Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Singurele ajutoare pentru patriarhia Alexandriei veneau din Ru sia şi din Principatele Române, unde avea moşii de la mânăstirile în chinate, pentru care a avut unele procese cu călugării din mânăstire Sf. Ecaterina din Muntele Sinai şi cu Patriarhia Ecumenică de Con stantinopol. Pe la 1850, grecii din Patriarhia Alexandriei aveau 10 bi serici şi două mânăstiri, una la Cairo şi alta la Alexandria.

Sub urmaşii lui Mahomed Aii: Abbas I (1849-1854), Said (1854-1863), Ismail Paşa (1863-1879), care a luat titlul de „Kediv” = „Vice rege”, creştinii ortodocşi s-au bucurat de., libertate. Egiptul cunoaşt acum o importanţă tot mai mare pentru că în 1869 s-a inaugurat des chiderea Canalului de Suez, construit sub conducerea francezului Fer dinand de Lesseps (1805-1894), scurtându-se astfel calea maritimă în tre ţările Europei occidentale şi ţările Asiei, îndeosebi ale Extremulu Orient.

În timpul „Kediv”-ului Mohamed Tewfik (1879-1892), Angli profitând de revolta militară a lui Arabi-Bey (8 sept. 1881), ocupă Egip tul în septembrie 1882, prin amiralul Seymour, şi-1 supuse vasalităţi sale. Creştinii s-au bucurat de libertate şi sub urmaşii acestuia, Abb al II-lea Hilmi (1892-1914) şi Husein Kamil (1814-1917).

Trebuie să menţionăm că prevederile Hatti-Şerifului de la Ghiil Hane, dat de sultanul Abdul-Megid (1839-1861) la 3 noiembrie 1 şi ale edictului Hatti-Humayium dat de acelaşi sultan la 18 februari 2 martie 1856, pentru respectarea libertăţii, a persoanei şi a bunuriloi creştinilor, s-au aplicat mai corect în Egipt, întrucât, această ţară fiinc la periferia Imperiului otoman, turcii aveau mare interes ca aci să fie linişte şi pace.

La începutul primului război mondial, Anglia a pus Egiptul, la 18 decembrie 1914, printr-un act unilateral, sub protectoratul său „pentru durata războiului”. Starea de protectorat asupra Egiptului a fost recunoscută prin art. 147 al tratatului de pace de la Versailles din 28 iunie 1919.

Nemaiputând face faţă revendicărilor puternicei mişcări naţionale egiptene, Anglia declară la 27 februarie 1922 că renunţă la protectoratul său asupra Egiptului şi-i acordă independenţa. Îşi menţinu totuşi dreptul de control asupra căilor de comunicaţie, îndeosebi asupra Canalului Suez, asupra apărării Egiptului şi a intereselor lui externe, asupra Sudanului şi a europenilor din Egipt.

La 16 martie 1922, sultanul Egiptului, Fuad I (1917-1936), care preluase conducerea politică din 1917, proclamă independenţa ţării şi luă titlul de rege. Egiptul deveni astfel o monarhie constituţională. Această formă de guvernământ dură şi sub fiul său Faruk (1936-1952) până în iulie 1952, când acesta a fost silit să abdice.

La 18 iunie 1953 regimul monarhic a fost desfiinţat, iar Egiptul s-a proclamat republică.

Patriarhia ortodoxă greacă de Alexandria îşi întinde jurisdicţia ei asupra Egiptului şi a celorlalte ţări din întreaga Africă, având în total Dpt mitropolii, peste 200.000 de credincioşi, 11 eparhii, 13 episcopi şi 160 de parohii.

În Egipt are patru mitropolii: Alexandria, Cairo, Port Said, Isma-lia, cu 105.000 credincioşi (85.000 greci, 20.000 arabi). În ţările din resui Africii, Nubia, Etiopia, Libia, Tunisia, Africa apuseană şi răsăriteană, Africa Centrală, Africa de Sud, Kenya, Tanganica, Zanzibar, Congo ş. a e află peste 95.000 de ortodocşi. În aceste ţări, patriarhia Alexandriei iesfăşoară o frumoasă activitate misionară.

C) Patriarhia Antiohiei. Biserica Antiohiei este întemeiată înainte e anul 50 d. Hr. Şi se bucură până azi de mare preţuire în sânul Orto-oxiei. Se cunoaşte că p„entru prima dată în Antiohia urmaşii lui Iisus [ristos au primit numele de creştini =/pioxiavoî (Fapte XI, 26). Ea a „ecut sub diferite stăpâniri politice în decursul istoriei; sub arabi, în-¦e 658 şi 969; sub bizantini între 969-1085; sub turci între 1085-)98; sub cavalerii franci ai Apusului, între 1095-1268; din nou sub ¦abi, între 1268-1517; apoi sub turci, între 1517-1920.

Prin pacea de la San Remo, oraş în nordul Italiei (Liguria), din 19- „ aprilie 1920, Siria a trecut sub protectoratul Republicii Franceze, ib care a rămas până la 22 noiembrie 1943, când Siria şi Libanul au) ţinut independenţa.

Din secolul XVI, reşedinţa patriarhiei de Antiohia s-a mutat la amasc, în capitala Siriei. În secolele XVI şi XVII patriarhii Antiohiei fost sirieni.

De la 1724, patriarhia de Constantinopol a impus numai alegerea or patriarhi greci, fapt care a provocat mare tulburare între ierarhii abi şi cei greci.

Începând din 1885, sirienii ortodocşi, supăraţi şi jigniţi să aibă la îducerea Bisericii lor numai patriarhi greci, au încercat să impună aJegerea unui patriarh sirian. Patriarhul grec Spiridon (1894-1898) fost depus, iar la începutul anului 1899 şi-au ales ca patriarh pe Mele tie Dumani (1899-1906), sirian de origine. De atunci, toţi titularii pL triarhiei de Antiohia sunt sirieni: Grigorie IV Haddad (1906-1930) Alexandru III (1931-1958); Teodosie VI (1958-1970); Ilie IV (înscău nat la 25 sept. 1970 – f 21 iunie 1979); Ignatie IV Hazim (8 iuni 19jg. _ | 26 iunie 1980).

În timpul stăpânirii arabe, 658-969 şi 1268-1517 şi a stăpânir; turceşti 1517-1920, situaţia creştinilor ortodocşi sirieni şi greci a fosj foarte grea. Sirienii şi-au uitat limba lor şi azi ei vorbesc limba arabi

Pe la 1860, sate şi cartiere întregi din oraşele Siriei şi Libanulu au fost devastate şi arse de populaţia fanatică a druzilor musulman din Liban.

Sub mandatul Franţei, 1920-1943, care proteja pe catolici, sirieni ortodocşi au avut de suferit nu numai de la musulmani, ci şi din cauz; propagandei catolice, făcută prin misiuni şi şcoli, iar din secolul Xl> au suferit şi din partea propagandei protestante.

Patriarhia ortodoxă de Antiohia îşi întinde în timpul nostru jurisdicţia peste Siria, Liban şi ţările vecine din Orientul Apropiat. Ea are un număr de aproape 600.000 de credincioşi, 20 de eparhii, 24 de epis-copi, 520 de parohii, 450 de preoţi în Orientul Apropiat şi America.

În Orientul Apropiat are peste 360.000 de credincioşi grupaţi în şase eparhii în Siria, iar 140.000 de ortodocşi, grupaţi în şase eparhii, în Liban. Alţi credincioşi ortodocşi arabi se găsesc răspândiţi în Irak, Iran şi Kuweit şi un număr mic în Turcia.

D) Patriarhia Ierusalimului. Biserica Ierusalimului a ocupat totdeauna o poziţie specială în sânul creştinismului, pentru că ea este mama tuturor Bisericilor creştine din lume. Prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din 451, Biserica Ierusalimului a fost ridicată la rangul de patriarhie.

De-a lungul istoriei, Palestina şi Ierusalimul au suferit numeroase ocupaţii şi dominaţii persane, arabe, turceşti şi creştine. Astfel, în anul 614, perşii au cucerit Palestina şi Ierusalimul, rămânând sub dominaţia lor până în 629, când Oraşul sfânt a fost recucerit de împăratul Heraclie a] Bizanţului (610-641), dar, abia scăpaţi de perşi, peste Ierusalim şi Palestina au venit arabii care au cucerit Ierusalimul în 637. În anul 1078, turcii au cucerit Ierusalimul de la dinastia arabă a Fatimizilor din Egipt, care l-au păstrat până la 1098, când a trecut din nou sub stă-pânirea Egiptului. La 15 iulie 1099, Oraşul Sfânt a trecut sub stăpânjrea cavalerilor franci din Cruciada I-a (1096-1099), care l-au putut menţine până la 1187, când a fost cucerit de sultanul Saladin al Egiptului (1171-1193). Prin tratatul încheiat la 11 februarie 1229 la Jaffa, între sultanul Malik al Kamil (1218-1238) al Egiptului şi împăratul Germaniei Frideric al II-lea (1215-1250), Ierusalimul a fost cedat francilor, care l-au păstrat până în 1244, când a încăput din nou în mâinile arabilor până în secolul XVI. Între 1520 şi 1917, Ierasalismul şi Palestina au trecut sub dominaţia turcilor.

În timpul primului război mondial (1914-1918), englezii au ocupat Palestina şi Ierusalimul la 9 decembrie 1917.

Încă înainte de cucerirea Palestinei, Anglia s-a angajat la 27 noiembrie 1917, prin declaraţia Balfur, „de a privi favorabil înfiinţarea unui cămin naţional în Palestina pentru poporul iudeu şi ea vrea să folosească eforturile ei în acest scop”.

Tratatul de pace de la Sevres, din 10 august 1920, prin art. 88, a acordat Angliei protectoratul asupra Palestinei şi a Locurilor Sfinte: Ierusalim, Betleem, Nazaret ş.a., pe care 1-a păstrat până la 14 mai 1948.

La 25 noiembrie 1947, prin votul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a luat fiinţă statul Israel, care şi-a proclamat oficial independenţa la 18 martie 1948. Situaţia Ierusalimului a fost dintre cele mai grele, deoarece între anii 1947-1967 frontiera israeliano-arabă trecea prin mijlocul Ierusalimului, oraşul fiind împărţit în două sectoare: iordanian şi isra-elian. În prezent, Ierusalimul se găseşte în întregime în statul Israel.

În 1967 a izbucnit un nou război israelo-arab, în ziua de lom Ki-pur, care, deşi s-a terminat repede, nu s-a încheiat printr-un tratat de pace între Israel şi statele arabe din jur.

Pentru ocrotirea Locurilor Sfinte şi apărarea Ortodoxiei în Orientul Apropiat, Rusia ortodoxă a înfiinţat în 1882, Societatea imperială ortodoxă a Palestinei.

În Patriarhia Ierusalimului, încă din secolul al XlX-lea a început o luptă între clerul grec şi clerul arab, care nu s-a terminat nici astăzi, în urma revoluţiei „Junilor turci” de la Constantinopol, din iulie 1904, arabii ortodocşi din Palestina au cerut dreptul legitim de a participa la conducerea Patriarhiei Ierusalimului întrucât ei constituie marea majoritate a populaţiei creştine ortodoxe din Palestina. Cererea lor, însă, a fost respinsă de Frăţia Sjântului Mormânt, organizaţie grecească, existentă din secolul XVI, mai precis din 1543, de la începutul păstoriei patriarhului Gherman (1543-1579), grec de origine. În 1911, „Junii turci” au impus la conducerea patriarhiei Ierusalimului un consiliu mixt arabo-grec, dar grecii s-au opus şi au păstrat mai departe conducerea numai pentru ei, referindu-se la edictele şi berat-ele sultanilor turci din 1520, 1861 şi 1875.

În răstimpul anilor 1920-1948 s-au dus tratative între arabii ortodocşi şi greci. O comisie numită Bertram-Young a fost numită de guvernul englez pentru a studia la faţa locului revendicările arabilor ortodocşi, dar, deşi concluziile ei erau favorabile arabilor ortodocşi, ele nu s-au aplicat din cauza opoziţiei ierarhiei greceşti.

Jurisdicţia patriarhiei de Ierusalim se întinde în prezent asupra Palestinei, Iordaniei şi a mânăstirii Sf. Ecaterina din Muntele Sinai.

În prezent, patriarhia ortodoxă a Ierusalimului are circa 80.000 de credincioşi, trei eparhii, 13 episcopi, 60 parohii, 68 preoţi greci şi arabi, şi peste 50 de călugări.

Organizaţia „Frăţia Sfântului Mormânt”, formată din 80 de membri, majoritatea greci, administrează 40 de mânăstiri şi biserici. Dintre bisericile mai însemnate amintim: biserica Sfântului Mormânt, biserica Sfânta Melania Romana, biserica Sfinţilor Constantin şi Elena, unde se alia locul de reşedinţă al patriarhului şi al membrilor Sfântului Sinod, în restul Palestinei mai importante sunt: Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim şi biserica Naşterii Domnului din Betleem.

Ultimul patriarh decedat a fost Diodor, ales la 16 februarie 1981 întronizat la 1 martie 1981. Actualul patriarh întronizat este Barto-lomeu. Trebuie să menţionăm că majoritatea episcopilor de la Ierusalim n-au eparhie, ci sunt numai titulari, fac parte din Sfântul Sino şi participă la slujbe.

E) Arhiepiscopia Muntelui Sinai. De patriarhia Ierusalimului depinde în prezent şi Arhiepiscopia Muntelui Sinai, redusă doar la slujitorii mânăstirii Sfânta Ecaterina, zidită în 527 de împăratul Justinia cel Mare (527-565), cuprinzând în prezent 20 de călugări şi personalul ajutător din două sate vecine.

În decursul timpului, jurisdicţia Arhiepiscopiei Muntelui Sinai întindea nu numai asupra mânăstirii Sfânta Ecaterina, ci şi asupra Unor mânăstiri şi metocuri din afară, ca: Et-Tor, Cairo, insula Creta şi în alte părţi.

Autocefalia Arhiepiscopiei Muntelui Sinai a fost deseori contestate de patriarhia Ierusalimului. Patriarhul de Constantinopol a recunoscui autocefalia ei în 1575, apoi cei patru patriarhi ai Răsăritului au recunoscut-o din nou în 1782. Sinodul de la Ierusalim din 5 septembrie 1861 a desfiinţat autocefalia arhiepiscopiei Muntelui Sinai şi a pus-o din noi sub jurisdicţia patriarhiei Ierusalimului, sub care a rămas până azi.

Pentru Bisericile Ortodoxe

V. Pari. Ia „grande Chiesa” (bizantina, L'ambito ecclesiale dell'Ortodoxia Brescia, 1981, 436 p.; Hans Georg Beck, Geschichte der Orthodoxen Kiiche im by zcmtinischen Reich (Die Kiiche în ihrei Geschichte), Bd. L, Lieierung, D. I. Gotinger 1980 j J. E. Anastasiou, I'axopta -u-îj? 'Exv. Aiiaâas, ed. 2-a, t. 1-II, Tesalonic, 1978-1979 647 şi 635 p.; M. Costa de Beauregard-I. Bria – De Foucauld, L'Orthodoxie, hie ei demain, Paris, 1979; P. Evdokimov, L'Orthodoxie, 2-e ed., Paris, 1979; I. Timkc Creştinătatea orientală. Bisericile orientale. Cu colaborarea lui N. Molnar, în un gureşte, Budapesta, 1974, 543 p.;' P. Kawerau, Das Christentum des Ostens, Stuttgart 1972; J. Madey, Die Kirche des Ostens, Fribourg (Suisse), 1972; Idem, Die Ostkircht unsere Nachbarn, Koln, 1964; E. von Ivanka, Handbuch der Ostkirchenkunde, Diis seldorf, 1971; Fr. Heiler, Die Ostkirche, Munchen, 1971; Les Eglises orthodoxes hie et aujourd'hui, 2-e ed., Paris, 1969; Idem The Orthodox Church, London, 1963; Gouillard et Olivier Clement, Orthodoxe (Eglise) în „Encyclopaedia Universalis t. 12, Paris, 1968, p. 254-264; cu bună bibliografie; O. Clement, L'Orthodoxie (col „Que sais-je”), Paris, 1961; Aziz S., Atiya, A History oi Eastem Christianity, Lon don, 1968; T. Ware, L'Orthodoxie, l'Eglise des sept Conciles oecumeniques, Pari: 1968; trad. Din englezeşte, The Ortodox Church, London, 1963; B. Spuler, Geger wartslage der Ostkirchen în ihrer nationalen und staatlichen Umwelt, 2-e Auflag< Frankfurt am Main, 1968; B. Sartorius, L'Eglise Orthodoxe, Paris, 1963, N. J. Par tifzopoulos, Church and Law în the Balcan Peninsula during the ottoman Rh Thessaloniki, 1967; M. Rinvolucri, Greek Orthodoxy today, London, 1966; P. Bra siotis, Von den griechischen Orthodoxie, Wiirzburg, 1966; Idem, Die Orthodo* Kirche în griechischen Sicht, Bd. I-II, Stuttgart, 1959, 1960; G. Zananiri, Cafhoi cisme oriental, Paris, 1966; Idem, Histoire de l'Eglise byzantine, Paris, 1954; Stupperich, Kirche im Osfen, Gottingen, 1965; D. Colombo, Le chicse separai d'Oriente, Milano, 1964; Chr. Dahm, Die Kirche im Osten. Macht und Pracht d (

— Istoria Bisericească Universală Voi. II triarchen, I Bd., Offenbarung, 1964; Herbert Waddam, Meeting the Orthodox iurch, London, 1964/C. Callinikos, The Histoiy oi the Church, New York, 1963; orge Every, The Byzantine Patriarchat (451-1204), London, 1962; A. Schmemann, ie historical road oi Eastern Orthodoxy, London, 1963; N. Zernov, Eastein Cris-idom, London, 1961; Idem, The Church of eastern christians, London, 1946 j Mi-î Şesan, Die Orthodoxe Kirche vom Jahre 1054 bisheutzu. Ta.ge, în „Le monde re-eux”, Lausanne-Lezay, 1962; A. Constantinopoulos, H. XP'W. de Wries, Der Christliche Osten în Geschichte id Gegenwart, Wiirzburg, 1961; D. Attwater, The Christian Churches oi the East, voi., London, 1961; Idem, The dissident Eastern Churches, London, 1937; B. hulze und J. Chrysostomos, Die Glaubenswelt der ortohodosen Kirche, Saltzburg, 31; Thomas Schreiber, Le christianisme en Europe orientale, Paris, 1961; J. Har-r, Eine Geschichte der orthodoxen Kirche, Miinchen, 1961; A. S. Hernandez, lesias de Oriente, t. I, Santander, 1959, 541 p.; t. II Repertorio bibhograiico, San-îder, 1963; B. Stefanidis, IE? (. *. Xi] iJia

Patriarhia de Constanlinopol

V. Pari, La „grande Chiesa* bizantina. L'ambito ecclesiale dell'Ortodossia, scia, 1981, 436 p.; J. Qudot, Patriarchatus Constantinopolitani acta selecta, na, 1941; Basil Istavridis, Patriarhii ecumenici, 1860 – până azi, în lb. Greacă,. I, Istorie. Tesalonic, 1977, 694 p.; Idem, Histoire du Patriarcat Oecumenique Constantinople, în „Istina„, Paris, 1970, nr. 2, p. 131-273; Idem, Istoria Patri-iei Ecumenice, în lb. Greacă, Atena, 1967; Metropolite Maxime de Sardes, Le riarcat oecumenique dans l'Eglise Orthodoxe, Traduit du grec par J. Touraile, is, 1975; Steven Runciman, The Great Church în captivity. A study ol Patriar-te oi Constantinople trom the eve oi Independence, Cambridge, 1968; N. J. tazopoulos, Church and Law în the Balcan Peninsula during the Ottoman Rule, alonic, 1967; T6 Otxou (J. Evir.6v naxpictpxeâov KcovaxavtivouâtoXewS (Patriarhia Ecumeni-de Constantinopol), număr special al revistei AIE6VEÂS Hxiazii (- Relaţii interna-tale), 1964-1965, nr. 7-8, 111 p; Recenzie pr. prol. I. Rămureanu, în „Ortodo->, XVIII (1966), nr. 1, p. 142-146; D. Mavropoulos, Patriarhia Ecumenică, 1878 949, în greceşte, Atena, 1960; Th. H. Papadopoulos, Studies and Documents rela-< the History oi the Greek Church and People under turkish domination, Bucu-ti, 1952; Ghenadie (Arabagioglu), Mitropolit de Heliopolis, Istoria Patriarhiei Ecu-li'ce, în lb. Greacă, Atena, 1953, XIII, 445 p. j C-tin G. Papadopoulos, Les privi-: s du Patriarcat Oecumenique. Communaute Grecque Orthodoxe dans l'Empire man, Paris, 1924.

Pentru schisma Bisericii Bulgare: Concillium Constantinopoli-im quo Bulgari dissidentes ab Ecclesia Orthodoxa damnatur, 1872, augusti 29/embris 10, la J. D. Mansi, J. B. Martin, L. Petit, Collectio Conciliorum recentioEcclesiae Universalis, t. IX (XIV), în coli. Mansi, Synodi Orier. Tales, 1860- l, Paris, 1911, col. 418-538; M. Ghedeon, „E7Ypa

Studii: Z. Marcova, Mişcarea bisericească şi naţională bulgară până la răz-ii Crimeii, în lb. Bulgară, Sofia, 1076; A. Meininger, Ignatiev and the establishment ol the Bulgarian exarchate, 1864-1872; Madison, 1970; Pr. St. Zancov, Biserica Ortodoxă Bulgară de la eliberarea Bulgariei pină la vremea noastră, în limba bulgară, Sofia, 1939.

Cercetători români

Pr. Milan Şesan, Die Orthodoxe Kirche, în „Le monde religieux” no 30. Lau-sanne-Lezay, 1969, cap. 3, 1700-1967; p. 108-126; Idem, Probleme d'histoire ec-clesiastique dans Ies ouvrages des chercheurs orthodoxes roumains, în „De la the-ologie orthodoxe roumaine des origines a nos jours”, Bucarest, 1964, p. 103-120 j trad. Din lb. Rom., în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIX (1971), nr. 3-4, p. 382-394; Pr. prof. Î. Rămureanu, La contribution des theologiens et des historiens de l'Eglise Orthodoxe Roumaine ă Ia connaissance du deveioppment historique de l'Eglise Orthodoxe, în „De la theologie orthodoxe roumaine des origines ă nos jours”, Bucarest, 1964, p 85-103. Trad. Din 1. Rom. din „Ortodoxia”, XXIII (1971), nr. 1, p. 11-26; Idem, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi celelalte Biserici Ortodoxe de Ia 1800 pină la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 935-960; Idem, Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra Bisericii ortodoxe ruse, în „Studii teologice”, I (1949), nr. -l-2, p. 69-90; Adrian Popescu, Situaţia creştinilor ortodocşi în Imperiul otoman în secolul al XlX-lea, în „Studii teologice”, VII (1955), nr. 7-8, p. 454-468; I. Crăciunescu, Patriarhia Constantinopolei, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” XXXV (1959), nr. 3-4, p. 261-266; Prof. Prot. T. Titov, Situaţia Bisericii ortodoxe orientale în prezent, Chişinău, 1933; V. Pocitan, Geneza demnităţii patriarhale şi patriarhalele Bisericii ortodoxe, teză de doctorat, Bucureşti, 1926.

Patriarhia Alexandriei:

Hr. Papadopoulos, 'Iatopâct TÂJÎ 'Er. XXilaâa” 'AXeL

Studii în limba română: Viorel Ionită, Patriarhia Alexandriei din 1920 pină azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1978), nr. 5-6, p. 631-636 s Pr. I. Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Ţările Române, în „Studii teologice”, VIII (1966), nr. 1, p. 72-109; Idem, Coniiguraţia actuală a creştinismului, în „Studii teologice”, I (1949), nr. 3-4, p. 119, 144; I (rineu) C (răciunaş), Patriarhia Alexandriei, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXV (1959), nr. 5-6, p. 379-383; D. G. Ionescu, Relaţiile ţărilor române cu patriarhia de Alexandria, Bucureşti, 1935.

Pentru Patriarhia de Antiohia:

J. Hajjar, Le christianisme en Orient, Etudes d'histoire contemporaine, 1648-1969, Beyrouth, 1976; J. P. Alem, Le Moyen-Orient (Coli. Que sais-je?), Paris, 1959; F. L. Huillier, Ie Moyen-Onenf contemporain, 1946-1958, Paris, 1959; Idem, fon-daments historiques des problemes du Moyen Orient, Paris, 1958; Arhimandrit Ci-prian Papadopoulos, Ortodoxia în Orientul de mijloc, în limba greacă, Alexandria, 1954; Gr. Papamihail şi G. Triandafilakis, 'Iatopia tî) î 'Exy. XTioiaî tijî ' (după notele mitropolitului Atenei Hr. Papadopoulos), Alexandria, 1951.

În limba română:

Samir Gholam, Biserica Ortodoxă a Antiohiei: organizare şi funcţionare în prezent, în „Studii teologice”, XXVII (1975), nr. 1-2, p. 74-95; Mircea Păcurariu, Legăturile ţărilor române cu patriarhia Antiohiei, în „Studii teologice”, XVI (1964), nr. 9-10, p. 593-621; Antim Nicov, Ortodoxia în Syria şi la Locurile Sfinte, 1936.

Pentru Biserica Ierusalimului:

M. Ma'oz, Studies on Palestine during the Ottoman period, Jerusalem, 1975;

N. Moschopoulos, Ia Terre Sainte. Essai sur l'histoire politique et dâplomatique des Lieux Saints de la Chretiente, Athenes, 1957; B. Collin, Ie probleme jaridiquedes l-ieux Saints, Paris, 1956; Idem. Ies Lieux Saints, Paris, 1948; T. E. Dowling, The Orthodox Greek Patriarchate of Jerusalem, London, 1913; Hr. Papadopoulos, „IotopCa *îî 'Ey. Y. Xi) aia” 'IepoaoXuneov Ierusalim, 1910.

În limba română:

Ilie Georgescu, Legăturile ţărilor române cu Ierusalimul, în „Studii teologice”, III (1956), nr. 5-6, p. 349-362; Pr. Prof. Liviu Stan, Locurile Slinle din Orient, î „Ortodoxia”, IV (1952), nr. 1, p. 5-78; I. P. S. Mitropolit Nicolae Corneanu al Ba-atului, Muntele Sinai şi importanţa sa în Istoria Bisericii, 1400 de ani de la înte-wierea Mânăstirii Siinta Ecaterina, în „Mitropolia Banatului” XVI (1966), nr. 10- i, p. 678-687.

Biserica ortodoxă rusă. Activitatea ei misionară. Biserica ortodoxă gregoriană * a. Biserica ortodoxă rusă. În ultimii 180 de ani, Biserica ortodoxă usă s-a dezvoltat, ca şi în trecut, în legătură directă cu viaţa statuii rus.

Precum se ştie, la 26 ianuarie 1589, patriarhul ecumenic Ieremia II 1572-1579; 1580-1584; 1587-1595) a ridicat Biserica ortodoxă rusă i rangul de patriarhie. Din suita patriarhului Ieremia II a făcut parte i mitropolitul Moldovei, Gheorghe Movilă (1587-1591; 1595-1600). ¦n sinod al patriarhilor orientali întruniţi la Constantinopol în februa-e 1593 a acordat Patriarhiei ruse locul al cincilea, în ordinea onorifică upă vechile Patriarhii ale Răsăritului: Constantinopol, Alexandria, jitiohia şi Ierusalim.