Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Într-un sinod din 1166, pe vremea lui Manuil al II-lea Comnen, s-a discutat cu pasiune aşa numita „controversă majoristă” privind împăcarea cuvintelor din evanghelia Sfântului Ioan: „Tatăl este mai mare de-cât Mine” (14, 28) şi „Eu şi Tatăl una suntem” (10, 30). Sinodul a răspuns că afirmaţia din primul citat, „mai mare”, trebuie înţeleasă cu referire la „Cel fără cauză”, „Cel nepricinuit”.

Pe la 1180 Manuil al II-lea Comnen a propus şi sinodul a aprobat ca, în cazul când vin la botez musulmanii, să nu se mai spună „anathe-ma lui Mohamed şi Dumnezeului lui”, pe motiv că şi musulmanii sunt monoteişti, ci numai „anathema lui Mohamed şi învăţăturilor lui”.

În fine, pe la anii 1200 se pasionau mulţi pe tema: cu ce fel de trup al lui Hristos ne împărtăşim: cu cel dinainte ori de după înviere? Şi, până la înviere, trupul Lui e stricăcios ori nu? S-a răspuns că ne împărtăşim cu trupul cel înviat.

A. Bogomilismul. Dacă acestea erau controverse mai mărunte, îu schimb bogomilismul a fost o mişcare eretică de mare răsunet în întreagă perioada aceasta, atât în Răsărit, cit şi în Apus. In general, după cercetările mai noi trebuie văzut în bogomilism nu numai o prelungire 7 – Istoria Bisericească Universală Voi. II te veacuri a mnceptiiloryualiste persaneJasa cum le-au receptat. Mâieismul şi pavlicianismul, ci, în acelaşi timp, şi ca o mişcare contes-iră împotriva a ceea ce am putea numi biserică conducătoare, înde-bi ierarhia şi tot ce aparţine de forma văzută a Bisericii, inclusiv asul de cult, taine, icoane etc. În fond, ei doreau un creştinism esoteinteriorizat, apropj_at_d_e_cei de jos, un creştinism popular. In toată iria bogomilismului se simte protestul creştinilor de la graniţa Iraiului îndreptat împotriva creştinismului oficial, bogat şi puternic de: entru. Aşa va acţiona el şi în Bulgaria şi în Bosnia, aşa se va pre-gi sub diferite forme şi sub diferite denumiri şi în Apus. Aici remo-răm câteva date din istoria lui, în prelungire faţă de cele arătate în ioada a doua.

În secolul al Xl-lea îi întâlnim pe bogomili în vestul Asiei Mici sub nele de „fundagiagiţi” aşa cum îi descrie Eftimie Zigabenul (f 1120), titlul 27 al „Panopliei” sale. Pe la 1087-1092, în timpul atacurilor enegilor şi a devastărilor, care au ajuns p^Aă_în preajma^capiţalej bi-tine, bogomilii se aliaseră cu pecenegii. TAna„~ (: nmnenâ~7T083-llÂ3fr iriseşte modul cum a fost prins şi judecat în 1115, după unii 1118, etenia bogomililor de atunci, Vasile. Prefăcându-se că ar vrea şi el i îmbrăţişeze credinţa, Alexios I Comnen cere lui Vasile să-şi expună iinţa, pe care apoi o consemnează stenografii patriarhului Nicolae al lea Gramatikos (1084-1111) şi consilierii imperiali care se aflau nci într-o încăpere alăturată, ascunşi după o perdea. Afia p p p f ne că Vasile critica întreaga cârmuirp şi ^fipţeip biserici, numjndu_-4e_ iple ale demonilor, iar jertfa Euharistiei o socotea, j|Rfn7ip Tot acolo mai istoriseşte că „răul pătrunsese pină în casele cele mai nobile şi lima atinsese o mare mulţime„. Împăratul a făcut o ingenioasă epura-[ntre credincioşii bogomilismuâui, pe nevinovaţi i-a eliberat încredin-îu-i cateheţilor să-i lămurească mai bine, pe mulţi i-a întemniţat, iar Vasile şi alţi conducători i-a ars pe rug. Dar cu asta bogomilismul nu ispărut. Pe laQl4(L>un sinod constantinopolitan condamna scrierile Constantin HrisoTTÂalas pentru bogomilismul lor. La anul 1147 au fost uşi doi episcopi, care aveau aceleaşi păreri şi chiar patriarhul ecumeCosma al II-lea (1146-1147) pentru acuzaţia de a fi protejat pe un ecare neofit bogomil. Sinodul din 1211, de sub ţarul bulgar Boris (1207 218) a publicat un „sinodicon” împotriva bogomililor. Bogomilii au ijinit şi pe cumani şi pe asăneşti în atacurile lor împotriva ImperiuSe pare că la eliberarea oraşului Filopopole de latini (1205), ca şi sub i Asan al II-lea (1218-1241), ei au fost alături de româno-bulgari. Riarhul Gherman al II-lea de la Niceea (1222-1240) s-a ocupat şi el bogomili, iar în secolul XIV câteva sinoade, mai ales în 1341 în Con-îtinopol şi în 1350 la Târnovo, au pronunţat condamnarea lor. In sta-sârb al lui Ştefan Nemania (1196-1228), unde ierarhia Bisericii era apropiată de popor, mişcarea n-a prins, deşi marele jupan a pedep-adesea cu străşnicie pe câţiva din ei. Au rezistat mai mult, se pare, în nia, unde banul Ştefan Tvartko (1353-1391) le-a dat unele privilegii, iecolul al XV-lea, cruciada catolică pornită contra lor a tras după sine marea turcilor în ajutor. Sub Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-

1481), mulţi bogomili din Bosnia s-au islamizat. Se pare că şi la noi au trecut din ei, după cum arată cercetările arheologice din ultimul timp dar urme deosebite nu au lăsat. În orice caz, ceea ce susţineau istorici CE Haşdeu, Gaster şi alţii despre o influenţă a lor asupra literaturii religioase apocrife s-a dovedit inexact. S-a vorbit de o răspândire o bogomilis-inului şi în Rusia. In secolul al Xl-lea sunt pomeniţi volhvii sau vrăjito rii, o sectă cu reminiscenţe păgâne. In secolul al Xll-lea un oarecare Di mitrie, apoi un călugăr armean Martin, se presupune, că ar fi avut le gâtură cu bogomilii, deşi lucrurile nu s-au dovedit. Mai probabil să f fost înrudiţi cu ei strigolnicii şi iudaizanţii din părţile Novgorodului. Îi timpul controversei dintre ucenicii ascetului Sf. Nil Sorski (f 1508] care recomanda un monahism sărac şi eremitic pe de o parte şi pe de altă parte ucenicii stareţului Iosif Voloţki (ţ 1511), care cerea un mo nahism înstărit şi prezent în lupta de centralizare a statului rus, se au zeau adeseori acuzaţii împotriva „iudaizanţilor”, care respingeau cin ştirea icoanelor, a moaştelor, a cultului Maicii Domnului, preconizânt un creştinism interiorizat. Unii cercetători acceptă o origine valdenză venită Drj^legăturile comerciale ale Novgorodului cu Apusul.

BţjCatarii sau patareniQ în afară de spaţiul balcanic, influenţi mişcărilor contestatare de genul bogomilismului a fost redusă. Creden că faptul se datoreşte îndeosebi viziunii ecumeniste şi apropiate d> popor pe care a avut-o, prin Liturghie, totdeauna Biserica răsăriteană în schimb, în Apus, aflând un teren mai prielnic, într-un mediu d adânci contradicţii feudale, diverşii eretici de nuanţă bogomilă^ adică cathari, _patareni_ (bqgomili), manihei, publicam, dragoviti etc, îi aflăr în mare număr, mai ales” în centrele comerciale şi muncitoreşti di: nordul Italiei, din sudul Franţei, din nordul Spaniei, din Germania, di

Anglia şi chiar din Ungaria. _i^

{Cel mai des e pomenit numele de „cathari” xa&apoi adică Ccei cu rati^ deci tot un fel de creştinism interiorizat ca şi la bogomili. „Vc creaeţi în Creatorul acestei lumi, pe când noi în Cel care a zis că n-auzi glasul Lui şi nu-I vedeţi nici faţa”, spusese încă de mult un predicate pavlician. „Omul e opera acestui Dumnezeu, care vrea pe pământ mi riri, pe când noi căutăm cetatea cea viitoare”. TConducătorii mişcării s numeau „perfecţi” sau „apostoli? Idealul lor fiind sărăcia şijgredica p toate drumurile. Cercetările din ultimii 50 de „ani au confirmat convir gerea că, în urma contactului cu Orientul, mişcarea catharilar trebui sornţjtă ca O COntin'iarf> a ypr-hilnr fnrmp rip manihpism. ¦;] chiar C monofizitism oriental adaptate şi alimentate de condiţiile unei societă în rapidă transformare, cum a fost aceea a „comunelor” medievale.

Căsătoria, ca lege a trupului, folosirea bunurilor pământeşti, consi marea cărnurilor, afară de peşte, le erau interzise. Se dedicau cunoa terii Bibliei şi participării la un anumit fel de slujbe. Iniţierea se fă„ prin botez spiritual („consolamentum„), singura taină recunoscută de şi săvârşită prin punerea mâinilor celor perfecţi şi prin rostirea contini a rugăciunii „Tatăl nostru„ (de aici probabil numirea de „patareni”: oraşele lombarde). Nu se ştie dacă cei curaţi nu se lăsau să moară c foame, mai ales după o boală, pe care o socoteau pedeapsa lui Dun zeu. Minciuna era interzisă la cathari, pe când la bogomili ea putea folosită spre a scăpa de persecuţii. Faţă de Dumnezeul cel bun, care/eşnic, spun ei, trebuie să ne ferim de creaturile Dumnezeului celui i, care a făcut materia şi corpul. Trebuie să propovăduim moartea ¦Aii, distrugând-o prin netransmiterea vieţii.

În 1167, la un sinod al catharilor de la Sf. Felix, s-ar fi primit ca jvărate şi mai conforme cu tradiţia veche observaţiile delegatului din nstantinopol. Michelet afirmă că nu era vorba de sectari izolaţi, ci o Biserică întreagă, care se formase împotriva Bisericii oficiale. In Spania mişcarea catharilor a fost răspândită mai ales în părţile nord, lângă graniţa cu Franţa, de unde au şi provenit mulţi din cei năriţi. Prima menţiune datează de pe vremea papei Celestin al II-lea 43_44) i care a trimis pe cardinalul Saint Aurge ca legat special îm-; riva lor. Într-un sinod întrunit la Lerida în 1194, regele a dat un ct sever împotriva „adversarilor Romei”. Erezia a continuat având în: ntea ei pe Arnaud, un om cult, care-şi expunea învăţătura „după todă teologică romană”. Şi pe vremea regelui catolic Ferdinand al -lea (1217-1252) mai existau destui eretici, căci el însuşi, „cu mâna regală”, a ţinut să arunce lemne pe focul ereticilor. Deoarece număacestora devenea tot mai mare, papa Grigorie al IX-lea (1227-1241) ntrodus inchiziţia contra lor şi în Spania, interzicând totodată citirea jliei în limba vulgară. Întreaga regiune a fost pustiită de trupele mate de arhiepiscopul Mongrin de Taragon, de episcopul Petri Urgel de inchizitorul Fra Piedro di Blenodis. Ultima menţiune despre aceşti ¦tici o avem din 1292.

În Germania erezia cathară e amintită îndată după 1050. Întorcân-se din Ungaria, unde avusese lupte cu regele Andrei I (1047-1056), săratul Henric al III-lea al Germaniei (1039-1056) a adus de acolo, ntre prizonieri, numeroşi bogomili şi „bugri”. În curând îi întâlnim prin Flandra, Elveţia, Bavaria şi Saxonia, apoi pe la 1160 printre ătorii din Bonn. Drumul pe care îl urma inchizitorul Conrad de Marg în căutarea catharilor pe la 1231 era presărat cu ruguri. „Este în-izitor, scrie un contemporan, în ee măsură focul a servit în această ică împotriva oamenilor. Căci pentru erezii reale, ca şi pentru cele iginare, o mulţime de nobili, târgoveţi, clerici, călugări şi ţărani au b condamnaţi la rug în diferite locuri din Germania, prin sentinţele a grăbite ale lui Conrad. În ziua în care era acuzat pe drept sau pe Irept, omul era condamnat şi aruncat în flăcări fără să-1 poată scăpa la moarte nici apelul, nici vreo apărare sau vreo altă protecţie”. După artea lui Conrad de Marburg, au mai făcut acţiuni similare şi land-ful Conrad de Hessa şi împăratul Henric al Vlf-lea (1308-13H), dar icarea n-a dispărut căci ereticii s-au amestecat cu alte secte până la ormă şi la războiul ţărănesc din secolul XVI.

În Anglia, cel dintâi cathar pomenit pe la 1159 este un oarecare: a, care provenea din Flandra, de unde venise împreună cu alţi 30 bărbaţi şi femei. Regele Henric al II-lea (1154-1189) a convocat un xl pentru a se lua măsuri împotriva lor. La 1210 unul din ei este ars rug la Londra. Între măsurile preconizate de cruciada instituită împotriva lor se folosea şi însemnarea cu fierul înroşit şi purtarea eretî cilor din oraş în oraş.

În Ungaria se întâlneau ca şi în Bulgaria mulţi cathari fugari di) Imperiul bizantin care predicau credinţa lor.

Cu_Albigenzii. J Albigenzii, numiţi aşa de la oraşul Albi din sudii Franţei, s-au înmulţit în urma luxului, a vieţii mondene şi imorale a el rului. Mulţi dintre ei proveneau din familii înstărite, dar care s-au scî: bit de viaţă şi şi-au propus o renaştere morală. În jurul oraşului Toi louse comunităţile noi deveniseră foarte numeroase. Până pe la anul 12C erau răspândiţi în peste 1000 de oraşe, inclusiv în Paris. Citeau Bibi pe care se pare că o traduseseră în limba poporului. Au fost trimişi ei misionari, dar fără succes; nici chiar activitatea lui Dominic Guzma (1170-1221), fondatorul Ordinului dominicanilor, n-a realizat mare k cru. S-a recurs la violenţe. Ereticii au ajuns să prade biserici, să mut leze sau să arunce în închisoare pe unii din episcopii care trimisesei asupra lor forţe de represiune.

În multe locuri parodiau slujbele divine ale creştinilor, pe cai acum nimeni nu le mai înţelegea, fiind făcute în latineşte, iar popon nu mai cunoştea limba. Chiar nobilii locali au ajuns să-i protejeze în potriva asupritorilor Bisericii catolice. În 1267 papa Inocenţiu al IlI-le (1198-1216) rugă pe regele Franţei Filip August (1180-1223) şi pe al nobili să reprime mişcarea, mai ales că legatul papal Pierre de Caste nau fusese asasinat. Cruciada contra albigenzilor a durat 20 de ani (12C -^1229). Comanda operaţiilor a avut-o contele Simon de Montfort, cai _ avea un vechi stat de serviciu în luptele contra musulmanilor, precui şi legatul papal Arnold, abatele mânăstirii de la centrala cistercienilo

Operaţia a durat mult prea mult, se vede că avea interes şi conte Simon, care a scotocit casă cu casă, a distrus şi depopulat întreg sudi Franţei. Represiunea a fost sălbatică. După unele cronici catolice, îi tr-o singură biserică au fost ucişi 7000 albigenzi. La Bezieres, legat papei spune că au fost ucişi cam 20.000 persoane, alţii dau cifre şi m mari (între 38-60.000).

1 Petrobrusieniio sectă întemeiată de preotul răspopit Pierre Bruys, care luptau fanatic în sud-vestul Franţei pe la 1104 împotriva ljtu ghiilor, a botezului copiilor, a celibatului, a cultului icoanelgjiJndeose ţăranii îl ascultau bucuroşi, dar pe la 1130, într-o Vinere Mare, a fo prins de populaţia din Saint-Gilles de lângă Arles şi aruncat în foc, to mai în momentul în care el se pregătea să arunce în flăcări un crucifi După moartea lui, munca i-a fost continuată cu un real talent orator de fostul călugăr benedictin Henric de Lausanne, care îmbrăţişase cr dinţa sectei. Mişcarea lui câştigase numeroşi aderenţi în Provence Gascogne. Însuşi Bernard de Clairvaux (f.1153) a fost nevoit să predi ani întregi împotriva sectei, ai cărei fanatici ucenici fuseseră condamm şi de sinoadele din Pisa (1135) şi din Lateran (1139). În nordul Franţ alţi fanatici, ca Tanchelm şi Eudes de Stella, atacau cu violenţă bis ricile şi mânăstirile îndemnând poporul să nu mai primească împart sania şi celelalte Sfinte Taine. Ei se dădeau pe sine a fi adevăraţii ui Dumnezeu, chemaţi să judece pe cei răi. Tanchelm fu omorât [115, iar Eudes pieri în 1148 în închisoare. Mulţi din credincioşii ju murit arşi pe rug.

Arnold de Brescia (1100-1155), în Lombardia, fost canonic au-inian, probabil ucenic al lui Petru Abelard (1079-1142), se bucura an renume deosebit ca ascet şi predicator. Încă înainte de 1139 el lica fanatic împotriva lăcomiei şi spiritului monden al clericilor. >dată combătea cu tărie şi suveranitatea temporală a Bisericii şi a de mari moşieri a preoţilor. Salvarea Bisericii, spunea el, nu va i decât în clipa în care slujitorii ei se vor întoarce din nou la sărăcia itolică, sau cel puţin să se, mulţumească cu donaţiile primite de la eni şi cu dijma cuvenită. Sinodul II din Lateran (1139) 1-a osândit dlat, dar, după un număr de ani de vagabondaj, când însuşi Bernard ^lairvaux a încercat să-1 readucă la idei sănătoase, el a ajuns la Roma, e a revoltat poporul împotriva puterii politice a papilor. Sprijinit timp ca un adevărat tribun al poporului (1147-1154), Arnold de jcia a fost prins, judecat şi condamnat la moarte în 1155 de împă-1 Friederich I Barbarossa (1152-1190). Cadavrul i-a fost ars şi ce-i aruncată în Tibru.

D. Valdenzii. Mişcarea valdenză, numită aşa după Petru (?) Valdus Valdes, a apărut pe la 1170 în părţile Lyonului din dorul revenirii viaţă mai simplă, mai evlavioasă, ca o reacţie împotriva suficienţei; ine şi a spiritului burghez care pusese stăpânire pe preoţime. Adânc: at de moartea unui prieten şi sub impresia puternică a biografiei tului Alexie, omul lui Dumnezeu, Valdus care fusese un bogat istor a dorit fierbinte o reînnoire sinceră, aşa cum auzise citindu-i-se >re vremea apostolică. A căutat şi a plătit doi preoţi, care i-au tradus imba vulgară Sfânta Scriptură şi s-a însufleţit de râvnă deosebită; ru vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi pentru trăirea în sărăcie acte de pocăinţă. In urma foametei cumplite din 1176, el şi-a vândut ă averea şi, după ce a dat partea cuvenită soţiei, a dăruit restul cilor, apoi, întemeind o asociaţie de mai mulţi bărbaţi, care aveau

? Aşi idei ca el, au început să predice doi câte doi, ca Apostolii (Matei

5 şi urm.; Luca 10, 1 şi urm.) din sat în sat, din oraş în oraş. Aşa ijuns peste Piemont până în Lombardia, la Milan, unde au atras b e dintre ţesătorii şi postăvarii care duceau de mai mult timp o viaţă

Iară, fapt pentru care erau şi numiţi „humiliati”, adică cei smeriţi, hipul acesta, „săracii din Lyon” sau „lionişti”, cum erau numiţi sau r „sabotişti” (fiindcă erau încălţaţi apestoleşte cu sandale de lemn; „ ţs), câştigară aderenţi mulţi în toate regiunile limitrofe.,.

Întrucât valdenzii încep să critice mentalitatea utilitaristă şi mer-ilă a clerului care, prin învăţătura despre indulgenţe şi despre pur-riu, negustorea problema mântuirii omului, autorităţile bisericeşti uat atitudine împotriva lor. Începutul 1-a făcut arhiepiscopul de i, care a interzis după un timp activitatea lor… Atunci Valdus s-a J papei, spunând că ei nu fac nimic rău decât că vor să trezească îa la trăirea evanghelică. Mai mult, Valdus însuşi se prezentă la iul al III-lea din Lateran (1179). Papa Alexandru al III-lea (1159-

1181) răspunse că ei n-au voie să predice fără autorizaţia Bisericii. Ur timp valdenzii s-au oprit, dar apoi au pornit din nou la acţiune pe motică „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 29). Atunci, cu ocazia sinodului din Verona 1184, papa Lupiu al III-les (1181-1185) a aruncat anatema asupra catharilor, arnoldiştilor, hiimi-liaţilor sau săracilor din Lyon. De acum valdenzii se ridicară pe faţă împotriva ierarhiei, acuzând-o că uzurpă puterea apostolică fără să aibj viaţa ca Apostolii şi că îşi dau viaţa lor compromisă drept viaţă de model apostolic.

De acum începe organizarea interioară a mişcării. In general, ce iniţiaţi sau „perfecţi” au început să poarte bărbi şi se numeau între e: „fraţi” sau „învăţători”, a căror misiune era numai de a evangheliza pe când categoria celor mulţi, poporul, se numeau „amici”, „credentes> (prieteni, credincioşi), pe care-i recrutau în taină, ca pe nişte simpatizanţi. In fruntea mişcării stătea Valdus, „prepozit şi pontif al tuturor„ iar sub el se aflau episcopi, preoţi şi diaconi rânduiţi de el. Biblia tradusă în limba lor ţinea loc de normă obligatorie pentru toţi. Rând p” rând valdenzii (mai ales gruparea din Italia) s-au îndepărtat tot ma mult de linia Bisericii, respingând – pe lângă purgatoriu – şi rugă ciunile pentru morţi, cultul sfinţilor, indulgenţele, jurământul, serviciu militar şi pedeapsa cu moartea, nerecunoscând dintre Taine decât Bo tezul, Cina euharistică şi Pocăinţa. Mişcarea valdenză s-a scindat dupj 1210 în două grupări: una radicală (gruparea italiană) şi cealaltă mode rată (franceză). Exploatând situaţia de tot mai adâncă înfeudare a Bise ricii romano-catolice în afacerile lumeşti, gruparea radicală a desfăşure clandestin o activitate impresionantă, identificându-se parcă cu duhul pro testatar pretutindeni prezent, încât din Piemont şi Savoia a trecut şi îr sudul şi răsăritul Germaniei, în Boemia, în Moravia, în Ungaria şi pâni în Italia de sud, cu toate că inchiziţia a urmărit şi a aruncat în flăcăr până pe la sfârşitul Evului mediu pe mulţi din aderenţii lor. In veacu al XV-lea ei s-au unit cu husiţii, mai târziu cu protestanţii. Până astăz s-au menţinut în număr restrâns, mai ales în regiunile muntoase dii sud-estul Franţei şi din regiunea italiană limitrofă. Au un episcopat ş mai multe comunităţi chiar în Roma.

E. Alte mişcări eretice. Amalricienii. În dorul după o viaţă cât mf interiorizată şi sub influenţa sincretismului panteist de nuanţă iudai zant-averoistă (după filosoful arab Averroes f 1198), se înregistreaz o serie de grupări iluministe de genul „Bisericii spiritului liber”, sai ca aceea a „fraţilor spiritului liber”. Unii voiau să împace legea mo zaică cu cea creştină căutând o interpretare mai spiritualistă a lucruriloi Filosoful Amalric de Bena (f 1205) de la Universitatea din Paris sus ţinea, pe bază neoplatonică şi a comentariilor arabe, că în fiecare or pios există o întrupare a lui Dumnezeu şi că deci în fiecare om locuieşt Sfântul Duh; de aceea orice om pios este, ca şi Hristos, fiu al k Dumnezeu.

Începând de pe la 1209 amalricienii au fost arşi de vii, dar mul din ei au fost depistaţi şi după această dată în Germania, Franţa, Italii Mişcarea a ajuns cu timpul să degenereze, unii dintre ei susţinând c ipa în care Sfântul Duh naşte pe Hristos în fiecare ins, atunci omul fără păcat şi nu mai are nevoie de Sfintele Taine. Trăind separaţi diţiile Bisericii, unii au ajuns să spună că prin viaţa lor reînvie ie vieţuire al lui Adam şi al Evei în Rai, când erau încă fără de; de aceea „adamiţii aceştia au început să umble goi şi să-şi aibă e lor în comun”.

'iscarea lui Ioachim de Floris. Aderenţii mişcării din aşa numita

¦ică a Sfântului Spirit”, întemeiată pe la finele secolului al XH-lea stul egumen cistercian Ioachim de Floris (f 1202), susţineau că trei testamente: Vechiul Testament al Tatălui, Noul Testament al şi actualul Testament al Duhului Sfânt, căci aşa ar reieşi din lismul numeric şi din interpretarea alegorică şi tipologică a Sfintei uri. Acest din urmă Testament ar începe numai de la anul 1260.

— Nentul Vechi a fost epoca Legii mozaice şi a cărnii, cu oameni câţi şi laici, epoca creştină a Fiului, cu 42 de „neamuri” a câte 3Q i fiecare, potrivit citatului de la Matei 1, 17, era starea intermediară carne şi spirit, deci epoca clericilor; în fine, după 1260 va începe „Evangheliei veşnice” (după Apoc. 14, 6), adică a Duhului Sfânt

? A fost întemniţat pe viaţă; scrierile lui Ioachim au fost osândite sinod din Arles (1265), dar ideile lui n-au putut fi înăbuşite, incit îrziu au erupt sub forma „flagelanţilor”, grupuri de excentrici care ăteau aproape goi câmpurile şi străzile sub biciurile mulţimilor ii cu gândul că doar-doar se vor izbăvi astfel de apăsarea stării oase a trupului.

^ăcând o retrospectivă peste acest capitol, credem că am putea spune >uă ar fi îndeosebi cauzele care au determinat apariţia controver-schismelor şi sectelor prezentate: pierderea treptată a tradiţiilor [ice ecumenice şi apropierea peste măsură de modul de viaţă feudal arhiei superioare. Faptul că în Răsărit mişcările eretice au fost de >rţii mult mai reduse, credem că se datoreşte tocmai rolului mare de rânduielile liturgice, unde întreg poporul era strâns legat da area slujitorului altarului. Iar caracterul protestatar şi anti-Wc al tuturor mişcărilor eretice şi sectare îşi are raţiunea uşor de ît în spiritul care a dominat procesul de centralizare şi de „îmbur-ire” a multora din conducătorii bisericeşti.

I

H. Mottou, La maniiestation de l'esprit selon Joachim de Flore, Neuchâtel,

1977 j Gert Wendelborn, Gott und Geschichte Joachims von Fiore und die Hoiinung der Christenheit, Wien, Koln, 1974.

M. Loos, Dualist Heresy în the Middle Ages, Prague, 1974.

St. Runciman, Le manicheisme medieval, Paris, 1949, 2-e ed., Paris, 1972; H. Grundmann, Reîigiose Bewegungen im Mittelalter, 2-e Aufl., Freiburg im Breisgau, 1961.

Bogomilii _^

Izvoare: Ana Comnena, Alexeiada, t. II, XV, 8-10. Traducere în rom. de Măria Marinescu, Bucureşti, 1977; Trăite contre les Bogomiles, traduction et etude par H. Ch. Puech et A. Vaillant, Paris, 1945.

Lucrări: D. Angelov, Das bulgarische Reich und das europăische Miitelalter, în.„Actes du XV-e Congres internaţional des sciences historiques”, t. IV, 2, Bucureşti, 1982, p. 1314-1338; Idem, II bogomilismo. Un'eresia medievale bulgara, Roma, 1979; Bogomilismul în Bulgaria, în limba bulgară, Sofia, 1969; Le mouvement bo-gomâle dans les pays balkaniques et ă Byzance (Problemi attuali di scienza e di cultura. Atti del convegno internazionale sul tema: L'Origine cristiana nella storia della civilta), Roma, 1964, p. 607-617; Der Bogomilismus aui dem Gebietc des Byzantinischen Reiches-Ursprung, Wessen und Geschichte, în GCY, Ist. Fii. Fak., XIV (1947-1948), p. 1-60; XLVI (1949-1950), p. 1-14; Bogomilism în the Balkans în the Light oi the latest reserch. Proceding oi the symposium held în Skopie on May 30-31 st June 1-st 1978, Skopie, 1982; D. Dragoilovic, Bogomilstvo na Bal-kana i u Malei Azii. I. Bogomilski radowacalniti. Cu rezumat în limba franceză, Beograd, 1974; Gh. Cantacuzino, Les tombes des Bogomiles decouvertes en Roumanie el leurs rapports ovec les communautes heretiques byzantines et balkaniques, în „Actes du XlV-e Congres International des Etudes Byzantines”, Bucarest, 6-12 sept 1971, p. 519-528.