Ioan Ramurean Si Milan Sesam

În zadar au protestat reprezentanţii Puterilor europene contra măcelurilor din Herţegovina, Bosnia, Serbia şi Bulgaria, în Conferinţa care a avut loc la Constantinopol în 11/23 decembrie 1877 şi 30 ianuarie (11 februarie) 1878, în care au cerut să se acorde unele libertăţi popoarelor creştine din Balcani.

În 19/31 martie 1877, puterile semnatare ale „tratatului de pace de Paris”, din 1856, semnează la Londra un protocol prin care reco-andau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse.

Respingerea lor de către sultanul Abdul-Hamid a dus la izbucnirea zboiului ruso-româno-turc din 1877. Rusia a declarat război Imperiu-i otoman, pentru apărarea bulgarilor şi eliberarea lor, la 14/25 apri->„ 1877, iar România la 29 aprilie (11 mai) 1877.

La 9/21 mai 1877, ministrul de externe al României, Mihail Kogălceanu, a citit în Camera deputaţilor, în numele guvernului român, o îdaraţie prin care România se proclama naţiune de-sine-stătătoare, iar dunărea deputaţilor, cu o majoritate zdrobitoare, a votat tndependenabsolută a României.

Bulgarii au fost ultimul popor eliberat de sub dominaţia turcă din dcani, cu ajutorul Rusiei şi al României.

Încă din 1812, peste 30 de mii de bulgari au trecut, în frunte cu) iscopul Sofronie de Vraţa (f după 1830), în Ţara Românească, unde au bucurat de bună primire şi găzduire. Aci vor tipări bulgarii pri-ele lor cărţi în limba bulgară şi-şi vor pregăti cadrele revoluţionare? Ntru războiul de eliberare din 1877.

Din punct de vedere bisericesc, bulgarii se aflau supuşi ierarhiei eceşti de Constantinopol. In 1859, bulgarii, dorind să introducă în Bi-rica lor o ierarhie naţională, au pus în vedere ierarhilor greci să pă-isească scaunele lor din Bulgaria. Lupta a durat zece ani, până când, 12 martie 1870, sultanul Abdul-Aziz (1881-1876), la insistenţa con-lui Ignatiev, reprezentantul diplomatic al Rusiei ortodoxe pe lângă titan, a recunoscut printr-un firman Biserica naţională bulgară, sub inducerea unui exarh bulgar şi o ierarhie bulgară. Sinodul bulgar a es, la 23 februarie 1872, pe primul titular al Bisericii ortodoxe bulga-), în calitate de exarh, fiind întronizat la 11 mai 1872, la sărbătoarea laţilor Kiril şi Metodie, „Apostolii slavilor”.

Patriarhia de Constantinopol, însă, s-a opus la înfiinţarea exarha-ilui bulgar. La 25 mai 1872, patriarhul ecumenic Antim al Vl-lea 845-1848; 1853-1855; 1871-1873) al Constantinopolului a declarat iserica bulgară „schismatică”. În Sinodul ţinut la Constantinopol în; ptembrie-octombrie 1872, la care au participat patriarhul Antim VI. Constantinopolului şi patriarhii Scaunelor apostolice ale Răsăritului: lexandria şi Antiohia (fără patriarhul Kiril al II-lea al Ierusalimului 845-1872) şi arhiepiscopul Ciprului), Biserica bulgară a fost acuzată 5 jiletism (- iubire exagerată de neam) şi declarată „schismatică”, chisma bulgară a fost ridicată la 25 februarie 1945 de patriarhul ecu-lenic Veniamin I (1936-1946).

Prin tratatele de pace de la San-Stefano, din 19 februarie (3 martie) 378, şi de la Berlin, din 1/12 iulie 1878, se recunoaşte pe plan interna-onal independenţa de stat a României şi drepturile sale asupra Dobro-=i, străvechi teritoriu românesc.

Se recunoaşte, de asemenea, independenţa Serbiei şi a Muntene-rului şi autonomia Bulgariei, declarată principat autonom, sub suzera-itatea Turciei, în afară de Rumelia, care s-a alipit Bulgariei în 1885. Ulgaria a obţinut independenţa deplină la 12 septembrie 1908.

După pacea de la Berlin, au avut loc în Balcani şi importante schimbări din punct de vedere bisericesc. Se cunoaşte că Biserica Ortodoxă Sârbă, în urma păcii de la Adrianopol, din 1829, a obţinut, în 1832, autonomia faţă de Patriarhia de Constantinopol. În urma păcii de la Berlin, 1/13 iulie 1878, patriarhul ecumenic Ioakim III (1878-1884; 1901-1912) a acordat Bisericii Ortodoxe Sârbe, la 20 octombrie (1 noiembrie) 1879, autocefalia.

Biserica Ortodoxă Română a obţinut, de asemenea, aiitocejalia ceva mai târziu, la 25 aprilie 1885, prin tomosul de autocefalie acordat ei de patriarahul ecumenic Ioakim IV (1884-1886).

Pe plan politic şi militar internaţional, după pacea de la Berlin din 1878, s-au produs numeroase alte evenimente care au slăbit mult Imperiul otoman.

În 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut temporar Marii Britanii insula Cipru, pe care englezii au încadrat-o în Imperiul britanic. Abia la 1 octombrie 1960, insula Cipru s-a proclamat independentă, sub conducerea Arhiepiscopului Macarios.

În mai-iunie 1881, Franţa ocupă Tunisia. În septembrie 1882, Anglia, prin generalul Seymour, ocupă Egiptul.

Nemulţumită că n-a participat la noua împărţire colonială, Italia ocupă, în timpul războiului italo-turc, din septembrie 1911-1912, Tri-politania, Cirenaica, insula Rodos şi Dodecanezul.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, datorită intervenţiei Puterilor europene, libertatea şi drepturile creştinilor din Imperiul otoman s-au respectat ceva mai bine, dar nu peste tot la fel. Astfel, în 1894-1909, au fost din nou masacraţi peste 100 mii de greci.

În condiţiile dezvoltării burgheziei naţionale şi ale dependenţei Imperiului turc de capitalul străin, a luat naştere şi s-a întărit mult mişcarea democratică a „junilor turci”, care, în urma loviturii de stat din iulie 1908, au luat puterea, restabilind constituţia promulgată în 1876, dar abrogată în 1878. Dar şi „junii turci” au continuat politica de oprimare religioasă şi economică a popoarelor creştine din Balcani, ca şi sultanii din trecut.

Războaiele balcanice din 1912-1913 au silit Turcia să părăsească cea mai mare parte din Peninsula Balcanică, rămânând în Europa doar cu o mică fâşie de teren, cu oraşul Adrianopol (Edirne), de-â lungul Bosforului şi Dardanelelor, recunoscută ei prin tratatul de pace de la Londra din 30 mai 1913.

În timpul primului război mondial (1914-1918), la care Turcia a participat de la 23 noiembrie 1914 alături de Puterile centrale, Germania şi Austro-Ungaria, turcii, profitând de situaţia grea în care s-au aflat Puterile Aliate – Franţa, Anglia şi Rusia – au masacrat în 1915-1916 aproape un milion şi jumătate de armeni, bărbaţi, femei şi copii, genocid a cărui răspundere cade asupra autorităţilor Imperiului otoman, încât provinciile armene din Anatolia de Răsărit au rămas ruinate şi pustii, acolo unde altădată a înflorit cultura şi civilizaţia creştină armeană.

La sfârşitul primului război mondial, în 1918, Turcia, ca putere învinsă, a pierdut Egiptul, Irakul, Siria, Transiordania, Libanul şi Palestina.

Prin tratatul de la Sevres, din 10 august 1920, Smirna (Izmir), cu te-oriul înconjurător şi malul european al Dardanelelor, erau atribuite eciei.

În 1919-1922, a izbucnit războiul greco-turc, pe care Turcia 1-a câşti-t sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatiirk (1881-1938), făuritorul rciei moderne, sub care, la 29 octombrie 1923, s-a proclamat Republica ircă.

Revoluţia kemalistă s-a încheiat prin victoria contra Greciei, prin iz-nirea sultanului în 1923. La 1 noiembrie 1923, Marea Adunare Naţiona-Turcă suprimă Sultanatul otoman, înlocuindu-1 cu Republica Turcă, iar 3 martie 1924 suprimă Kalifatul musulman.

În urma înfrângerii Greciei de către Turcia, s-a procedat la un schimb îsiv de populaţie în 1922 între grecii din Asia Mică şi turcii din Macedo-a şi Tracia. Peste un milion şi jumătate de greci au fost omorâţi sau pulzaţi, iar mitropolitul Hrisostom al Smirnei a fost batjocorit, tăiat în icăţi şi aruncat la dini, fără ca „creştinii” din Apus să intervină, deşi fi putut-o face.

Prin tratatul de pace încheiat la 24 iulie 1923, la Lausanne în Elveţia, tre Grecia şi Turcia, s-au anulat prevederile tratatului de pace de la Se-es, din 10 august 1920. Patriarhului ecumenic i s-au luat acum toate erogativele politice şi juridice pe care le avea ca „etnarh” al creştinilor n Imperiul turc, acordate de Mahomed II „Cuceritorul” (1451-1481), 3Ându-i numai atribuţiile sale religioase. Deşi turcii voiau alungarea pa-iarhului ecumenic din Constantinopol, aşa cum vor desfiinţa în 3 martie '24 Kalifatul musulman, totuşi la insistenţa puterilor europene, îndeo-bi ale lordului G. N. Curzon (1859-1925), ministrul de externe al An-iei, tratatul de la Lausanne din 1923 prevede ca Patriarhia Ecumenică rămână şi în viitor în Constantinopol.

Sfânta Sofia a devenit muzeu naţional în 1924, din moschee turceas-i, cum fusese transformată din 29 mai 1453. Kemal Atatiirk, noul con-îcător al Turciei moderne, care a interzis turcilor purtarea fesului, a in-rzis şi clerului grec din Constantinopol şi din Turcia purtarea costumu-i preoţesc, prin decretul din decembrie 1934.

După primul război mondial (1914-1918) au luat fiinţă, în Peninsula alcanică, trei mari patriarhii: Patriarhia sârbă, în 12 noiembrie 1920, cunoscută de Patriarhia de Constantinopol prin tomosul acordat ei de pa-iarhul Meletie IV Metaxakis (1912-1923), la 9 martie 1922; Patriarhia >mână, la 4 februarie 1925, recunoscută de Patriarhia ecumenică la 30 Llie 1925, prin tomosul 1579, acordat ei de patriarhul ecumenic de Con-antinopol Vasile III (1925-1929), şi Patriarhia bulgară, la 10 mai 1953. Ecunoaşterea ridicării Bisericii bulgare la rangul de patriarhat s-a făcut L 1 august 1961, de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului Ate-agora I (1948-1972).

În celelalte ţări din Răsărit, cu populaţie ortodoxă majoritară, situaţia olitică a fost mai favorabilă dezvoltării Bisericii. Totuşi şi aici au fost nele greutăţi ca, de exemplu, în Rusia, amestecul prea mare al ţarilor i treburile Bisericii.

Cum se cunoaşte, primul patriarhat rus a fost desfiinţat în]700 de ţarul Petru cel Mare (1672-1725) şi înlocuit la 25 ianuarie 1721 cu Sfântul Sinod dirigent permanent, a cărui reşedinţă a fost mutată de la Moscova la Petersburg, noul oraş întemeiat de el în 1703. Legătura dintre ţar şi Sfântul Sinod dirigent o făcea un procurator suprem numit Oher-procu-ror, care garanta împăratului dreptul de a confirma lucrările Sinodului. Această etatizare crescândă a Bisericii ruse a avut urmări neplăcute pentru dezvoltarea ei normală. Ea nu şi-a putut recâştiga libertatea deplină de mişcare decât în 1918, la începutul instaurării regimului socialist din Rusia, când un Sinod ţinut între 15 august 1917 – septembrie 1918, la Moscova, a hotărât reînfiinţarea la 5 noiembrie 1917 a Patriarhiei Ruse.

Statul sovietic care a preluat conducerea politică a Rusiei din 1917 a publicat la 23 ianuarie 1918 decretul pentru noul regim al cultelor, întemeiat pe următoarele principii: a. Biserica este separată de stat; b. Se asigură libertatea de conştiinţă completă. Fiecare cetăţean este liber să profeseze cultul, după alegerea sa, sau să nu profeseze răci unul (F. Fedorov, L'Eglise et le culte en URSS, Editions Sociales, Paris, 1945, p. 7).

Decretul din 23 ianuarie 1918 a fost reconfirmat şi de Constituţia U. R. S. S. din 1936, care prevedea la art. 124 că, „pentru a se asigura cetăţenilor libertatea de conştiinţă, Biserica în U. R. S. S. este separată de stat şi şcoala de Biserică. Libertatea de a practica cultele religioase şi libertatea de propagandă antireligioasă sunt recunoscute tuturor cetăţenilor” (F. Fedorov, op. Cit., p. 19).

Acestea erau prevăzute, bineînţeles, pe hârtie, pentru că, în practi că, ateismul virulent şi grotesc era propagat prin toate mijloacele, inclusiv constrângeri de tot felul asupra tuturor cetăţenilor, dar mai ales asupra celor credincioşi.

Alte Biserici Ortodoxe au luat fiinţă, după primul război mondia (1914-1918), în Cehoslovacia, din 1923, ' în Polonia, în 1924 şi în Finlanda, din 1923.

Biserica Albaniei s-a proclamat autocefală la 12 aprilie 1937. Îr 1971, regimul comunist totalitar din Albania a declarat statul albane; drept primul stat ateu din lume, interzicând orice credinţă şi orice manifestare religioasă, mergând chiar până la executarea pe loc, fără judecată, a celui surprins în săvârşirea unui act de cult sau de pietate personală. Din iarna anului 1990-1991, Albania a revenit la valorile democraţiilor Europei occidentale, abandonând marxismul şi ateismu de stat, încât, în prezent, oricine poate să-şi manifeste liber convingeri le sale religioase, politice sau filosofice, iar Bisericile creştine pot să s< organizeze şi să fiinţeze din nou libere.

Situaţia socială a ţărilor ortodoxe din Răsărit a fost, desigur, strân: legată de situaţia lor politică. In Răsărit, formele de exploatare feuda lă şi iobăgească au durat mai mult decât în Apus, încât nu e de mirări că popoarele ortodoxe au rămas ceva mai în urmă în ceea

Datorită ideilor Revoluţiei franceze din 1789, pe care armatele lui oleon le-au răspândit pretutindeni în Europa, autocraţii timpului au siliţi să facă unele reforme sociale. Astfel, Austria a făcut unele re-le sociale la 1848 în Ungaria; în Rusia, prin legea împăratului Ale-Iru II (1855-1881) din 1861, s-a înfăptuit reforma agrară prin care: ăcut împroprietărirea ţăranilor.

În România, din iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859 66), la 17/29 decembrie 1863, Parlamentul român a votat Legea se-rizării averilor mânăstireşti, iar în anul următor, prin plebiscitul din 2 şi 14/26 mai 1864 şi prin Legea promulgată de Alexandru Ioan i. ia 14/26 august 1864, s-a făcut împroprietărirea ţăranilor. Totuşi, în pofida împroprietăririi ţăranilor, în ţările ortodoxe, situa-m s-a îmbunătăţit prea mult. Alături de vechiul stăpân – moşierul i apărut un nou stăpân – fabricantul. Diferenţa între clasele sociale menţinut, desigur sub o formă mai tolerabilă.

E de observat că Europa răsăriteană, cu economia ei agrară închi-i cu industria ei până de curând mult înapoiată, a avut influenţă; şi asupra vieţii bisericeşti şi spirituale. În Răsărit n-au existat, ca tpus, o pătură mijlocie puternică şi nici grupări de bresle care să e pe muncitori şi pe ţăranii sărăciţi de abuzurile latifundiarilor. De asemenea, din punct de vedere cultural, Răsăritul a rămas ceva în urmă în ultimii 180 de ani faţă de Apus. In Apus ideea statului a culturii iluministe, a separării Bisericii de stat, a regimului de; ate confesională în faţa legii au fost cunoscute şi aplicate între

— 1900, în timp ce în Răsărit trebuie să se opereze cu alte re-ţi. Desigur, au pătruns în ţările Răsăritului influenţa franceză, ger-ă şi engleză, care se resimte în diferite ţări răsăritene, în reforme-olitice, sociale, culturale şi legislative. Dar această influenţă n-a us încă forma culturii patriarhale în Răsărit, până în timpul nostru, şi în aceste ţări, încep să ia o mare dezvoltare industrializarea, nizarea şi laicizarea.

Influenţa franceză a fost mai puternică ca celelalte şi uneori socopericuloasă de către conducerea bisericească. Cărţile lui Fr. M. A.

Aire (f 1778) şi ale lui J. J. Rousseau (1778) au fost într-un timp

¦zise în Răsărit.

Dintre toate popoarele ortodoxe, numai românii au introdus limba ină ca limbă liturgică în Biserică, încă din timpul mitropolitului

— Ovlahiei, Antim Ivireanul (1708-1716), iar Sfânta Scriptură a fost isă în întregime în româneşte în 1688 de fraţii Şerban şi Radu Greu, cunoscută sub denumirea „Biblia de la Bucureşti”.

Celelalte popoare ortodoxe – grecii, bulgarii, sârbii şi ruşii – n-au t introduce în Biserică limbile lor moderne, ca limbi liturgice, nici astăzi, deoarece clericii şi credincioşii acestor Biserici socoteau şi socotesc şi astăzi că acest fapt ar fi o nelegiuire faţă de textul sa-fie cel din limba greacă veche, fie cel tradus în slavona veche, în privinţa introducerii limbii naţionale ca limbă liturgică în Biseromânii se arată a fi cei mai progresişti din întreaga Ortodoxie.

În secolul al XlX-lea, în Rusia, pătura superioară conducătoare bisericească şi laică se împarte în două partide: occidentaliştii şi tradiţionaliştii sau slavofilii, cu alte cuvinte progresiştii şi conservatoriştii Occidentaliştii erau pentru imitarea Apusului, în timp ce slavofilii militau pentru păstrarea şi cultivarea valorilor proprii.

În Biserică s-a resimţit influenţa ideilor apusene, în primul rând idealismului german, strecurat în teologia rusească pe la mijlocul secolului XIX, şi a neoscolasticii, strecurată în dogmaticile ieşite din şcoala istorică, de exemplu de Silvestru Lebedinsky, care a publicat în 1799 şi 1805 Compendium Theologiae clasicum didactico-polemicum doctrinae oHhoăoxae christianae; Macarie Bulgakov (f 1882), care a publicat Teologia dogmatică ortodoxă, 2 voi., Petersburg, 1848 şi 1853, tradusă în româneşte, franţuzeşte şi alte limbi; şi la Silvestru Malevanski, episcop de Kanev, care a publicat Teologia dogmatică ortodoxă, în expunerea istorică a dogmelor, 5 voi., 1878-1898, tradusă şi în româneşte. După primul război mondial (1914-1918) s-a resimţit influenţa şcolii dialectice a lui Karl Barth (1886-1968) în scrisul unora dintre teologii ruşi contemporani, mai ales al acelora din afară. Mai mare a fost înrâurirea în organizarea şcolilor de tot felul, unde s-au adoptat programe şi metode copiate în întregime după Apus.

Şi în Grecia secolului XIX s-a dat o luptă între progresişti şi tradiţionalişti. De exemplu teologul C. Oikonomos (n. 1780- f 1857) era tradiţionalist, pe când Theoclitos Farmachides (n. 1784- f 1860) era progresist.

În genere, e de remarcat că uneori s-a imitat prea mult Apusul, mai ales în ceea ce priveşte organizarea şcolilor medii şi a Facultăţilor de teologie, care nu totdeauna se potrivea cu situaţia religioasă a Răsăritului ortodox.

Dincolo de toate consideraţiile, rămâne valabil faptul că Biserica ortodoxă a trăit şi a rămas în toate ţările ortodoxe, dar mai ales în ţările din Balcani, alături de poporul sărac şi necăjit, alinându-i durerile şi încurajându-1 în zilele negre de cruntă apăsare şi robie. Ortodoxia a purtat în spatele ei veacuri de umilire şi suferinţă, ca nici o altă Biserică. Multe secole ea a trebuit să ducă pe umerii săi crucea Domnului Hristos, dar a făcut drumul crucii cu curaj neînfricat, cu speranţă şi optimism într-o soartă mai bună pentru credincioşii şi slujitorii ei. În trecerea ei istorică prin vremelnicie, Biserica ortodoxă a realizat, ca nici o altă Biserică din lume, chipul omului durerii (Isaia 53, 2), chipul Domnului Iisus Hristos în suferinţă, fără mărire şi fără frumuseţe, „care suferinţele noastre a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53, 4).

Prin contribuţia ei la apărarea fiinţei naţionale a fiecărui popoi ortodox, Biserica ortodoxă a săvârşit fapte nepieritoare şi a fost o adevărată şi bună mamă celor ce au rămas în sânul ei.

Pentru „chestiunea Orientului” şi Imperiului Otoman:

Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 10-18; g Stadmiiller, Geschichte Sudesteuropas, 2-e Aufl., Munchen, 1976, 577 p. i P. eohou et M. Sivignon, Les Balkans, Paris, 1971; M. S. Anderson, The Eastern Hon, 1774-1923; London, 1966; W. E. Mosse, The Rise and Fall oi the Chri-i System, 1855-1871, London, 1963; V. P. Potemkin, Istoria diplomaţiei, trad. Imba rusă de Valeria Costăchel, t. III, Bucureşti, 1948; J. Ancei, Manuel his-ue de la question d'Orient, 1792-3923, Paris, 1923; E. Driault, La Question ent, depuis ses origines jusqu'ă la paix de Sevres (1920), Paris, 1921 j Mustafa Vfehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976; R. Mantran, Histoire de 'la Turquie, jd., Paris, 1968; R. H. Davison, Reiorme în the Ottoman Empire, 1856-1876, etown, New Jersey, 1963; W. Yale, The Near East, Michigan, 1958; E. Ke-e, England and the Hiddle East: the Destruction oi the Ottoman Empire, on, 1956; J. C. Hurewitz, Diplomacy în the Near and Middle East. A docu-ary record, 2 voi., Princetown, 1956; D. Djorojevic, Revoiuf/ons nationales des les balkaniques, 1804-1914, Belgrad, 1956; G. E. Kirk, A Short History ol the le East: irom the Rise ol Islam to Modern Times, New York, 1955; C. Brokel-i, Histoire des Etats et des peuples islamiques. Traduction francaise, Paris, 1949; >rga, Geschichte des osmanischen Reiches, Bând V, Leipzig, 1913; Idem, His-des etats balkaniques, Paris, 1925; Adrian Popescu, Situaţia creştinilor orto-In Imperiul otoman, In secolul al XlX-lea, în „Studii teologice”, VII (1955), -8, p. 454-468; Teodor M. Popescu, T. Bodogae, Gh. Stănescu, Istoria bise-scă universală, Bucureşti, 1956.

Pentru istoria Greciei:

Peter F. Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule (1354-1804), Seatle London, 1977; B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecumenique de Con-inople, în rev. „Istina”, Paris, 1970, nr. 2, p. 131-273; Idem, Istoria Patriar-m ecumenic, în limba greacă, Atena, 1967; M. Spinka, A History oi the Balreprint, Hamdan, Conn., 1968; G. Stadtmuller, Geschichte Sudesteuropas, 2-e ige, Munchen, 1936; Nic. G. Svoronos, Histoire de la Grece moderne, 3-e 6d., 1972; A. Vacalopoulos, Istoria neo-elenismului, 3 voi. În limba greacă, Te-ic, 1961-1968; Edgar Hosch, Geschichte der Balkanlănder, Stuttgart, Verlag,

160 p.; W. A. Haurtley, H. C. Darby, C. W. Crawley şi C. M. Woodhouse, A history oi Greece irom early times to 1964, Cambridge, 1965; L. S. Stavria-The Balkans since 1453, 2-nd ed. New York, 1961. Istoria Rusiei şi a U. R. S. S. G. Barberini, M. Stoh, E. Weingărtner, Kirchen im Sozialismus, Kirchen und în den osteuropăischen sozialistischen Republiken, Frankfurt, 1977, 280 p.; R. 1, Russie (Histoire), în „Encyclopaedia universalis”, t. 14, Paris, 1972, p. 544- M. T. (Michael Timothy) Florinsky, Russian History, în „Encyclopaedia Brita->, t. 19, London, 1971, p. 789-796; N. V. Riasanovsky, A History oi Russia, 2-nd L. mann, Histoire de Russie, nouvelle ed., 3 voi., Paris, 1935-1936. Istoria României:

Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, 1981; Constantin iurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până i, ed. A 2-a, Bucureşti, 1975; A. Oţetea, I. Popescu-Puţuri şi alţii, Istoria poporu-oman, Bucureşti, 1970; N. Iorga, Istoria Românilor, t. VIII, IX, X, Bucureşti, -1939.

Pentru istoria Serbiei:

Jan Sotta, Geschichte der Serben, Bautzen, 1974; Athanassios Angeleopoulos, The Relations between the Ecumenical Patriarchate and Chutch oi Serbia during the period 1885-1912, în „Balkan Studies”, Salonique, 1 (1972), p. 119-127; Wil-libald M. Plochl, Die Orthodoxe Kirche în der Habsburgischen Donaumonarchie (1526-1918), în „Balkan Studies”, 1 (1972), p. 17-39; V. Pospischil, Der Patriarch în der serbisch-orthodoxen Kirche, Wien, 1966; L. Hadrovics, Le peaple serbe et son Eglise sous la domination turque, Paris, 1947.

În limba română:

Silviu Anuichi, Rolul mitiopoliei de Karlovitz în apărarea ortodoxiei din Aus-tio-Ungaria, în „Ortodoxia”, XIII (1961), nr. 3, p. 419-432.

Pentru istoria Bulgariei:

Concilium Constantinopolitanum în quo Bulgari dissidentes ab Ecclesia Ortho-doxa damnantur 1872 (augusti 29/septembris 10-37/29 septembris), în: J. D. Mansi, I. B. Martin et L. Petit, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, t. 45, Paris, 1911, col. 417-546, col. 543-544. Hotărârea de condamnare: Actes du Saint et grand Synode tenu ă Constantinople dans l'Eglise patriarcale du glorieux martyr Saint George le Victorieux, Au sujet de la question religieuse bulgare, Constantinople, 1873; Chr. Anastasoff, The Bulgarians. From their arrival în the Balkans to modern times, Hicksville, 1977, XVI, 380 p.; R. Stupperich, Kirche and Staat im Bulgarien und Jugoslavien, Witten, 1971; Kiril, Patriarhul Bulgariei, Katoiiceska propaganda sred bulgărite prez vtorata polovina na XIX vek. I (1859-1865), Sofia, 1962; M. Macdermott, A history ol Bulgaria, London, 1960; L. Dellin, Bulgaria, New-York, 1957; J. Kanapa, Bulgarie d'hier et d'aujourd'hui, Paris, 195Î; N. S. Der-iavin, Istoria Bulgariei, t. II-III, în limba rusă, Moscova-Leningrad, 1946-1947; S. Runciman, A history oi the First Bulgarian Empire, London, 1930; V. N. Zla-tarski, N. Staneff, Geschichte der Bulgaren, 2 voi., Leipzig, 1917-1918; E. Reinhardt, Die Entstehung des bulgarischen Exarchat, 1912.