răspunderea pentru aceste omoruri şi mai ales pentru cele în masă, săvârşite cu prilejul cruciadelor împotriva ereticilor, dintre care una din cele mai sângeroase a fost cea din 1209 împotriva albigenzilor (masacrul din Beziers) de sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea, revine în întregime Bisericii] romano-catolice şi mai puţin nobilimii interesate. Justificarea acestor acte prin asemănarea ereziei cu crimele de Ies majestate, de trădare sat falsificarea monedei nu stă în picioare. Prerogativele tribunalelor inchi-i zitoriale erau atât de mari, încât depăşeau uneori şi puterea episcopala sau civilă. Putea fi citat şi arestat oricine şi se putea folosi tortura îmj potriva oricui, păstrând secretul martorilor, a căror vrednicie de crezarj nu era controlată totdeauna, căci inchiziţia a împătimit relaiiUe d^ntr oameni în aşa măsură, încât ideea şi metodele ei vor apăsa până şi p conştiinţa unora dintre reformatorii protestanţi (Calvin, Beza etc).

În secolul al XV-lea, o tristă şi detestabilă celebritate a cunoscul printre dominicanii spanioli (adevăraţi Domini canes), Thomas de Toj quemada (1420-1498), inchizitorul general al Spaniei.

În 1483 a luat fiinţă în Spania Consiliul Suprem sau general al chiziţiei, numit „Suprema”, care a făcut mii de victime.

În secolul al XVIII-lea iezuiţii din Spania s-au aliat cu inchiziţj Abia la 22 februarie 1813 parlamentul spaniol a abolit sinistra inchizij spaniolă, care a îndoliat atâtea secole Spania.

Bartolomie Bennassar, L'Inquisition espagnole – Inchiziţia spaniolă (sec. XVtrad din limba franceză de Carmela Roman, Bucureşti, 1933; H. Beinardt, ds oi the trials oi the spanish inquisition (1483-1485), Leiden, 1974, 677 p. j minique L'Inquisition, Paris, 1969; H. Kamen, Histoire de l'inquisition espagnole spanish'Inquisition), traduit de l'anglais par Tenette Prigent et Helene Delatre, r Lortz, Bernhard von Clairvaux, Monch und Mystiker, Freiburg, 1955; N. H. ViGeschlchte des heiligen Dominikus, Freiburg, 1957.

: Erdmann, Religiose Bewegungen des Mittelalters, ed. II, 1961.

J Grundmann, Ketzergeschichte des Mittelalters, Freiburg, 1963.

> Fossier, Le moyen îge, T. 1. Ies mondes nouveaux (350-950; t. 2. L'eveil rurope (950-1250); t. 3. Le temps de crise (1250-1550), Paris, 1982-1983;

^p^ H.

— G. Beck, E. Ewig et J. A. Jungmann, The Church în the age ot ism, trad. Din limba germană, London, 1980, XVIII – 574 p.; E. Gilson, La iphie au moyen îge, Paris, 1976; Idem, La Theologie mystique de Saint d (Coli Etudes de philosophie medievale), Paris, 1934; H. Thode, Franz\par ssisi und die Anlănge der Kunst der Renaissance în Italien, Wien. 1934.

N romfineşte:

L. Hiatt-Verill, Inchiziţia, în rom. de Gh. Dinu, Craiova, 1931.

Acques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, traducere şi note de Măria î, Bucureşti, 1970; Recenzie de Prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, XXIV nr. 2, p. 265-270.

Captivitatea babilonică a papilor îa Avignon.

Marea schismă papală din Apus. Conciliaosmuî.

Sinoadele de îa Pisa, Konstanz, Basci * dată cu dispariţia de pe scena istoriei a ultimului împărat din a Hohenstaufen şi cu mutarea pentru 70 de ani a reşedinţei papale anta, la Avignon (1309-1377), Biserica romano-catolică inaugura 3 epocă în viaţa sa, iar pentru conştiinţa oamenilor şi a popoarelor mţa o etapă de tot mai multă nestatornicie şi de lipsă de unitate, îenul era mult mai profund decât să fie redus la preponderenţa ă, de astă dată de coloratură franceză, asupra vieţii bisericeşti, era mult mai adâncă şi ea nu se rezuma la faptul că fiecare stat are popor dorea să-şi ridice pe scaunul papal un pontif din sânul nici măcar atunci când, pentru ani în şir, vor fi aleşi câte doi liar trei papi în acelaşi timp, fiecare continuând să-şi menţină; i administraţia proprie. Jpă sute de ani de convieţuire şi uneori de colaborare condamcu instituţiile atât de nestatornice ale regimurilor feudale, Bi-se va resimţi profund în însăşi fiinţa ei. Simţea din adâncul ei, au toţi părinţii şi fiii ei de bună credinţă, că trebuie să accepte e fundamentale în însăşi căpetenia şi mădularele sale. Va trebui bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu. Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Să spunem totuşi că nici de astă dată nu s-au tras toate consecinţele dintr-o criză atât de adâncă şi lungă, ci se vor încerca rezolvări numai periferice. De aceea când va veni în sec. XVI Reforma, Biserica Apuseană se va dovedi profund răvăşită şi slăbită.

1. Captivitatea babilonică a papilor de la Avignon în iunie 1305, după discuţii lungi care durară 11 luni, în care s-au ciocnit interesele franceze cu cele italiene, a fost ales la Perugia ca papă francezul Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, sub numele de Clement V (1305-1314). In loc să rămână acasă, papa a hotărât că înscăunarea sa va avea loc la Lyon. După ce a mai schimbat două reşedinţe, Bordeaux în 1305-1306 şi Poitiers în 1307-1308, în 1309 se hotărăşte pentru Avignon, unde papalitatea avea un mic domeniu, numit Venaissin. De acum încep cei 70 de ani de „exil babilonic” al papilor, care a durat din 1309 până la 1377, când papa Grigorie al Xl-lea (1370-1375) părăsi Avignonul şi de la 17 ianuarie 1377 se stabili la Roma.

Clement V s-a dovedit un nesăbuit cheltuitor. Banii strânşi pentru cruciadă au ajuns în buzunarele prietenilor săi. Din cei 10 cardinali nou numiţi, 9 erau francezi. Timp de 5 ani, cât a petrecut la Avignon, el a plătit regelui francez Filip IV cel Frumos (1285-1314) „zeciuiala Bisericii”, anulârid bulele emise anterior de papa Bonifaciu VIII (1294- 1303) şi înscenând, la dorinţa regelui, răsunătorul proces împotriva „templierilor”, al căror ordin a fost desfiinţat în Sinodul de la Viena (Vienne), pe valea Ronului, în 1311-1312.

Doi ani după moartea lui, scaunul a rămas vacant: cardinalii nu s-au putut înţelege pe cine să aleagă. Cei trei cardinali italieni voiau un compatriot de-al lor revenit la Roma, pe când cei 15 cardinali francezi voiau unul de-al lor, în Avignon. Aşa a fost ales viitorul Ioan XXII (1316-1334), care în toţi cei 18 ani de pontificat n-a părăsit palatul rezidenţial, din cabinetul căruia îşi conducea acţiunile. În timpul lui s-a făcut şi alegerea împăratului german, în persoana lui Ludovic de Bavaria (1314-1347). Papa a contestat alegerea lui, aruncând Germania în furtuna luptelor civile şi dezlănţuind din nou conflictul dintre suveranii germani şi papalitate. În 1324 papa aruncă anatema asupra lui Ludovic. Drept răspuns, acesta acuză pe papă de erezie. Atunci papa îl depune. În vremea lui au apărut în public primele formulări ale ideologiei conciliariste, socotite ca singurele căi care ar mai putea salva papalitatea. Desigur cărţile apăreau anonim „Defensor pacis” de Mar-silius de Padova (1272-1342) şi „Dialogus” de W. Occam (1270 – f 1349), dar în urma cercetărilor autorii lor fiind identificaţi au fost condamnaţi întocmai ca şi unele propoziţii din scrisul celui mai mare teolog contemplativ german Meister Eckart (1260-1327). Lupta cu Ludovic de Bavaria degenera tot mai mult.

În 1342 a fost ales Clement VI (1342-1352), un mare arghirofil şi veşnic preocupat de căpătuirea nepoţilor. Având nevoie de cât mai mulţi el a înăsprit şi mai mult fiscalitatea curiei papale care şi aşa era încărcată.