Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Mpozitele excesive, încasate de papă sub diferite numiri erau: orarii pentru numiri şi confirmări de episcopi şi abaţi; 2) onorarii ite de la episcopi la vizitele periodice în Roma; 3) darea anuală i mânăstirile şi de la statele vasale ale Sf. Scaun (cens şi dinarul etru); 4) subsidii sau zeciuială după venituri speciale; 5) beneficii posturile vacante; 6) beneficii speciale „jus spolii” şi 7) onorarii zitaţii canonice. Afară de acestea mai erau o serie întreagă de „re-iţii”' cu ocazia acordării de funcţii, dreptul de cumul etc. Pe drept ît, spuneau doctrinarii, „papa are drept să păstorească turma, dar -o şi tundă”. Dar păcatele feudale se încuibaseră adânc şi în Bi-a romano-catolică. De aceea vor cere cei mai mulţi „reformatio: siae în capite ei membris” – „Reforma Bisericii în conducerea şi brele ei”.

Pe vremea lui Inocenţiu VI (1352-1362), administrarea domeniilor 3orna ajunsese în mâinile regelui Robert de Neapole care, neputând ordine, a provocat o răscoală condusă de tribunul Cola din Rienzo Î54). În 1344 acesta a însufleţit poporul printr-o nouă constituţie. Din -icire, osândit de papă, tribunul a plătit visul său cu moartea, în vizita făcută în 1365 de împăratul german Carol IV (1346-1378),; a a insistat pe lângă papa Urban V (1362-1370) să se mute din la Roma, lucru pe care-1 şi face în 1367, dar aspectul jalnic al Romei îcut să plece din nou la Avignon.

În sfârşit Grigorie XI (1370-1378), deşi francez de origine, s-a ît definitiv la Roma, dar presimţind că grupările eclesiastice se vor îna iarăşi într-o lucrare şi mai condamnabilă: schisma, el şi-a sfârşit 3 în amărăciune, nu însă înainte de a fi adus o hotărâre salvatoare î alegerea viitorilor suverani pontifi să decidă majoritatea absolută turilor cardinalilor.

2. Marea schismă papală din Apus (1378-1417)

Marea schismă papală s-a declarat îndată, sub urmaşul său, Urban VI 3-1389), pentru motivul că din cei 23 de cardinali 6 rămăseseră la jnon, 1 în Toscana, iar 16 la Roma. Din aceştia 11 erau francezi, îlieni şi unul spaniol. In timp ce cardinalii se zbăteau neştiind pe să aleagă, poporul forţând uşile a manifestat zgomotos cerând un i roman. Urban VI a început să înfiereze luxul din Biserică, de aceea 5 cardinali din Avignon, împreună cu alţi 3 din Roma au ales alt i, un francez cu numele de Clement VII (1378-1394). aşa începe ea schismă, care va dezbina Biserica 40 de ani. Fulgerele afuriser şi interdictului zburau de la o reşedinţă papală la alta. La un lent dat aproape întreaga creştinătate s-a trezit exclusă din Biserică mul sau de celălalt papă. Când i-a ajuns la urechi ştirea că s-a pus ale un complot împotriva lui, papa a dispus întemniţarea a 6 car-tli, care au murit în chinuri cumplite. Provocând indignare, revolta: îrba împotriva papei s-au transformat într-un elan de bucurie când răspândit vestea morţii lui.

Cei din Avignon sperau că noul papă se va alege în Franţa; Bo-nifaciu IX (1389-1404) va primi însă tiara la Roma. Nepătat, dar lipsit de energie faţă de asalturile nepoţilor şi lipsit de experienţă, noul papă n-a găsit altă pasiune mai mare decât căpătuirea rudelor. La moartea papei Clement al VII-lea de la Avignon. În 1394, Universitatea din Paris era de părere ca un timp să nu mai fie ales nici un urmaş, dar cardinalii aleg pe Benedict al XlII-lea (1394-1424), un om şiret şi făţarnic, care când vorbea credeai că aduce pacea pe loc în Biserică, dar când îi vedeai faptele observai că nicicând nu s-a gândit la ce spusese, nevrând să renunţe pentru nimic în lume la tiara pe care o primise pe neaşteptate.

În 1404 papa Bonifaciu IX de la Roma muri, iar cardinalii aleg pe Inocenţiu VII (1404-1406), care a jurat că va căuta toate posibilităţile pentru tămăduirea shisme? Fie chiar demisionând, dacă va fi nevoie.

La moartea lui Inocenţiu VII cardinalii s-au gândit să nu mai intre ¦ în conclav”, punându-se în această privinţă în legătură cu cei din Franţa.

3. Sinoadele conciliariste de la Pisa (1409), Konstanz (1414-1418) şi Basel (1431-1447) a. Sinodul de la Pisa (1409). Din cauza tulburărilor din Roma, cardinalii au trebuit să-şi schimbe gândul. Cei 14 cardinali au stabilit ca, în cazul că unul din ei va fi ales, să renunţe la demnitatea papală, acelaşi lucru urmând să-1 facă şi cel din Avignon. Aşa au ales pe Grigorie XII (1406-1415), care, potrivit angajamentului, a scris lui Benedict XIII rugându-1 să facă şi el la fel, adică să demisioneze amân-doi. Au trebuit să intervină normanzii, care să-i hotărască, în fine, să se întâlnească amândoi în sinod general pe data de 25 martie 1409 la Pisa, în Italia.

Totuşi cei doi papi nu s-au înfăţişat. Erau prezenţi la început doar 14 cardinali: 8 de la Roma şi 6 de la Avignon. Mai târziu, cei din Curia romană s-au ridicat la 14, cei din Franţa la 10. Mai participau 4 patriarhi, 80 episcopi, reprezentanţi a încă 102 episcopi, apoi 87 egumeni, 41 priori, marele maestru al ioaniţilor, cei 4 generali ai ordinelor cavalereşti, delegaţi a 13 universităţi, 100 de canonici, peste 300 de doctori în teologie şi drept canonic. Preşedinţia a avut-o cel mai bătrân cardinal din cei prezenţi, cel din Poitiers. După ce s-a citit citaţia trimisă celor 2 papi, sinodul de la Pisa i-a judecat în lipsă şi i-a depus (5 iunie 1409). Cardinalii au decis întocmirea unui memoriu solemn şi au cerut ca noul papă care urma să fie ales să continue lucrările, săvârşind inclusiv şi reformarea Bisericii „in capite et membris”. Apoi constituindu-se în conclav au ales pe un veneţian, un grec latinizat Petru Filargis, ca papă, cu numele de Alexandru V (1409-1410).

Se spera că el va aduce şi unirea bisericilor greacă şi latină şi va Înlătura şi shisma papală. Niciuna din cele două dorinţe nu s-a împlinit. Erau acum trei papi.

În 1410 Alexandru V a murit. În locul lui cardinalii aleg pe Ioan XXIII (1410-1415), rob al intereselor şi plăcerilor lumeşti celor mai nesăbuite. Lumea era exasperată; mulţi au început să plece. Singura hotărâre luată a fost să se convoace peste 3 ani un nou sinod penhotărâri. Acesta este sinodul de la Konstanz, azi în sudul Germaniei, râul cu acelaşi nume.

B. Sinodul de la Konstanz (1414-1418), socotit de Biserica ro-no-catolică drept al XVI-lea „sinod ecumenic”, a fost mai mult opera jăratului Germaniei Sigismund I (1410-1437), care a crezut că a it momentul să se pună capăt „shismei cu trei capete în Biserica lano-catolică” şi să facă reforma Bisericii „in capite et membris”. Odul a fost mâi mult un „congres apusean” al conducătorilor bise->şti şi lumeşti şi a avut meritul că a rezolvat problema marii shisme jale din Apus şi a hotărât condamnarea mişcărilor eretice ale pre-armatorilor John Wicliff (f 1384) şi Jan Hus (f 6 iulie 1415).

Prin participarea celor 1800 de membri, majoritatea absolută laici, căutat înfrângerea monarhiei absolute a papalităţii, dorinţă pioasă, nerealizată din cauza structurii dogmatice şi canonice a Bisericii nano-catolice.

Papa Ioan XXIII a sosit la sinod în 28 octombrie 1414 însoţit de cardinali şi alţi demnitari. Pentru că nu sosiseră toţi s-a decis ca ma şedinţă să se deschidă în 16 noiembrie.

În şedinţa din 2 martie 1415 papa a fost silit să citească în faţa odului un document în care se prevedea că, dacă ceilalţi doi papi renunţa, va face şi el acelaşi lucru. Înainte însă de a fi citit el acest, s-a citit din partea sinodalilor un rechizitoriu, la auzul căruia Ioan a dat seama că a pierdut partida. Ţinut la curent cu tot ce se discuta şedinţele secrete, papa a ajuns la convingerea că cel mai nimerit ru ar fi să fugă. Bănuind lucrul, împăratul Sigismund a poruncit să păzite toate porţile oraşului. În noaptea de 20 martie 1415, travestit haine de vizitiu princiar şi bucurându-se de concursul ducelui ederich de Austria, papa Ioan al XXIII-lea a fugit, dar, la scurt ip după aceea, trupele imperiale l-au prins şi în 17 mai 1415 e readus? Ă Konstanz cu o excortă de 300 de călăreţi; este închis într-un castel unde scapă doar în 1419, când îşi dă şi obştescul sfârşit. După ce papa Ioan al XXIII-lea a fugit de la sinod la 20 martie 1415, 1800 de delegaţi sinodali, rămaşi singuri, au socotit că a sosit montul să decreteze că autoritatea conciliului este mai presus de auto-atea papei.

Teoria superiorităţii sinodului asupra autorităţii papei, numită „Con-laristă”, a fost promovată de sinoadele zise „conciliariste”, ţinute la ia (1409), Konstanz (1414-1418) şi Basel (1431-1449).

Stimulaţi de membrii Universităţii din Paris, în frunte cu Jean arles Gerson (1362-1429) şi Pierre d'Billy (1350-1420), episcop fran-' de Cambrai, sinodalii au hotărât, potrivit teoriei sinodalităţii sau iciliarismului, următoarele: a) „Sinodul, întrunit legitim, prin puterea Sfântului Duh, reprezinBiserica militantă şi deţine puterea în chip nemijlocit de la Dumnei. Toţi, chiar şi papa, sunt obligaţi să i se supună în ceea ce priveşte idinţa, curmarea schismei şi reforma Bisericii „in capite et membris”.

B) Cine se va opune sinodului va fi pedepsit conform legii şi prederilor dreptului canonic.

C) Papa Ioan al XXIII-lea, părăsind sinodul, e suspectat de favori zarea schismei şi de erezie.

D) Membrii Sinodului au avut şi au. Deplină libertate de hotărâre.

La începutul lui iunie 1415 a fost adus la Konstanz prereformatorul ceh Jan Hus spre a se justifica în faţa sinodului pentru ideile sale. In şedinţa din 6 iulie 1415 Jan Hus, care spera că sinodul îl va apăra şi-i va da dreptate, văzând în el mai mult un tribun popular, care luptă pentru îndreptarea relelor din Biserică, a fost condamnat ca eretic, lipsit de demnitatea preoţească şi extrădat autorităţilor civile, care l-au ars în aceeaşi zi pe rug.

În anul următor, la 30 mai 1416, a împărtăşit aceeaşi soartă şi prietenul său Ieronim de Praga.

Învăţând din păţaniile rivalului său, Grigorie XII renunţă la tiară şi i se acordă un post de episcop, dar muri şi el în 1417. Cel de al treilea, Benedict XIII, deşi depus de sinod, trăia în Franţa la Perpignan, nevrând să cedeze şi jucând rolul unui papă fără Biserică. La 11 noiembrie 1417 se alegea după atâtea neînţelegeri un papă legitim, Martin V (1417-1431), încât prin alegerea lui marea schismă papală dintre anii 1378-1417 a luat sfârşit după aproape 40 de ani.

Sinodul din Konstanz a ţinut 45 de şedinţe publice între 5 noiembrie 1414-22 aprilie 1418, precum şi multe şedinţe consultative. Papa Martin a ştiut întocmi în aşa fel lucrurile ca să nu fie silit să înceapă lucrările în vederea reformei Bisericii „in capite et membris”.

În februarie 1418, a sosit la Konstanz şi o delegaţie de 19 mitropo-îiţi răsăriteni, între care era şi Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului din 1415. Din numeroasa delegaţie trimisă de Patriarhia Ecumenică” Ia acest eveniment de seamă din lumea creştină au făcut parte şi delegaţii laici ai celor două state independente româneşti, Ţara Românească şi Moldova, având în vedere că problema unirii Bisericii Răsăritului cu Biserica Apusului le interesa şi pe ele, ca ţări ortodoxe. Sinodul avea destule probleme de rezolvat, dar n-avea un conducător care să pornească discuţii de unire cu grecii. De aceea e mai mult decât probabil că Grigorie Ţamblac a părăsit Konstanz înainte de închiderea sinodului, întorcându-se în Răsărit fără vreun rezultat pozitiv.

Sinodul din Konstanz, deschis oficial la 5 noiembrie 1414, a fost declarat închis la 22 aprilie 1418 de noul papă, Martin al V-lea, după 45 de şedinţe.

C. Sinodul de la Basel (1431-1447). Deşi nu dorea discutarea reformei în Biserică, papa Martin a fost nevoit să convoace la Pavia, în 1423, mult aşteptatul sinod pentru reforma Bisericii. Însă, întrucât acolo izbucnise ciuma, sinodul a fost mutat la Siena. După discuţii nu s-a ajuns la înţelegere ce anume reformă ar trebui să se facă şi, la propunerea regelui Angliei, Henric al Vl-lea (1422-1461), s-a hotărât mutarea sinodului la Basel, în Elveţia. In 1425-1426, ambasadele franceză şi engleză au solicitat insistent papei Martin V să fixeze deschiderea sinodului, ceea ce acesta a şi făcut în iulie 1431. Dar, curând după deschidere, papa muri. Numărul participanţilor fiind mic, abia veniseră 300 dcj delegaţi care, pe deasupra, creaseră şi o atmosferă liberală neagreată sapă, noul ocupant al Scaunului Roman, Eugeniu IV (1431-1447), imis' la 18 decembrie 1431 o scrisoare de închidere a sinodului şi area lui la Bologna, unde urma să se discute unirea cu grecii. Sino-i s-au arătat surprinşi de hotărârea papei şi au înţeles că acesta a t mutarea spre a evita sancţionarea decretului emis la Konstanz, care se recunoştea că sinodul e superior chiar şi Bisericii nu numai oanei papei. De aceea, încurajaţi de împăratul Sigismund I al Ger-tiei de majoritatea prinţilor şi de votul clerului francez întrunit îna-la Bourges (februarie 1432), ca şi de distinsele personalităţi sosite iasel, sinodalii au hotărât să continue lucrările fără să ţină seama de soarea papală. Au fost aleşi protectori ai sinodului trei prinţi, iar: edintele sinodului urma să fie ales pe termen de o lună. S-a mai irât ca opiniile profesorilor universitari, doctori în teologie şi în drept anic, precum şi ale altor clerici erudiţi, să aibă o mai mare greutate t ale episcopilor.

Toate memoriile şi actele adresate sinodului sunt predate unei co-ii compuse din 12 membri, care, după examinare, le înaintează cornului spre deliberare.

Papa Eugeniu IV n-a vrut să ţină seamă totuşi de acest sinod, dar ntervenţia împăratului a cedat, şi prin bula sau enciclica Dudum ¦um, din 15 decembrie 1431, a recunoscut sinodul. În februarie 1434, ă ce se făcu deja împăcarea între papă şi sinodalii din Basel, ei în-jră să intre în miezul problemelor mari de reformă a curiei papale, revizuire a modului în care să se facă alegerea papei şi hotărâră că rebuie să depună în faţa sinodului un jurământ. Neînţelegerea a surit când a fost vorba de fixarea locului unde să aibă loc sinodul unio-cu grecii. Legaţii papali susţineau un oraş italian, majoritatea si-alilor doreau la Basel, Avignon ori în Savoye. Prin bula „Doctoris tium” din 18 septembrie 1437, papa Eugen al IV-lea hotărî transfe-: a consiliului din Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei, pen-a le fi mai uşor grecilor să vină la sinod. Neprezentându-se la şe-ţa din 24 ianuarie 1438, papa a fost suspendat, iar în şedinţa din 25 ie 1439, 20 prelaţi şi peste 300 de doctori în teologie l-au declarat; ic şi l-au depus din scaun pentru că a refuzat să primească hotărî-sinodului de la Konstanz.

La sugestia cardinalului d'Alleman, ducele Amedeu de Savoia a fost clamat în 5 noiembrie 1439 papă cu titlul Felix V (1439-1449) (a; ultimul antipapă, care s-a menţinut până la dizolvarea sinodului Basel, în 1449).

O nouă schismă s-a deschis. Şi cu toate că la început cele mai mul-; ări sprijineau pe Felix V, după 1443, rând pe rând Franţa, Aragonul, ţia şi, în fine în 1445, Germania trec de partea papei Eugen al IV-Sinodul din Basel a mai lucrat până în 1449, când s-a dizolvat. Spre sebire de galicanii extremişti, Biserica romano-catolică consideră ca menice numai hotărârile primelor 25 de şedinţe de la Basel, adică î ţinute până la mutarea sinodului la Ferrara, pe coasta răsăriteană ialiei, la 18 septembrie 1437, care se deschise oficial la 4 martie 1438. =ele 25 de şedinţe s-au discutat modul de combatere a ereziilor şi alte probleme care nu atingeau autoritatea Scaunului de la Roma. Ceea ce a ridicat prestigiul papei Eugen al IV-lea, în timpul sinodului din Ba-sel, care din 24 ianuarie 1438 nu-1 mai recunoştea, declarându-1 eretic şi depus din scaun, a fose unirea încheiată cu grecii la 6 iulie 1439. Astfel, ortodocşii au contribuit, poate fără voia lor, la ridicarea prestigiului papalităţii în ochii occidentalilor.

Izvoare: Cari Mirbt, Quellen zur Geschichte des Papsttums und des romischen Katholizismus 5-e Auilaqe, Tiibingen, 1935 j 6-e Aufl., Tubingen, 1967; I. Albergio, P. P. Ioannou, C. Leonardi, P. Prodi et N. Jedin, Conciliorum oecumenicoium decreta, Freiburg im Breisgau, Bale, 1962.

Lucrări: R. Fossier, Le jnoyen îge. T. 2. UEveil de VEurope (950-1250); Le iemps de crise (1200-1550), Paiis, 1982-1983; F. Kempf, H.- G. Beck, E. Ewig et J. A. Jungmann, The Church în the age ot feudalism. Traducere din limba germană, Lcndon, 1980, XVIII-574 p.; Giuseppe Albergio, Chiesa conciliare. Ldentită e signi-iicato del conciliarismo, Brescia, 1981, 368 p.

Arnulf Vagedes, Das Konzil iiber dem Papst? Die Stelungnahmen des Nikolaus von Kucs und des Panormilanus zum Streit zwischen dem Konzil von Basel und Fugen IV, 2 voi. T. I. text; II. Anmerkungen, Paderborn, Miinchen, Wien, Ziirich, 1981; J. E. Anastasion, 'Iaiopia t^s 'Exv. Xijaâas t. II, ed. 2-e, Tesalonic, 1979; J. W. Stieber, Pope Eugenius IV. The Council ot Basel and the secular ecdcsiasiical autkorities în the empire. The conilict over supreme authority and power în the Church, Leyda, 1978, XVI-514 p.; Die Entwickhmg des Konciliarismus, Weiden und Nachwirken der konciliaren Idee, editată de R. Baumer, Darmstadt, 1976, 409 p. R. Kottje und B. Mocller, Gkumenische Kirchengeschichte. Bd. II. Mittelaâter und Re-iormalion, Munchen, 1970. J. Danielou et H. Marrou, Nouvelle histoire de lEglise. T. II, par M. D. Knowles et D. Obolensky, Le moyen îge, Parjs, 1968; H. Jedin, Bischollich.es Konzil oder Kirchenparlament? 2-e Aufl. Freiburg im Breisgau, 1966; J. Gili, Histoire des conciles: Constance et Băle, Florence, Paris, 1965, 410 p. A. Franzen – A. Miiller, Das Konzil von Konstanz, Freiburg im Breisgau, 1964; C. Bihlmeyer et H. Tiichle, Histoire de l'Eglise. T. II. L'Eglise de la chretiente, adapte par M. H. Vicaire, Miilhouse, 1963; VI. I, Pheidas 'ExxX^aiaoxtx'f) tizopia, t. I. De la iconoclasm pină la căderea Constantinopolului (1453), Atena, 1963; J. Lortz, Histoire de l'Eglise des origines ă nos jours. Traduit de l'allemand par M. Lefevre, Paris, 1956; 2-e ed., Paris, 1962; Y. Renouari, Ia papaufe a Avignon, 2-e ed., Paris, 1962. W. de Vries, Die păpste von Avignon und der christliche Osten, în „Orieritalia Christiana Periodica”, XXX (1961), no. 1, p. 85-128.

Mann, G. A. Heus und A. Nitschke, Propylăen Weltgeschichte. B/ne Universalgeschichte, Bd. I-X + 2 Suppl., 12 voi., Frankfurt, Wien, 1961-1965; Augustin

Fiiche et Victor Martin, Histoire de l'Eglise depuis Ies origines jusqu'ă nos jours, t. VIII, X, XII, XIII (1057-1274), de diferiţi istorici, Paris, 1946-1963; Aug. Fiiche, Ia chretiente medievale (395-1254), (t. VII de l'Histoire du monde par E. Cavaignac), Paris, 1929. A. Ehrhard und W. Neuss, Die Katholische Kirche im Wcindoi der

Zeiten, 3 Bande, 2-e Auflage, Leipzig, 1950-1954; B. Stefanidis 'ExxXTjuiaottx'Ji 'IaTop

TJsâi. IX^'âp y_pt oijuspov, Atena, 1948; ed. 2-a, Atena, 1959. F. X. Seppelt, Das Papsttum im Spc'tmittelalter und în der Zeit der Renaissance, Bd. IV, Munchen, 1940. L. Salemhier, Le gr and schisme d'Occident, 5-e ed. Paris, 1921. Ch.

— J. Hefele et Dom H.

Leclercq. Histoire des concils d'apres Ies documents originaux, t. V, VI, VII, Paris,

1946; A. Gervirth, Marsilius de Padua, 1. Paris, 1951. V. Martiii, Les origines du

Gallicanisme, t. I-II, Paris, 1939. '

În limba română:

Pr. prof. Milan Şesan, Sinodalitatea ortodoxă în secolele X! 7-XV/, în „Mitropolia Ardealului”, X (1965), nr. 1-3 p. 50-72; Prof. T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bo-dogae, Prof. Gh, G. Stănescu, Istoria bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956,

* Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu şl Pr. prof. T. Bodogae,

_76; Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, traducere de At. Miro-t. II, Bucureşti, 1927, p. 95-109.

Pentru istoria papilor:

Pierre de Luz, Histoire des papes, 2 voi., Paris, 1960.

G Mollat, Les papes d'Avignon, 1305-1378, 2-e ed., Paris, 1959.

F X. Seppelt, Geschichte der Păpste. Revăzută de G. Schweiger, 5 Bd., MlinJ954 1959; E. Caspar, Geschichte des Papsttums, Bd. I-II, Tiibingen, 1930-

Ferm. Hayward, Histoire des papes, Paris, 1929.

Pentru participarea românilor Ia conciliul din Constanz (1414-1418).

Izvoare: Cronica lui Ulrich von Richtental, ed. A. D. Sturdza, „ Delegaţi ni la Conciliul din Constanz, în „Analele Academiei Române”, seria Ii-a, t.

— 1894), p. 97-106.

Studii: Pr. prof. Nic. Şerbănescu şi Prof. Nic. Stoicescu, Mircea cel Mare

— 1418), 600 de ani de la urcarea lui pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987,

5 i98; Dănuţ I. Mânu, Sinodul conciliarist de la Constanz (1414-1418) Şi iparca Bisericii Ortodoxe din Moldova şi Muntenia, în „Studii teologice”, XXV |, nr. 5-6, p. 377-386; Pr. prof. I. Rămureanu, Rolul Bisericii Ortodoxe Române 'serica Răsăritului în secolele XIV şi XV, în „Biserica Ortodoxă Română”,: (1981), nr. 1-2, p. 131-143, aici p. 138, traducere franceză în Miscellanea ¦iae ecclesiasticae, VII, Louvain-la Neuve et Louvaine, 1985, p. 115-128; C-tin radja, Portretul şi stema lui Grigorie Ţamblac şi misiunea sa la Conciliul din lanz, în „Analele Academiei Române”, Mem. Sect. Ist., 1, III, t. XXVI, b, 1943 4, p. 141-150 j Idem, Delegaţii din ţara noastră la Consiliul din Constanz (în i) în anul 1415, Bucureşti, 1927 (Anul corect este pentru participarea delegaţiei Î18), în „Analele Acad. Rom.”, seria II, t. XVI (1893-1894), p. 97-106 şi extras, reşti, 1927.

Grăia {Ştefan Pop), MoWoveni/la sinodul din Constanz, 1418, în „Revista teo-î”, IX (1915), nr. 13-15, p. 207-215.

Controverse, erezii şi schisme în Răsărit şi Apus. Bogomilismul. Catarii, albigenzii, valdenzii şi alţii*

Evul mediu a fost, în general, o epocă în care preocupările teolo-făceau parte integrantă din gândirea oamenilor. In Răsărit, intere-pentru cultura teologică, pe care lL^JIărri_.la. JrflfSaraţi CUIB…au fost. XLLrxii-4im-11 „5') ori Paleologir7l261^Î453) T vfâdimlr Monoma-(1113-1125), unul dintre prinţii ruşi, ţarul bulgar Ioan Alexandru 1-1370), ori despotul Ştefan Nemania ' (1196-1228) la sârbi, iar în s, pasiunea de o viaţă întreagă a regelui francez Ludovic al IX-lea 3fânt (1226-1270) de a citi operele Fer. Augustin (f 430), dovedesc plin acest lucru, despre care vom mai aminti şi în alt capitol. Aici amintim deocamdată despre câteva probleme controversate, e din ele cu aspect de erezie, iar altele păstrând chipul unor simple >gumene, dar care dovedesc interesul pentru problematica religioasă îologică. E drept că în multe din discuţiile şi frământările acestea lomină caracterul polemic, aşa cum reise din activitatea lui Alexios >mnen (1081-1118) în legătură cu combaterea bogomilismului, sau scrierile lui Ioan al Vl-lea Cantacuzino (1347-1354), ori cele ale lui uil al II-lea Paleologul (1391-1425) prin care aceştia combat maho-anismul.

: Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae.

Amintim, mai întâi, controversa în legătură cu teologia cinstirii icoanelor, la care au dat ocazie măsurile de secularizare ale împăratului Alexios I Comnen în lupta împotriva normanzilor şi pecenegilor, prin folosirea, în scopuri strategice, a metalelor preţioase cu care au fost argintate, respectiv aurite, icoanele. Patriarhul Eustratios (1081-1084) a aprobat măsura luată de împărat, dar mitropolitul Leon de Calcedon 1-a acuzat de jefuire a celor sfinte, precum şi de lipsă de respect. El susţinea că în felul cum au fost confecţionate icoanele s-ar fi imprimat în ele şi pe ele un „caracter” sau o pecete „indelebilă”, care ar atinge fiinţa prototipului, respectiv a Domnului Hristos sau a sfântului zugrăvit pe icoană. Ani de-a rândul problema a agitat minţile multora; sinodul din 1086 a stabilit că patriarhul Eustratios are dreptate. Mitropolitul Leon de Calcedon a fost depus din scaun şi abia după 6 ani, când el şi-a revizuit părerile, a fost reaşezat în scaun. Cu toate acestea, se vede că sub presiunea opiniei publice a credincioşilor, Alexios I Comnen şi-a revizuit şi el la un moment dat atitudinea, pentru ca, totuşi, sub presiunea evenimentelor să revină din nou la confiscări.

Spre sfârşitul domniei lui Alexios I Comnen, mitropolitul Eustratios din Niceea înclina, se vede, spre un fel de nestorianism atunci când, probabil sub influenţa fostului său dascăl (filosoful Ioan Italos, sub împăratul Alexios I Comnen (1081-1118), profesor la Universitatea din Bizanţ, reorganizată în 1045 de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), susţinea perfectibilitatea firii umane în persoana Domnului Hristos. Sinodul din 1117 îl suspendă din scaun. Pe la 1156 Soteri-cos Panteugenos întreba dacă jertfa Mântuitorului pe cruce a fost adusă şi Sieşi ori numai Tatălui? Sinodul a răspuns: „da, după cum însăşi Liturghia Sf. Vasile o spune”: „Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci”. La un nou sinod din anul următor Sotericos – care era candidat de episcop în Patriarhia Antiohiei – a atacat hotărârea sinodului anterior. Atunci sinodul din 1157 a hotărât că Sotericos nu mai poate fi ales episcop.