Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române:

C-tin Pârvu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în „Studii teologice”, (1954), nr. 9-10, p. 541-550; Pr. Prof. Nic. Şerbănescu, Optzeci de ani de ia c bmdirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Român LXXXIII (1965), nr. 3-4, p. 247-273; Idem, Autocefalia Bisericii Ortodoxe} iomâ cu prilejul centenarului 1885 – 25 aprilie 1985, în Centenarul autocefaliei siseri Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 41-138; Pr. Prof. I. Rămureanu, La a 9L aniversare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Român XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1366-1383; Prof. Iorgu Ivan, Autocefalia Biserica Or, doxe Române. Un veac de la recunoaşterea ei, în „Studii teologice”, XXXVII] (198

— JLKlUADA A ŞASEA nr. 2, p. 14-38; Pr. Prof. Nic. Dură, Patriarhia Ecumenică şi autoceialia Bisericii noastre de-a lungul secolelor, în „Studii teologice”, XXXVIII (1986), nr. 3, p. 52-81; Centenarul autoceialiei Bisericii Ortodoxe Române, Studii de mai mulţi autori, Bucureşti, 1987.

Înfiinţarea Patriarhiei Române:

Arhiereul Tit Simedrea, Patriarhia românească. Acte şi documente, Bucureşti, 1926; G. Sereda (Gh. I. Moisescu), De la Biserica autocefală la Patriarhia Română, în „Ortodoxia”, II (1950), nr. 2, p. 325-336; Gh. I. Moisescu, Un pătrar de veac de la înaintarea Patriarhiei Române, în „Glasul Bisericii”, IX (1950), nr. 3, p. 42-50; Nestor Vornicescu Severineanul, Încercări, posibilităţi şi propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului înainte de 1925, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1342-1365; Idem, Propuneri simultane pentru înfiinţarea Patriarhatului la Bucureşti şi a unei Mitropolii la Craiova intre 1882 şi 1924, în „Mitropolia Olteniei”, XXVII (1975), nr. 11-12, p. 821-851 şi extras; Pr. Prof. Nic. Şerbănescu, Înfiinţarea Patriarhiei Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1384-1400. Vezi tot aci alte studii şi articole; Pr. Lector D-tru Radu, Semicentenarul Patriarhiei. Române, Coordonate, semnificaţii şi înfăptuiri, în „Glasul Bisericii”, XXXII (1975), nr. 11-12, p. 1159-1183; Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Cei patru patriarhi ai celor 60 de ani de patriarhat ortodox românesc, în „Biserica Ortodoxă Română”, CUI (1985), nr. 9-10, p. 780-798; Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Legăturile Patriarhiei Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică de la început până astăzi, în lucrarea: Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 492-530.

Alte studii:

Pr. Prof. I. Rămureanu, Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra^ Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii teologice”, I (1949), nr. 1-2, p. 69-90; Radovan N. Ka-zimirovici, Situaţia actuală de drept bisericesc a Bisericilor Ortodoxe Răsăritene. Supliment la Dreptul bisericesc oriental, de Nicodim Milas, ed. 3-a, Belgrad. Traducere de Uroş Kovincici şi Nic. Popovici, Arad, 1927; Pr. Vasile Pocitan, Patriar-hatele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1926; Prof. Protoiereu T. Titov, Situaţia Bisericii Ortodoxe Orientale în prezent, Chişinău, 1932; Sfinţi români şi apărători ai Legii. Strămoşeşti, Studii de diferiţi autori. Lucrare apărută sub conducerea I. P. S. Mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei, Bucureşti, 1987; Lector D-tru Radu, Giija Bisericii Ortodoxe Române faţă de comunităţile ortodoxe române de peste hotare, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1461-1472; Pr. Prof. Viorel Ionită, Chipul de astăzi al Bisericii autocefale Ortodoxe Române, în lucrarea: Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, D. 531-536.

Biserica sârbă *

Actuala Biserică sârbă din Iugoslavia s-a contopit într-o organizaţie mitară abia după constituirea statului sârbo-croato-sloven, în mai 1919.

Nainte existau pe teritoriul actualului stat 5 Biserici ortodoxe „indeendente” (şi o parte supusă Constantinopolului), din care două, mirapoliile de Belgrad şi Cetinje, erau autocefale. Fiecare din cele cinci îitropolii îşi datorează existenţa unor împrejurări politice specifice;

¦ei din ele, şi anume cea din Muntenegru, cea din Serbia veche şi cea în nordul Dunării, reclamau fiecare dreptul de a fi socotite continua- >are legale ale vechii patriarhii proclamate la Peci (Ipek) în 1346. Nici ia din ele nu avea însă decât o parte de dreptate. Abia. Patriarhul de

: i, care poartă titulatura de „arhiepiscop de Peci, mitropolit de Belad şi Karloviţ şi patriarh al sârbilor”, poate afirma că a reconstituit, Capitol redactat de Pr. prof. T, Bodogae.

Vechea autoritate a patriarhiei din secolul XIV, desigur în cadrele] care le permit împrejurările veacurilor XIX şi XX.

Biserica independentă a Muntenegrului, cu organizaţia ei politii bisericească (mitropolitul era şi şeful statului), se rupsese cu totul Constantinopol şi se apropiase de Rusia, iar uneori de Karloviţ, de ur lua hirotonia şi mirul. Muntenegrul, vechiul principat de Zeta, cu dintâi tipografie slavonă în Balcani (1495), a cultivat de multă vreJ legături cu Veneţia, care a apărat cât a putut pe conducătorii” refugi] aici. O parte din cei rămaşi au trecut la islamism. Tradiţia indepe denţei s-a păstrat însă vie tot timpul şi în 1695 mitropolitul Danj Petrovici-Njegoş a început lupta de emancipare, înlăturând pe toţi ce ducătorii trecuţi la mahomedanism (1707-1711) şi întemeind o dinasj de vlădici-suverani.

Petru I Petrovici îşi făcuse studiile în Rusia – care 1-a sprijiniţi băneşte şi unde s-a şi hirotonit. El, cel dintâi, a dat ţării sale cărţi legi civile şi bisericeşti (Zaconic) şi a luptat ca un ereou contra turcil| şi a francezilor. El n-a vrut să recunoască autoritatea patriarhului Constantinbpol, atunci când în 1766, după desfiinţarea scaunelor de Ohrida şi Peci, se socotea conducător peste toate Bisericile din Balcar Urmaşul său a fost ultimul mitropolit-voievod, căci nepotul său Danij Petrovici Njegoş renunţă la mitropolie, declarându-se prinţ ereditar, atunci (1852) mitropolitul de Muntenegru e ales de cler şi de pope indiferent de familie. Danilo a modernizat statul, a făcut un codice noj a introdus dare generală şi serviciul militar, câştigându-şi astfel şi îr crederea altor popoare prin lupta dusă în Crimeea (1854) şi Balcanii în 1878 i se recunoaşte independenţa deplină, se măreşte şi statul spri nord anexând provincia Rascie sau Zahum, unde se înfiinţează şi episcopie la Ostrov. Conducerea Bisericii o are acum sinodul celor dej episcopi, doi arhimandriţi (existau 6 mânăstiri), 3 protopopi şi un se cretar mirean. Clerul nu e cult, dar e foarte patriot şi credincios. Ce peste 250.000 de credincioşi au fost trecuţi, după 1920, la Patriarhii de Belgrad. Au rămas în Muntenegru vreo 15.000 catolici, majoritate albanezi, pentru care s-a înfiinţat arhiepiscopia Antivari. Restul, vre 16.000, sunt albanezi islamizaţi.

Ceea ce trebuie subliniat în general la sârbi sunt tradiţiile vieţi populare deosebit de vii, îndeosebi „slava”, un fel de sărbătoare a fami liei, la care – chiar dacă nu-i de faţă preotul – bătrânii fac o rugăciuni şi pomenesc pe toţi ai familiei, vii şi morţi, şi închină apoi un pahar cu vin „întru slavă şi cinste”. Structurile acestor frăţii explică puterea da rezistenţă morală a tradiţiilor, dar în acelaşi timp ele explică şi rolul mare al mânâstirilor unde se făceau, mai ales cu ocazia hramului, p< Ungă slujbele de binecuvântare şi de pomenire a rudeniilor, şi planur îndrăzneţe de acţiuni patriotice. Aşa se explică rolul lor în răscoalele din 1804 şi 1815, când au avut loc în Balcani primele răscoale naţionale împotriva turcilor.

E adevărat că pe lângă ajutorul moral şi material oferit de creştini] (ruşi, români, austrieci, mâi apoi francezi), sârbii au ştiut să organizeze atacuri armate atât de ingenioase împotriva turcilor, îneât un Napoleoni

Bonaparte a ajuns să spună despre Petru Karagheorghevici că e „cel mai viteaz luptător al vremii”.

Biserica din statul creat prin răscoalele lui P. Karagheorghevici şi Milos Obrenpvici (1805-1815) nu s-a putut organiza decât mai târziu. Ambii ierarhi, cel de la Belgrad şi cel de la Ujiţe, erau greci. Oricât a încercat şi Karagheorghevici în 1809 şi mai ales diplomatul Milos Obre-novici în 1816 şi 1822, ei n-au putut obţine ierarhi sârbi decât în 1830, când, în urma păcii de la Adrianopol (1829), sultanul şi patriarhul de Constantinopol au recunoscut statul şi Biserica sârbă liberă, şi anume ambele sub control politic şi bisericesc turcesc. In schimb, încă din 1822, Milos a ştiut să frâneze şi chiar să înlăture în scurt timp lăcomia episco-pilor greci, care trimiteau până atunci oameni prin sate ca să strângă birul bisericesc şi dobânzile pentru o veche datorie faţă de Patriarhia de Constantinopol. Cu un rar simţ gospodăresc, acest voievod atât de modest, dar atât de credincios, a stabilit în micul său parlament (Scup-ştina) cheltuielile de întreţinere a Bisericii, salariul episcopilor şi taxele cuvenite slujbelor acestora (hirotoniri, târnosiri), plătind printr-un împrumut intern toate datoriile faţă de Patriarhia Ecumenică. A stabilit şi un mic consistoriu, care controla pe episcopi şi-i ajuta la judecarea preoţilor. Prin convenţia din 1832, Patriarhia Ecumenică recunoaşte independenţa Bisericii sârbe, clerul şi poporul sârb putând alege de acum pe cine voiau, patriarhul trimiţându-le doar confirmarea şi binecuvân-tarea. Singurul lucru care se mai cerea era ca mitropolitul sârb să pomenească la slujbe numele patriarhului de Constantinopal, căruia i se va trimite de către orice ierarh sârb nou ales o anumită sumă de bani drept ajutor. Episcopii greci sunt rechemaţi în acelaşi an. Noua ierarhie sârbă cuprinde, pe lângă scaunele de Belgrad şi Ujiţe, încă unul la Sabat şi altul la Timoc, iar după 1878 – când statul mai anexează o provincie în est – şi episcopia de Niş.

Cei mai importanţi mitropoliţi din secolul XIX au fost Petru şi Mihail. Cel dintâi era un om energic, şi cu simţ practic. De la el datează primele reforme ale Bisericii sârbe: crearea consistoriului, reforma legislaţiei bisericeşti, a vieţii monahale, a clerului de jos, pe care 1-a apărat, apoi întemeierea Seminarului de la Belgrad (1836), ridicarea catedralei (1827) – nimeni n-a clădit atâtea biserici ca Milos -3 fixarea taxelor de epitrahil etc. Petru a păstorit 25 de ani dar nestatornici, căci în acest răstimp s-au schimbat cinci cneji şi, în a doua domnie a lui Milos, certându-se cu el, a trebuit să părăsească ţara cu durere, tre-când în eparhiile din nordul Dunării unde muri ca episcop la Pacraţ. Mitropolitul Mihail păstori cu întrerupere 40 de ani. Din activitatea lui administrativ-bisericească n-au rămas ca de la Petru legi şi decizii deosebite, afară de cea despre autoritatea bisericească, ale cărei dispoziţii (1890) sunt valabile şi azi. În schimb, el a umplut cu personalitatea lui o perioadă întreagă din viaţa culturală, socială şi mai ales politică a ţării.

La 20 octombrie/l noiembrie 1879, după ce statul e recunoscut ca independent prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, mitropolitul scrie şi obţine de la patriarhul ecumenic Ioachim III (1878-1884; i-1912) tomosul autocefaliei Bisericii sârbe, în timpul mitropolitului Mihail Iovanovici al Belgradului (1859-1881; 1889-1898). Pentri statul care în 1882 devenea regat, mitropolitul compuse şi rânduiala ungerii de rege a cneazului Milan; în 1875 făcuse operă umanitară îr Bosnia, protejând pe răsculaţii de acolo împotriva tiraniei turceşti. Partidele politice care se formaseră în Serbia şi care luptau cu patimă unele împotriva aitora l-au depus pentru că n-a vrut să semneze o lege prir care statul voia să încaseze anumite taxe de la orice cleric, preot sai episcop cu ocazia hirotonirii şi instalării. Mitropolitul vedea în ea c consfinţire a simoniei şi nu cedă. Trei episcopi au demisionat împreun; cu el, dar guvernul radicalilor execută totuşi legea. Mihail a pleca în Rusia.

De fapt, partidele nu se interesau prea mult de viaţa Bisericii – erau şi clericii de vină, preoţi şi episcopi, căci se amestecau în politică moştenire poate de pe vremea răscoalelor vechi. Drepturile ierarhie: s-au restrâns tot mai mult, s-au redus episcopiile şi în~ general a coborî! Prestigiul Bisericii, mai ales prin asasinatele şi prin scandalurile matrimoniale ale familiei regale. Influenţa mitropolitului Mihail a fosi atât de mare, încât, după abdicarea regelui, a fost rechemat şi ierarhia a fost restabilită, numărul episcopilor la fel şi s-a impus chiar Patriarhiei de Constantinopol ca la scaunele din sudul Serbiei rămase sub turc: (Prizren şi Scoplje) să se aleagă numai ierarhi sârbi.

Pentru sârbii emigraţi în 1690 din sudul Serbiei, din cauza asupririi turcilor, la nordul Dunării, pe teritoriul imperiului austriac, patriarhul Arsenie al IlI-lea Cernojevici de Peci (Ipek) a înfiinţat în 1690 mitropolia sârbă de Karloviţ, unde a păstorit (1690-1705), cu aprobaree împăratului Austriei Leopold I (1657-1706), care a acordat sârbilor la 21 august 1690 aşa-numitele „privilegii ale naţiunii rasciene”, de care, în anumite momente, s-au prevalat şi românii din Transilvania.

Mitropolia din Karloviţ a avut în secolul XIX doi ierarhi mari, Ştefan Stratimirovici (1790-1836) şi Iosif Raiacici (1842-1861). Cel dintâi a studiat teologia în şcoala lui Ivan Raici, iar dreptul şi filosofia la Viena. Cu ajutorul negustorilor mai bogaţi a întemeiat cu câţiva ani înainte de 1800 şcoli de teologie din Karloviţ, cărora le adaugă apoi un internat pentru cei săraci. A întemeiat fondul pentru ridicarea palatului mitropolitan din Karloviţ, pe care însă numai patriarhul Gheorghe Brancovici îl va termina în 1892. Stratimirovici a înţeles slăbiciunea în care căzuseră congresele bisericeşti, devenite mai mult adunări politice; de aceea în cei 48 de ani de păstorire n-a ţinut niciunul, ci condus cU energie şi cu multă înţelepciune Biserica, disciplinând preoţi-mea, luptând contra influenţei catolice şi mai ales întemeind peste 300 şcoli primare şi secundare. Era membru al societăţii ştiinţifice din Gottingen şi a scris multe lucrări în sârbeşte, latineşte şi nemţeşte.

Iosif Raiacici a fost mitropolitul „politic” al sârbilor. A luptat împotriva asupririi din partea ungurilor, contra cărora a ştiut să ridice tot poporul în 1848, chemându-l la Karloviţ, unde noul împărat Franz-Iosif I (1848-1916) i-a acordat titlul de patriarh. Raiacici a dus politică dublă de alianţă cu Viena, dar în acelaşi timp şi de subordonare a episcopilor de altă limbă.

Biserica din Karloviţ pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti: Karloviţ, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia. O mulţime de fonduri şi de societăţi culturale şi de binefacere fiinţau în cadrul acestei Biserici, cea mai ridicată culturaliceşte dintre mitropoliile actualei Patriarhii sârbe.

În Bosnia şi Herţegovina stăpâniseră turcii până în 1878. În mişcarea de eliberare clerul sârb a fost alături de marea' masă a poporului, îndeplinind chiar şi roluri de conducători. Dintre cei 330 preoţi care au participat la răscoalele din 1875 din Bosnia şi Herţegovina, 32 de clerici au avut rol conducător: doi arhimandriţi, un egumen, trei protopopi, restul preoţi de mir. Centrul cel mai cunoscut al luptelor a fost oraşul Ujite. Mitropoliţii Mihail al Serbiei şi Ilarion al Muntenegrului au ajutat şi ei moral, şi material. De altfel lupta preoţimii devenise o tradiţie. Nume ca ale lui Proto Nenadovici, preşedintele de comitet executiv şi unul din „diplomaţii” Mişcării din 1804 şi 1815, Meletie Nikşici, viitor episcop de Sabat, doi iconari din popor deveniţi martiri: Hagi Ruvim şi Hagi Gera – ca să pomenim doar pe câţiva – au intrat în istoria spirituală a sârbilor. „Cântecele populare” sau baladele strânse de auto-S didactul Vuk Karagici, creatorul limbii literare sârbeşti, i-a făcut popu^| lari şi pe ei şi pe sfinţii naţionali din Evul mediu.

De atunci Bosnia şi Herţegovina trec sub ocupaţie austriacă pânăl la 1909, când imperialismul vienez le anexează, provocând însă nemulţu-l miri care vor duce la războiul mondial din 1914-1918. Patru mitropo-l liţi erau atunci la Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banjaluca. Ei eraul numiţi de împărat, dar stăteau sub jurisdicţia nominală a Patriarhieil din Constantinopol. Viaţa bisericească se ridică; îşi fac seminar la Sa-I rajevo (1883), consistorii eparhiale şi un consistoriu central format dini patru mitropoliţi şi din patru preoţi. Între 1902-1905 s-au dus discuţiil între Viena şi Constantinopol, care au dus la recunoaşterea autonomiei) celor patru mitropolii, adăugându-se pentru chestiuni mixte un consilii suprem forrnat din cei patru mitropoliţi, patru preoţi, 16 mireni şi patrv profesori. Din secolele XV-XVII o parte din păstoriţi trec la islamisr şi la catolicism (bogomilii), pentru care în 1881 se înfiinţa – sub scut austriac – arhiepiscopia latină de Sarajevo cu trei episcopii sufragane.

Biserica ortodoxă a Dalmaţiei şi Istriei ajunse, prin pacea de la Pojon (1805), sub Franţa în timpul împăratului Napoleon Bonaparte (1804-1854), dar din 1814 trece din nou la Austria, până la 1918, când Dalmaţia şi Istria intră în componenţa Iugoslaviei. Centrele bisericeşti sunt în Şibenik (mai târziu la Zaro şi Cattaro (1870), încadrate apoi în mitropolia de Cernăuţi, înfiinţată la 23 ianuarie 1873 pentru românii din Bucovina. Tot de episcopiile din Zaro şi Cattaro ţineau într-un timp şi Bisericile sârbe din Triest şi din Viena, care sunt azi încadrate în Patriarhia Sârbă. Propaganda unită desfăşurată în aceste regiuni, deşi în jur erau mai mult romano-catolici, n-a prins.

În fine, sudul Serbiei, care a revenit abia după 1913 şi 1920 la stătu Iugoslaviei, a adus cu el amintirea stărilor celor mai apăsătoare şi L cierului celui mai incult.

La 12 septembrie 1920, în urma înţelegerii ierarhilor şi organeloi dexstat (scaunul patriarhal de Karloviţ, vacant de câţiva ani, a fost suprimat), ca şi a aprobării Constantinopolului, Biserica ortodoxa dir Iugoslavia se constituie în patriarhie, în frunte cu mitropolitul Belgradului, Dimitrie, întronizat în 1924. Tomosul de recunoaştere a ridicări Bisericii sârbe la rangul de patriarhat i s-a acordat la 9 martie 1925 de către patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923) Patriarhia sârbă are un patriarh, patru mitropolii (Scoplje, Cetinje, Sara-jevo şi Banjaluca) şi 17 episcopii. La acestea se adaugă câte un vicariat la: Timişoara, Budapesta, Viena, iar în America un episcopat şi ur vicariat. De asemenea are o episcopie în Australia şi Noua Zeelandă Biserica are patru seminarii pentru pregătirea preoţilor: la Belgrad Karloviţ, Prizren şi Krka, şi o Facultate de teologie (din 1920).

Din 1966, s-a reorganizat tipografia patriarhală, care a tipărit îr ultimii ani, între altele, şi „Vieţile sfinţilor”, 12 volume, în redacţis marelui teolog Justin Popovici.

În 1969, s-a constituit în Macedonia (Ştip) centrul unei mitropoli deosebite, care din 1958 s-a declarat autocefală, dar autocefalia ei n-s fost încă recunoscută de Patriarhia sârbă. In 14-15 septembrie 1967 Biserica ortodoxă sârbă a convocat un sinod extraordinar şi a respinj comuniunea cu Biserica ortodoxă macedoneană, proclamată arbitrar ş unilateral autocefală.

I. Tarnanidis, 'Iu-copâa zfti 'ExvJ.'jsia': Tesalonic, 1982. Idem, Tot np^ Q f*>]-por.6>. E (i) „ KapAo6r/. Iu>i 7.3ti iov r

* Bibliografia a fost întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu şi Pr. prof. T. Bodogae.

— Istoria Bisericească Universală Voi. II i în limba engleză, sub titlul: The Orthodox Church. Its pas and its role în the orld today, Crestwood, 198Î. Leften, Stavrinos, The Balkan sincc 1453, New York, 59. Raymond Janin, Ies Eglises orientales et Ies rits orientaux, 4-e ed. Paris, 1955. sm, Ies Eglises separees d'Orient, Paris, 1934. K. Jirecek, I. Radonici, Istorija ba, t. 1-2, Beograd, 1952. R. M. French, The Eastern Orthodox Church, London, 51. L. Hadrovics, Le peuple serbe et son iSglise sous la domination turque, Paris, 47. Iv. Snegarov, Kratka istorija na sayremenite pravoslavni cărkvi, Sofia, 1946. Em, Istorija na Ohridskata Arhiepiscopija, t. 1-2, Sofia, 1924, 1932. M. Zernov, ie Church ol eastern Christian, London, 1946. Silviu Dragomir, Anclre Şaguna et seph Rajacici. Un chapâtre de l'histoire des relations de l'Eglise Roumaine avec '. Glise Serbe, în „Balcania”, VI (1943), p. 242-282. M. Jugie, Le schisme hyzantin. Jercu historique et doctrinal, Paris, 1941. A. P. Pechary, L'Archeveche d'Ohrida. 1394 ă 1767, în „Echos d'Orient”, XXIX (1936), no. 82, p. 170-198. Rad. Grujici, ¦opska mitropolija, Scoplie, 1933. Idem, Recki patrijarsi i Karlovcki mitropoliti u/III veku, Karloviţ, 1931. Idem, Pravoslavna srpska crkva, Beograd, 1920. Pr. prof. Efan Zankow, Das ortodoxe Christentum des Ostens. Sein Wesen und seine gegen-irtige Gestalt, Berlin, 1928. A. Gavrilovici, Istoria Bisericii Sârhe, în sârbeşte, Bel-ad, 1930. C. Marjanovici, Istorija srpske crkve, Beograd, 1929. St. Dimitrijevici, '. Orija Pecike patriarsije, Beograd, 1924. Alois Hudal, Die serbisch-orth'odoxe itionalkirche, Graz-Leipzig, 1922. J. Musset, Ia Serbie et son Eglise 1804-1904, ris, 1920 şi 1938. C-tin Jirecek, La civilisation serbe au moyen ăge, Paris, 1920. Îinrich Gelzer, Der Patriarchat von Ochrida, Leipzig, 1902.

În limba română

Ierom. Nestor Vornicescu, Patriarhia Serbiei, în „Mitropolia Moldovei şi Su-vei”, 1980, nr. 1-2, p. 133-142. J. Iufu, Scurtă istorie a Bisericii Sârbe, în „Bi-rica Ortodoxă Română”, LXXV (1957), nr. 8-9, p. 769-784. Diac. Prof. Silviu luichi, Relaţii bisericeşti romăno-sârbe în secolele al XVII şi al XVIIl-lea. Teză: doctorat. Introducere, Pr. prof. I. Rămureanu, în „Biserica Ortodoxă Română”.

— CVII (1979), nr. 7-8, p. 869-1056, Bucureşti, 1980 şi Extras, p. 13-169; biblio-afie foarte bogată, p. 170-188. Idem, Patriarhia de Peci (Ypek) între anii 1557- 66. Legăturile ei cu sârbii şi românii din Banat şi Ungaria, în „Studii teologice”, [V (1962), nr. 7-8, p. 429-440. Idem, Raporturile dintre Patriarhia de Ipek şi cea n Ohrida în secolele XIV-XVII, în „Studii teologice”, XIV (1962), nr. 9-10, p. 0-581. Idem, Rolul mitropoliei de Karloviţ în apărarea Ortodoxiei în Austro-Un-i/ia, în „Ortodoxia”, XIII (1961), nr. 3, p. 419-432. Idem, Activitatea mitropolitului (vel Nenadovici de Karloviţ (1749-1768) în slujba Ortodoxiei, în „Studii teologice”, III (1961), nr. 9-10, p. 543-551. Aurel Jivi, Patriarhia Ortodoxă Slrbă de la 3920 nă azi, în „Studii teologice”, 1970, nr. 5-6, p. 452-460. Idem, Relaţiile Mitropoliei n Karloviţ cu Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în secolul al XVlII-lea, „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII (1970), nr. 5-6, p. 587-596. Valeriu Ana-a, Scurtă prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe Sirbe, în „Ortodoxia”, XVIII 966), nr. 2, p. 306-310. Pr. prof. T. Bodogae, Peripeţiile unei traduceri a Noului istament (Vuk Karagici); în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. 3, p. 246-253. Idem, itropolitul St. Stratimirovici şi românii, în „Mitropolia Ardealului”, IV (1959), p. ¦3-395. Pr. Nic. Şerbănescu, Legăturile bisericeşti, culturale şi politice între ro-âni şi sârbi, în „Mitropolia Olteniei”, XV (1963), nr. 5-6, p. 306-317. Pr. prof.