Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Stat cu vechi tradiţii naţionale, Anglia dorea de mult ruperea de toma. Încă la mijlocul şeg^ljuiui_al_2Ciyzlea_ se socotea trădare de neam i se-j5e8epsea cu^eypnTzarea sau cu moartea.'! Nesocotirea intereselor at^„n^] f-^i2-¦-^p a1p ^f*311”11”' r^Pv*1! G? 11 a^e unei puteri străine

Stătute of praemunire). Tot atunci se stabilise şi legea că orice numire îtr-o slujbă bisericească trebuie să se facă cu aprobarea regelui, iar îarile beneficii materiale, luate până atunci de papă, treceau acum la

; at (Statute of provisors). Mişcarea lui Wycliff (f 1384) şi a lolarzilor usese în discuţie însuşi dreptul Bisericii în cele civile, prevăzând secuirizarea bunurilor. Războiul de o sută de ani (1338-1453) dintre An- 'ja^şi Franţa şi mai ales războiul civil, numit „al celor două roze”

— 1, $8 Şl au făcut pe regii englezi şi scoţieni să dea din nou mari

— Ivilegii materiale clerului superior pentru a-1 vedea aliat împotriva iternicului partid al nobililor şi burghezilor. Aşa se explică de ce că în secolul XV şi începutul secolului XVI, în Scoţia (jumătate) şi

Anglia (2/3) domenii şi venituri erau iarăşi ale bisericilor şi mânăsti-

! Or. Dar tot aşa se explică şi anticlericalismul atât de dezvoltat la ceputul secolului XVI, încât un episcop zicea că dacă Abel ar fi fost eot, toate tribunalele Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Luxul şi boţia călugărilor, amestecul lor şi al agenţilor papali, majoritatea itani, în treburile politice, sociale, civile, culturale, judecătoreşti (erau că în floare tribunalele inchizitoriale), bisericeşti şi universitare, i-au

2ut odioşi în faţa poporului, care îşi întărise atât de mult conştiinţa,

; ît meseriaşi, negustori şi ţărani începuseră să citească în limba namală părţi din Biblia tradusă de Wycliff, în 1380, şi în 1525 de Tynle, precum şi diferite scrieri de învăţătură morală creştină, rămase la lolarzii lui Wycliff sau traduse de italienii Finicius ori Savonarola

1498). Individualismul ideilor luterane şi ascetismul celor calviniste au făcut cu încetul intrarea, chiar dacă tribunalele eclesiastice ardeau rug sau spânzurau pe inovatori.

A. jlniţierea. Se impune mişcarea cenaclului umanist de la Oxford, idus”~de Tfâomas Morus (1480-1535) şi Erasmus din Rotterdam 1536), care predicau un umanism creştin şi o reformă în cadrul Bise-ii. Spiritul nou, de tipul şcolii Sfântului Pavel, înfiinţat de profesorul versitar J. Colet la Londra dar care n-a fost pusă – semnificativ –) îndrumarea universităţii dominate de Biserică, ci sub supraveghecompaniei negustorilor londonezi, s-a răspândit în toată ţara.

Morus scria prietenului său în legătură cu această şcoală, care nara 153 de elevi – după numărul biblic al peştilor prinşi după iere şi care trezise gelozia şi ura eclesiaştilor – „Nu te mira, căci ea: alul troian care cuprinde soldaţi înarmaţi ce vor distruge păgâna ie”. Totuşi când Colet explica şcolarilor şi preoţilor de pretutindeni munte istorice şi personale despre plată şi despre Sf. Pavel, sau 1 Th. Morus critica în „Utopia” sa moravurile clerului şi austeri-

* Capitol redactat de Pr. prof. Milan Şesan.

Tatea inutilă a monahismului, cerând toleranţă pentru orice sectă şi sfârşit, când sărbătoritul Erasmus scria, în decurs de 8 zile, ceh satiră „Elogiul nebuniei” dedicată tocmai lui Th. Morus, sau preg, în decurs de trei luni la Oxford, ca profesor de greacă, ediţia cri a Noului Testament, care condamnă greşelile Vulgatei, fiind un t şi dascălul regelui Henric al VlII-lea (1509-1547), se înţelege da AngJia era pregătită sufleteşte, oarecum, pentru a primi o parte 1 noile idei protestante.

Dar englezilor le repugna atât sensualismul Renaşterii italiene şi brutalitatea exagerată a predicii şi acţiunii lui Luther. Absolutisi monarhic la care ajunsese Anglia sub dinastia Tudorilor cu ajute clerului superior explică şi caracterul naţional al Bisericii anglica dar nici absolutismul regal, nici influenţa noilor idei n-au putut c tradiţia bisericească şi culturală a poporului englez să păstreze un racter harismatic şi tradiţional care lipsea tuturor celorlalte Bise create prin Reformă. Dacă în doctrina sa s-au strecurat multe idei p testante, în practica Bisericii anglicane domină în schimb caracta catolic, mai bine-zis naţional bisericesc, în genul Ortodoxiei, cj limba, obiceiurile şi riturile religioase îi dau, în această privinţă, racter deosebit.

Prin absolutismul capricios al celor şase căsătorii ale sale, Hen a! VlII-lea a creat o Biserică schismatică.

Destinat carierei eclesiastice, Henric al VlII-lea studiase la u versitate, practica sportul, iubea muzica, poezia, era evlavios şi sj ţinător al Bisericii, îneât, în 1521, a compus împotriva „Captivităţii a bilonice” a lui Luther un tratat de apărare a celor 7 Taine, pentru cpapa Leon al X-lea (1513-1521) i-a acordat titlul de „defensor fidt Pe de altă parte Henric era de o senzualitate brutală. Legat prinţi căsătorie politică de arbitrul Europei de atunci, Carol Quintul (151L 1556), pe a cărui mătuşă, Caterina de Aragon, o ţinea în căsătorie (a fusese întâi logodnica fratelui său mai mare Artur, acum mort), Hen se îndrăgosti nebuneşte de Ana Boleyn, domnişoara de onoare din su reginei şi pretextă că împăratul Carol Quintul refuzase mâna fetei s; Măria, luând pe Infanta Portugaliei, pentru a căuta să divorţeze Caterina, de la care avea doar o singură fată, Măria, pentru a lua căsătorie pe Ana, de la care aşteaptă un moştenitor. Arhiepiscopul Canterbury, cardinal şi legat al papei, ambiţiosul Thomas Wolsey (1471 1530), care se credea atotputernic în politica internă şi externă, apro divorţul pentru a se menţine la putere şi începu, în acest sens, tr tative cu Roma. La început, papa Clement al VH-lea (1523-1534) e înclinat să aprobe, mai ales că era în război cu Carol Quintul, d intervenind în 1529 pacea între ei şi Caterina făcând apel, răspuns a fost negativ. Acest răspuns a dus la căderea lui Wolsey şi la înlocuit-lui la cancelariat în 1530 cu savantul umanist Thomas Morus (1480 f 1535). Anumite cercuri din jurul regelui, între care şi Thomas Cra mer (1532-1553), care înclina spre luteranism, şoptiră regelui că vorţul s-ar putea obţine şi fără asentimentul papei, anume dacă pronunţă favorabil de către autorităţi doctrinare. Prin initimidare bani Ilenric a obţinut votul aprobativ a 8 universităţi, pe care-1 ratifică parlamentul englez. Mai mult, între 15 mai 1532 şi ianuarie 1534, prin aşa-numitele „acte de supremaţie„, parlamentul a recunoscut regelui calitatea de şef al Bisericii engleze şi a interzis apelurile la „episcopul de Roma”, cum e numit în acte, căruia i se retrăgeau orice beneficii materiale (annate, obolul Sfântului Petru etc). Clericii şi parlamentul catolic au semnat uşor despărţirea de Roma, urmând ca fiecare slujbaş laic sau cleric să fie chemat să jure credinţă noului cezaropapism, altfel urma să fie condamnat ca trădător. Câţiva călugări cartuzieni şi doi umanişti, savantul cancelar Thomas Morus şi episcopul bibliofil Fisher din Rochester, au preferat să fie decapitaţi nesupunându-se. La 23 martie 1534 papa a pronunţat excomunicarea şi a rugat Franţa şi Spania pentru sancţiuni armate împotriva Angliei, dar lucrul acesta n-a contenit niciuneia din cele două ţări, aşa că Biserica Angliei a rămas fără sancţiuni.

A urmat secularizarea, pe care a executat-o fără scrupule vicarul

; eneral Thomas Cromivell, educat în spirit machiavelic, care a conscris i a luat „de bună voie” averile multor rmnăstiri şi altor aşezăminte, recându-le pe toate în patrimoniul regal, fapt care a avut o extrardinară influenţă asupra dezvoltării sociale şi economice a Angliei, irefaţând oarecum viitorul capitalism. O mulţime de valori artistice şi ulturale au pierit; au fost în unele părţi şi răscoale. Forma internă

Bisericii nu se schimbase deocamdată, cu toate că Thomas Cranmer s căsătorise în secret cu o luterană la Niirnberg, nepoata luteranului tndrei Osiander (1498-1552) şi regele păstra unele legături politice u liga smalkaldi'Că. E drept că missa latină şi indulgenţele au fost oicotate în unele locuri, icoanele şi moaştele, cunoscute ca prea legenare, au fost înlăturate, dar nu-i mai puţin adevărat că, deşi spirit prea îcular domnea în politica bisericească, totuşi Henric voia să se ştie

¦f ale unei Biserici anglo-catolice. De aceea a ars pe rug pe Tyndale.

— Imul traducător după Wycliff al Bibliei, ca şi pe alţii care negau transibstanţiaţia, obligând, sub pedeapsă de moarte, prin cele 6 articole se „sângeroase”, din! 1539, ca fiecare englez să respecte: transsubanţiaţia, împărtăşirea fără potir, celibatul şi castitatea clerului, spo-

¦dania auriculară şi missa particulară. Prietenii protestanţilor au trelit să cedeze. Episcopul Latimer a demisionat, Cranmer a trebuit să-şi pedieze soţia în Germania şi la urmă însăşi Ana Boleyn a murit pe afod, acuzată de adulter, sau mai curând de înclinare spre protestanm; în realitate era pentru că n-a născut un fiu, ci o fată Elisabeta, care Henric o declară bastardă. Locul Anei îl luă Jeanne de Sey-

) ur, care muri, după ce născu pe Eduard al Vl-lea. Celelalte trei ii au fost fără influenţă asupra Bisericii engleze – deşi două au t luterane – căci ea îşi păstra mai departe vechea formă ierarhică sacramentală, doar naţionalizându-se şi etatizându-se.

B. Accentuarea reformei anglicane. Ideile reformatoare prindeau vremea minoratului lui Eduard al Vl-lea (1547-1553), când regenţa ivut-o tolerantul dar orgoliosul conte de Somerset, unchiul regelui, im pot veni în ţară mulţi calvinişti: Vermigli la Oxford, Ochino şi Laski la Londra, Bucer la Cambridge; însuşi Calvin era în cores] denţă cu Cranmer, când a compus, în 1549, într-o minunată limbă gleză celebra „Carte de rugăciuni” (Common Prayer Book), un fej molitfelnic, în care se cuprindeau rânduielile bisericeşti pentru i particular şi public şi care păstrau tradiţiile harismatice şi sacramen] pentru toate cele 7 Taine, precum şi rugăciuni la diferite ocazii] viaţa creştină engleză. Nici o carte n-a avut, în istoria Angliei, o so atât de importantă şi de zbuciumată ca această carte, dar iarăşi una nu redă mai bine ca ea specificul spiritualităţii engleze. E di că sugestiile comisiilor laice succesive au adus schimbări în forma cuprinsul acestei cărţi (eliminarea îngenuncherilor ş. a.) care, împre] cu cartea de hirotonii (Ordinalul) şi cu Catehismul celor 42 de artiq redactate în 1552, a devenit cu vremea cartea normativă prin care] afirma caracterul episcopal al Bisericii engleze. În 1547 se anul legiuirile anti-eretice şi celibatul (ceea ce îi permise lui Cranmer sa recheme soţia), se introduse potirul, se abrogară cele şase articole j lui Henric, se termină confiscarea bunurilor bisericeşti. Apoi, se fa o nouă vizitare a eparhiilor, se redacta o carte de predici în duh luterj ia care au fost adăugate Parafrazele lui Erasmus la Noul Testament, sfârşit, se redactară cele 42 articole ale mărturisirii anglicane, în ci doctrina despre mântuire era redată în duh luteran şi despre prefaci în duh calvinist. Episcopul Râdley cu care a lucrat Cranmer era pi influenţat de idei protestante. Biserica anglicană era catolică în ce ducere şi cult, protestantă în doctrină, ceea ce, în decursul vremii, dat naştere la fracţiuni şi sciziuni.

La 5 iulie 1553 a urmat la tron Măria Tudor, fiică a Caterinei Aragon. Catolică înfocată, căsătorită cu regele Spaniei Filip II (1556J 1598), fiul lui Carol Quintul (1519-1556), Măria impuse din nou cat licismul prin măsuri sângeroase (aproape 300 de execuţii în care i şi Cranmer), expulzând pe preoţii căsătoriţi, introducând inchiziţia abrogând toate legile patronale, pentru a reda papei privilegiile. Mari supranumită „cea sângeroasă”, a devenit tot mai odioasă; lumea îl cepuse să iubească toleranţa şi nu-i plăcea să-şi ştie deasupra capul] sabia iui Damocles. De aceea s-a bucurat când', peste 5 ani, Măria murit şi în locul ei a urcat pe tron sora sa vitregă, Elisabeta (1558-1603), fiica Anei Boleyn, care restabileşte şi consolidează şi mai mul anglicanismul. În 1559, prin aşa-numitul „Act de conformitate”, impua ca valabile actele de supremaţie instaurată de tatăl său (limitat numi la politica bisericească, nu şi la doctrină şi cult, care sunt lăsate ierarhie| şi rânduielile bisericeşti de sub Eduard VI, care, împreună cu Carte de rugăciuni şi Catehismul, sunt impuse tuturor. De astă dată aproapj toţi episcopii, o parte din nobilii şi din credincioşii simpli refuză şi mc ca martiri; o parte sunt exilaţi sau se retrag din slujbe. În total sj numără 187 martiri. În fruntea Bisericii anglicane, arhiepiscop de Car terbury a fost adus Matei Parker (1559-1575) care fusese hirotonit'dj episcopul Barlow şi de alţi trei episcopi exilaţi. Acesta a redus în 156^ la 39 articolele Mărturisirii de credinţă care, prin aprobarea sinoduli din 1562 şi a parlamentului din 1571, a devenit carte simbolic^ anglicană. 15 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

În cele 39 articole există următoarele idei protestante.: numai. Taine, negarea transsubstanţiaţiei, a Jxadiţiei şi puterii papalităţii, in-^ vocaFea „sfinţilor şi cinstirea icoanelor, iar” despre mm tui re se spune că ' se obţine numai prin, credinţă; (se Tesping) dogmele~5aturrce'„despre piirgatoriu şi papalitate, precum şi cea calvinistă despre predestinaţie, AstieT~Biserica anglicană ocupă o poziţie infennedia”ra~ intre Catolicism şi Protestantism, ceea ce a şi îndemnat mai apoi tratativele ei cu Biserica ortodoxă.

În timpul lungii domnii a Elisabetei (1558-1603) nu toţi englezii au primit noile reforme. Unii, mai riguroşi, zişi „noncorformişti şi disidenţi”, n-au vrut să accepte organizarea episcopală a „Bisericii înalte”, cum mai era numită, şi de aceea, în 1567, au format p sciziune, pe care o credeau mai apropiată de spiritul Evangheliei, numită prezbite-rială sau puritană; în fruntea Bisericii au ales sinoade formate din bătrinii comunităţilor, care nu mai respectau ca ceilalţi rânduielile unei Biserici ierarhice. Mai extremişti decât aceştia au apărut „independenţii” care, începând cu anul 1580, afirmau că fiecare comunitate bisericească [ocală e independentă, nu numai fiecare episcopie sau grupare sinodală. Elisabeta i-a persecutat pe independenţi care se mai numeau şi tcongregaţionalişti„. Până la urmă a trebuit să-i aprobe, mai ales că n partea nordică, în Scoţia, erau destul de numeroşi. Prezbiterienii sau iuritanii ajunseră chiar în guvern, mai ales după unirea Scoţiei cu inglia, reuşind – prin doctrina lor de extremă independenţă faţă de tat – să aducă pe eşafod, în 1649, pe regele Carol I (1625-1648) şi I transforme Anglia într-o republică sub conducerea despotică a lui Jiver Cromwell (1649-1660), care a durat până la 1660, când se re-abili regalitatea sub Carol II (1660-1685) cu Biserică de stat niscopaliană, puritanismul rămânând doar în Scoţia. Din nou s-a dat î act de uniformitate (1662), s-au cerut jurăminte de lealitate şi au mat multe persecuţii şi expulzări de puritani, mai ales în America.: tulă, după 150 de ani de frământări religioase, Anglia nu a mai permis: i puritanilor şi nici catolicilor să schimbe religia de stat şi, în 1689, răspuns la imixtiunea catolică de sub Iacob II (1685-1688), englezii limbară dinastia, chemând în ţară din Olanda ca rege pe Wilhelm Orania (1689-1702) care a introdus o toleranţă generală pentru ori-e fracţiune protestantă, iar din 1778 s-a introdus şi pentru catolicism. Scoţia a avut o istorie separată de a Angliei între 1370 şi 1605. Ile de reformă şi-au făcut şi aici drum încă din deceniul trei al aiului XVI, când un elev al lui Luther, Patrik Hamilton, plăti cu îrtea pe rug noua credinţă. Însă, mai târziu s-a râspândit calvinismul de mult încât în 1546, când arhiepiscopul D. Beaton ordonă arderea rug a predicatorului G. Wishart, s-a format o întreagă conjuraţie, ¦ia i-a căzut victimă însuşi arhiepiscopul. Dar calviniştii din Scoţia opus când, prin căsătoria reginei minore Măria Stuart (1561-1568) egele Franţei, Francisc II (1559-1560), Anglia şi Franţa se uniră ¦un front catolic care ameninţa mai târziu în Anglia domnia Elisa-i, vară a Măriei Stuart, şi când puterile catolice porniră contra ei treagă coaliţie europeană susţinută de papă (1570). Predicatorul şi reformatorul Scoţiei a fost John Knox (f 1572), elev al lui Calviij foarte sever, acţionând în duhul teocratic şi profetic al Vechiului ment. Crezând puternic în predestinaţie, Knox se vedea trimis all videnţei să readucă viaţa austeră în Biserică, organizând-o sobră, ierarhie, condusă doar de „bătrâmi pe care-i alegeau, în mod democ credincioşii fiecărei comunităţi. Astfel comunităţile puritane aii Knox formau în Scoţia o teocraţie care ţinea locul statului. Aceasta mal ales pe vremea reginei Măria Stuart, care aducea în sălbatid fanatica Scoţie doar tinereţe, farmec şi poezie. Sub ferestre i se cî„ în fiecare noapte psalmi, pe drumuri i se înscenau tablouri cu păci arzând în iad pentru păcatele lor. Totuşi Măria Stuart persecuta reformaţi, până când vara sa Elisabeta o sfătui să evite dezastrul. A'j turile ei amoroase o făcură şi mai odioasă în ochii puritanilor, în 1568 a trebuit să se refugieze în Anglia. Elisabeta a ţinut-o prizon| 19 ani, după care ordonă să fie decapitată la 8 februarie 1587, în cast Fotheringay din nordul Angliei, căci tot timpul i se păruse că oi nizează coaliţii peste coaliţii catolice împotriva Angliei. Papa Sixt V-lea (1585-1590) excomunică pe Elisabeta pentru moartea verei şi regina Măria Stuart a Scoţiei, pe care Biserica romano-catolică o ^ martiră. Filip al II-lea al Spaniei (1556-1598) declară război Ang in- 1588 spre a răzbuna partida catolică, dar dezastrul suferit de vincibila Armada” consfinţi marea putere a Angliei şi năruirea imj rialismului spaniol. Iacob I (1603-1625), fiul Măriei Stuart, ere în principii reformate, moşteni în 1603 şi tronul Angliei. Scoţia avi o Biserică puritană-prezbiteriană, a interzis atât catolicismul cât reforma protestantă.

Luptele confesionale sângeroase s-au extins şi în Irlanda, pe CE abia Henric al VIII-lea şi mai ales Elisabeta au putut-o cuceri complJ

Biserica episcopală a fost declarată şi în Irlanda Biserică de stat, i| cea catolică privată de drepturi. Poporul însă nu şi-a părăsit păstor aşa că până la urmă au biruit catolicii. I

P. Milward, Religion ol the Elisabethan age, Londra, 1977, 218 p.; Bihlmaye Tuchle-Vicaire, op. Cit, voi. 3, p. 234-239 şi 313-322 şi bibliografie p. 468-472 J 509-514; Loyer Oliviei„, L'anglicanisme de Richard Hooker (1555-1600), t. 1-4 Liile-Paris, 1979; Kl. Schmidt, Religion-Versklawung und Belreiung, Stuttgart, 197a W. P. Haugaard, Elisabeth and the English Reformation, Cambridge, (Gr. Br.), 1968 A. G. Dickens, The English Reformation, 2-nd, ed” London, 1967; T. M. Pârkej The English Reformation to 1558, 2-nd ed., London, 1966; Ph. Hughes, The Refoj mation în England, ed. III, London, 1963; M. Pawicke, The Reformation în England Oxford, 1963; R. Flindall, The Chutch of England, Londra, 1972; H. C. Porteiţ Reformation and Reaction în Tudor regime, Cambridge, 1958; P. Trembelas, /sfor/d Reformei m Biserica anglicană, în greceşte, Tesalonic, 1956; A. D. Toledano, Histoire de l'Angleterre chretienne, Paris, 1955; C. Constant, La Reforme en Angleterrel 3 voi., Paris, 1930-1939; H. A. Moreton, La Reforme anglicane au XVI-e s/e-j c/e, Paris, 1930; H. Davies, Worship and Theology în England (-1690), 2 vol. J Edit. Brill, Leiden, 1975; A. Prevost, Th. More (-1535), Tours, 1969, 409 p.; C. W.j Bromiley, Th. Cranmer theologian, Londra, 1956; C. Dunlop, Oliver CrommwellA Londra, 1956; I. Ridley, John Knox, London, 1968; P. Janton, John Knox {-1572), l rMIUADA A CINCEA

Paris, 1967, 552 p., A. Nfaurois, Istoria Angliei, trad. Română, 1970, voi. 1, p. 259

356 şi voi. 2, p. 2-118; în limba franceză: Histojre d'Angleterre, Paris, 1937, p.

— 384; Eus. Popovici, op. Cit., voi. IV, 1928, p. 40-48; A. M. Stephensens, Anglicanism and the Lambeth Conierences, Edit. Brill, Leiden, 1977, 352 p.; J. Knox 1-a considerat pe papa Grigore VII din sec. XI drept „Antihristul” cu cifra 666, după expresia Apocalipsei (13, 18).

Contrareforma papală. Conciliul de la Trident.

Războaiele religioase. Pacea din Westfaâia (1648) *

La dezorientarea pe care a produs-o Reforma lui Martin Luther şi J. Calvin în Biserica romano-catolică decenii întregi papii nu au putut să răspundă decât cu măsuri externe, cu interdict, inchiziţie, război şi exterminare. Încă în 1552 marele misionar german Petru Canisius (1521-1597) spunea că destrămarea cea mai mare încă tot mai ameninţa imperiul „creştin”, iar cardinalul Carpi spunea, în 1563, că parcă simte cum se apropie înmormântarea Romei. Papii secolului XVI sufereau, în mare parte, încă de aceleaşi metehne ca şi cei din Renaştere.

1. Contrareforma papală

După ce papa Adrian VI (1522-1523) a recunoscut de la început în faţa Dietei din Niirnberg în 1523 vina Curiei romane în provocarea schismei confesionale, Clement VII (1523-1534) a salvat protestantismul prin politica sa împotriva împăratului german şi va suferi acel ¦

Una din acţiunile salutare a fost numirea, în 1536, de către Paul

II, a unui număr de cardinali de mare valoare, care au colaborat cu îct la ridicarea prestigiului Romei. Printre ei menţionăm pe Sadoleto, 'ontarini, Caraffa, englezul Reginald Pole şi alţii. A urmat apoi asoiefrea liberă a celor 60 de oratorieni din Roma în ordinul înfiinţat în

517 şi aprobat în 1544, sub îndrumarea blândului şi evlaviosului Fip Neri. Ordinul şi-a creat cu timpul nuclee în Genoa, Veneţia, Flosnţa, Neapole, Verona şi în alte localităţi. Din cercurile acestea au şit sugestii pentru regenerarea clerului. Mişcarea s-a unit apoi cu ornul „Teatinilor”, înfiinţat în 1524 de cardinalul Cajetan (1468- f

34) în spiritul unui umanism religios.

Reforma din episcopia Veronei, săvârşită de Ghilberti, a fost înce-itul regenerării episcopatului italian, operă continuată îndeosebi în

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

I arhiepiscopia Milanului de vestitul episcop misionar Carol Borrc (1584), apoi în Elveţia de Francisc de Sales (1622), în Franţa de V: de Paul (1660) şi de alţii, care urmau îndemnurile cardinalului Car devenit papa Paul IV (1555-1559).

S-a mai asociat şi un factor de prim ordin şi anume: mistic scolastica spaniolă. În secolul XVI Spania îşi trăia epoca celei rnai: dezvoltări culturale şi teologice, ea dând Bisericii papale în acest] cele mai mari forţe înnoitoare: duhul pietist predicat de Tereza d'Â (f 1582) şi de îndrumătorul şi duhovnicul ei Ioan al Crucii (15J 1599), precum şi ordinul iezuiţilor lui Ignaţiu de Loyola (1491-la

După reformă catolicismul a fost salvat politiceşte de Impa habsburgo-spaniol prin Carol Quintul şi Filip al II-lea (1556-1J din punct de vedere al organizării bisericeşti şi al vieţii culturale trind trăsăturile aceleiaşi spiritualităţi iberice. In haosul primelor cenii erau două curente pentru refacerea catolicismului: cel dintâi nic, gata la concesiuni şi acţionând cu mijloace interne, repreze de oratorieni, de mistica spaniolă şi de grupul aşa numit al „expec ţelor”, al tratativelor paşnice cu protestanţii; al doilea, autoritativ, miiloace exterioare, susţinut de inchiziţia spaniolă a lui Caraffa, viifc papă Paul IV (1555-1559).

Cu astfel de forţe, Biserica romană a pornit pe drumul regener proprii. A fost un proces greu şi îndelungat. Dar este de reţinut că, de aceste forţe, însăşi papalitatea a avut la început o atitudine şo toare şi interesată. Ea s-a temut de doi duşmani: de tendinţele ai nomiste ale conciliarismului (îndeosebi papii Clement VII şi Paul şi de pretenţiile naţional-politice ale împăratului habsburgic care, < catolic, ducea politică de împăcare atât cu papa cât şi cu Luther. Aici au urmat neîncetatele diete şi conferinţe la care se încerca îm carea. Toţi papii dintre anii 1520 şi 1550 se temeau să convoace o ciâiul pe care îl cereau împăratul şi creştinătatea apuseană, căci m dintre conducătorii bisericeşti credeau că papa este mai mic decât c ciliul, iar pe de altă parte se temeau de împărat că-şi va impune pun de vedere favorabile sieşi.