Ion Alexandru Bratescu-Voinesti Sandi, sa asculti pe mamica



Yüklə 72,85 Kb.
səhifə3/3
tarix01.11.2017
ölçüsü72,85 Kb.
#25437
1   2   3
sa le spuie, n-are incotro.
Ce lucrezi acolo, ma Niculaita?
Baiatul ridica ochii, in care a inflorit un zambet de fericire de la
intaiul sunet al glasului care-l intreaba, si vede pe Salomia. E urcata
pe un bustean, cu bratele pe gard. Vantul ii flutura-n parul auriu si
ochii ei verzi, ca apa adanca si limpede de la umbra, zambesc a
batjocura...
— Dreg usa de la podul sopronului, raspunde Niculaita, si se
gandeste: “Nu, ei nu-i spui, ca nu ma crede si o sa spuie la altii razand
de mine. Mai bine sa afle singura de la altii, cand s-o ivi pagubasul...”
S-a ivit pagubasul. E colo, pe linia satului, in mijlocul multimii de
femei si de copii adunati in jurul lui. Calaretul care a trecut adineauri
in buiestru, ala e pagubasul.
Salomia, care, de pe busteanul pe care era urcata, vede copii
alergand intr-acolo, se coboara si da fuga la poarta zicand:
— Nu-s’ ce s-a intamplat pe linie, ca vad ca dau copiii fuga-n sus.
Niculaita isi lasa lucrul si iese si el la poarta. O femeie care vine
dintr-acolo il dumereste:
— E un negustor care cica a pierdut o punga cu bani si intreaba
daca n-a gasit-o cineva.
Niculaita se duce grabit intr-acolo, isi face loc printre copii si, ajuns
langa negustor, il atinge de brat si-l intreaba:
— Cum era punga dumitale?
— Un portofel de piele neagra, zgariat intr-un colt, portofel de-
alea care se indoieste asa, cu doua buzunare...
Niculaita zice cu simplitate:
— L-am gasit eu adineauri langa crucea Caminarului si l-am dus
la domnul sef de jandarmi.
Negustorul pare nebun de bucurie, nu stie ce sa mai zica. Si pe cand
femeile se crucesc de mirare, pleaca cu flacaul spre resedinta jandar-
meriei, cu droaia de copii dupa dansii.
*
Miscare neobisnuita in Magureni. Lume adunata la primarie ...Se
asteapta sosirea domnului procuror, care vine sa ancheteze cazul la
fata locului; si sosirea autoritatii se asteapta cu nerabdare, ca sa se
faca odata lumina in aceasta afacere incurcata, care tine lumea in
nedumerire... Ciudata imprejurare! Alaltaieri, marti, pe la toaca, s-a
ivit in comuna domnul Nita Andreescu, de tine in taiere padurea
Colfescului, intreband din om in om daca nu cumva i-a gasit vreunul
un portofel cu de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineata, cand trecea
spre vale. Si pe cand intreba niste femei din catunul Manga, s-a
pomenit cu Niculaita, feciorul Gropescului, ala de-i zice “Niculaita
Minciuna“, ca l-ar fi dat in mana sefului; iar seful cica habar n-are.
Pagubasul, nestiind ce s-aleaga din aratarile baiatului si din tagada
sefului, s-a plans procurorului, care trebuie sa pice...
Si iata-l soseste, numai cu grefierul. Capitanul de jandarmi care
trebuia sa-l insoteasca, lipsea, dus la Bucuresti. Trage la primarie
unde-l asteapta pagubasul; se supara ca nu sunt veniti nici seful de
jandarmi, nici baiatul care zice ca a gasit banii, da porunca sa trimita
numaidecat dupa ei; iar pana la sosirea lor cere lamuriri de la primar,
de la notar, de la perceptor.
De, domnule procuror, vorbeste primarul, stiu eu ce sa zic! Asta
vorbeam si noi intre noi alaltaieri... Sa minta seful?... de! ... Suma
mare... cinci mii patru sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te
pomenesti... Dar iar ma gandesc: sa bagi pe om in puscarie asa, pe
vorba unui zanatic.
— Cum zanatic? intreaba procurorul.
Raspunde notarul:
— Pai sa vedeti, domnule procuror, baiatul asta e cam asa... cum
sa zic...
— Cum il cheama?
— Niculaita Gropescu, dar lumea ii zice “Niculaita Minciuna“.
— De ce?
— I-a scornit asa o porecla.
Procurorul, din ce in ce mai intrigat si nerabdator, intreaba:
— Pe cine ati trimis dupa ei?
— Am trimis un vatasel; dar iata, vine seful. Daca binevoiti sa-l
ascultati.
Domnul procuror binevoieste.
Usa se deschide si domnul sef intra, scoate capela, o tine cu mana
stanga, lipita de sabie; si, alaturand calcaile zornaitoare, zice uitandu-
se drept in ochii procurorului:
— Traiti!
Autoritatea superioara il examineaza de sus pana jos. Constata ca
e acelasi barbat voinic, oaches, de toata frumusetea in uniforma cu
intreite galoane. Il cunoaste de mult si-l intreaba:
— Ce e, Albescule, cu chestia banilor?
Domnul sef zambeste, dar cu masura (a! cucoana Steluto, mestera
profesoara esti!) si raspunde:
— De! domnule procuror, daca credeti Dumneavoastra ca sunt eu
in stare de asa ceva — si ca trebuie...
Dar domnul procuror a venit sa ancheteze; si dumnealui, cand vine
sa ancheteze, nu-i place vorba multa. Dumnealui, cand cel caruia ii
pune vreo intrebare nu-i raspunde scurt si se lungeste la vorba, i-o taie.
Din experienta dumnealui de doi ani a constatat ca asta e cea mai buna
sistema... “Altfel nu mai ispravesti niciodata.” De aceea taie vorba
sefului si chiar il instiinteaza:
— Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt. Unde erai cand a sosit paguba-
sul la resedinta jandarmeriei?
— Eram acolo.
— Sa vie Andreescu.
Pagubasul Andreescu vine de afara. Procurorul il intreaba:
— Unde ai gasit pe domnul sef cand te-ai dus la jandarmerie?
— Sa vedeti, domnule procuror... dupa ce m-a intrebat baiatul cum
era portofelul meu si i-am spus ca era negru, cu o zgarietura la un colt...
— A! pardon, pardon! Mie ieri la parchet mi-ai spus ca baiatul ti-a
spus dumitale intai cum era portofelul. Acum zici ca dumneata i-ai spus
lui... Uite ici in procesul-verbal...
— Sa vedeti, domnule procuror...
— Ce sa vaz? Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt: el ti-a spus dumitale
intai cum era portofelul ori dumneata lui?
— Eu lui.
Notarul instiinteaza pe domnul procuror c-a sosit baiatul; si domnul
procuror, care e foarte curios sa-l vada, spune pagubasului si jandar-
mului sa astepte afara, si da porunca sa i se aduca baiatul... Baiatul
intra. E tras la fata, cu o frunte larga, sub care sclipesc doi ochi negri,
in care tremura parca o licarire de friguri... Altfel foarte curatel...
Vataselul isi explica intarzierea:
— Nu vroia sa vie, sa traiti, domnule procuror. Abia l-am adus.
— De ce nu vroiai sa vii, ma baiete?
Niculaita ridica din umeri... A! de marti dupa-pranz s-au petrecut
multe, pe care nu le-ar putea povesti cu sir Niculaita. Mai ales cele
petrecute pe dinauntrul lui. Toate tremura, sclipesc si se sting nestator-
nic ca fulgerele.
...A ajuns la jandarmerie cu pagubasul si cu alti oameni dupa ei,
intre care parca si primarul... Si a zis zambind: “S-a gasit pagubasul,
domnule sef...” Si seful a zis mirat: “Care pagubas?” ...Si el s-a uitat
bine sa vaza daca vorbeste cu seful, si a zis: “Pagubasul cu portofelul
de l-am gasit langa crucea Caminarului ...de vi l-am adus adineauri...”
Si seful a zis: “Ce, ma, visezi?” ... Si el s-a uitat la lume si s-a pipait si
a zis iar: “Adineauri cand canta cucoana Steluta pe palimar...” Si
domnul sef a racnit: “Ce, ma, esti nebun?” ...Si el atunci a simtit ca
parca i se rupe ceva in cap, inauntru, si a zis, dar n-a zis cu gandul
sa-l supere... a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: “Domnule
sef, ori te poarta cum ti-e vorba, ori vorbeste cum ti-e...” Si domnul
sef l-a plesnit cu pumnul peste gura de l-a podidit sangele... Si pe urma
nu mai stie, pana unde a venit ma-sa si cu mama Paraschiva care-i
descanta si-i da sa bea apa dintr-o oala noua... Era pe prispa casei.
Alaturi era parca nea Parvu Miu si cu mos Grigore, vorbeau cu tat-
su... Mos Grigore-l intreba: “Dar tie si ma-sii cum de nu v-a spus nimic?
cum n-a dat fuga sa va spuie intai voua?”... Nea Parvu a zis: “Cu ei nu
s-a intalnit, n-auzi? dar fii-mii cum de nu i-a spus nimic? c-a vorbit cu
ea dupa aia...” Si s-a intors nea Parvu cu fata spre gard si a intrebat:
“Asa e, Salomio?” Si Salomia era urcata pe bustean langa gard, se uita
speriata si a raspuns: “Asa e...” Si el s-a sculat si a racnit odata: “Uite
aici, cu mainile amandoua l-am tinut — ca lemnul sa mi se usuce
mainile!” si pe urma iar nu mai stie... Parca au venit ieri primarul si
notarul si s-a dus cu ei de le-a aratat unde a gasit portofelul, pe unde
a sarit parleaza, pe unde a stat, pe unde s-a intors...
Astea tot le mai zareste Niculaita, ca sunt lucruri traite, vazute si
auzite... Dar ce nu mai poate zari e treptata pierdere a simtului
realitatii pe care i-a adus-o indoiala, neincrederea tuturora... si
indignarea sefului, care nici n-a mai putut sa se stapaneasca... sunt
cateva ceasuri de cand nu mai e asa de sigur c-a gasit in adevar banii...
Venind pe drum cu vataselul se silise sa-si oranduiasca gandurile si sa
spuie cum s-a intamplat, de la inceput...
— N-auzi, ma baiete, intreaba a doua oara domnul procuror, de
ce nu vroiai sa vii?
— De!...
— Cum de!... Faci o para contra unui om: viu eu, procurorul, sa
cercetez faptul; trimit dupa tine si nu vrei sa vii? Ce fel de socoteala
e asta?...
— De!...
— Cum te cheama?
— Gropescu Nicolae.
— Nu-ti zice tie lumea “Niculaita Minciuna“?
La asta nu se mai gandise Niculaita. Asa e!!... Lui ii zice “Niculaita
Minciuna“!! Vezi dumneata!?...
— N-auzi ce te-ntreb? Iti zice lumea “Niculaita Minciuna“?
— Mi-o fi zicand.
— Cum “mi-o fi zicand”? Iti zice; spune toata lumea. De ce?
— De!...
— Iar “de”!... In sfarsit... Spune cum e cu chestia banilor?
Baiatul se codeste; se sileste sa-si adune mintile risipite... Vrea s-o
ia de la inceput, cum si-a facut planul venind cu vataselul... Se freaca
cu mana pe frunte, inghite in sec... Procurorul asteapta...
— Uite, domnule... Cand mi-a dat mie brutarul...
— Care brutar?
— Brutarul de i-am vandut lemnele in unsprezece lei, azi se-
mplineste o saptamana...
— Ce-mi tot indrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul?
— Sa va spui...
Si Niculaita tace si iar se sileste sa-si adune mintile care se ames-
teca... Domnul procuror se uita cu luare-aminte la tremurarea mainilor
baiatului, la privirea lui ratacita; si cum e om bun la inima si milos, si
cum a inceput sa inteleaga, dupa ce se uita in ochii primarului si ai
notarului, zice bland:
— Spune.
— Cand mi-a dat mie banii brutarul... de m-a manat taica la targ
cu lemnele... si am vazut stelele...
Niculaita tace.
— Spune.
— Ca intai a vrut sa-mi dea numai zece lei si jumatate, dar pe
urma... Ghitica al popii mi-a scornit mie porecla, ca el nu crede ca ia
barzaunul paianjeni...
In capul domnului procuror s-a facut lumina deplina. Nu mai incape
indoiala... Se vede cat de colo. Deci ca sa nu piarza vreme multa, il
opreste din povestire si-i zice sa mai astepte afara. Dupa ce baiatul a
iesit, zice celor de fata:
— Bietul baiat.
— Eu ce va spuneam, domnule procuror? zice notarul.
Procurorul sta pe ganduri. Se gandeste matur!... Aseara la club,
unde se vorbea de acest caz, Mitica lonescu, avocatul, zisese: “Te
pomenesti ca reclamantul n-a pierdut nici un ban si-si pregateste vreun
faliment...” Si cazuri de astea cunoaste destule domnul procuror... Nu
mai departe, cazul de deunazi cu Daradan... Dar atunci baiatul? Dar
asa e... baiatului ii spusese o femeie ca un om a pierdut un portofel
pe care-l cauta. Asta a marturisit-o pagubasul de ieri; iar cum era
portofelul a marturisit adineauri pagubasul ca i-a spus-o chiar el...
Dupa matura gandire domnul procuror face: “hm” si intreaba pe
primar:
— Cat e d-aici pana la spitalul din Dalgeni?
— Patru kilometri.
— Spune birjarului sa inhame caii si sa se duca un vatasel cu
scrisoarea pe care o s-o scriu eu acum, s-o dea doctorului... Sa-i spuie
si din gura ca-l astept aici, sa vie neaparat...
Si domnul procuror scrie repede: “Doctore draga... Urca-te in
trasura si vino imediat pana aici... Un caz curios de autosugestie, de
telepatie, de pseodomanie. Cum insa nu vreau sa-mi asum singur
responsabilitatea, am neaparata nevoie de avizul unui om competent
ca dumneata. La revedere. Vino neaparat ca am sa-ti povestesc ceva
nostim despre Nineta.”
*
Tatal lucreaza la gluga de coceni. Mama, uitandu-se din cand in
cand spre prispa, matura prin batatura: sa fie curat, ca vine popa Alecu.
I-a povatuit lumea sa cheme popa sa citeasca o molitva... Descantecele
mamei Utii nu mai ajuta la nimic, si mai rau il indarjeste vorba ei
blanda: “Niculaita mama, nu te mai gandi la banii aia, maica... o fi
fost vreo vraja... ti s-o fi parut — farmece, fir-ar pe pustii locuri...”
Niculaita sta pe prispa casei tinandu-si intre palme tamplele care-i
zvacnesc si se gandeste si nu poate sa-nteleaga de ce i-au bagat degetul
in gura si doftorul si domnul procuror...
Cum o sa priceapa Niculaita, cand nici ceilalti care erau de fata n-au
priceput?...
Doctorul, dupa primirea scrisorii procurorului, luase cu dansul
volumul de medicina legala al lui Vibert si pe tot drumul citise partea
referitoare la cazurile de pseodomanie, atat de frecventa la copii, si
vazuse ca e manie care se vindeca, daca nu cumva e o prima manifes-
tare a unei nebunii care are sa progreseze ...In speta, dupa ce ascultase
pe baiat, pe ceilalti oameni, intre care si pe mos Grigore, venit si el la
primarie, isi facuse convingerea deplina. Nu mai incapea nici o indoiala
ca era vorba de prodromele unei alienatiuni in toata regula: vorba fara
sir, oarescare temperatura, halucinatii: lighioni, pisica pe care o aude
ciripind, caz tipic... De aceea, dupa ce sfatuise pe parintii baiatului sa
se poarte bland cu dansul, aducandu-si aminte de o dovada peremp-
torie, chemase din nou pe baiat, il pusese sa caste gura si, pipaindu-i
cerul gurii cu degetul aratator, zisese procurorului: “Uite, baga degetul
si pipaie... mai la stanga... Simti o protuberanta a palatului?” “Da”,
raspunsese procurorul complet edificat. Aceasta ultima dovada, venita
dupa explicarile doctorului, ilustrate cu citatiuni din autorul la-
ndemana, risipisera toate indoielile domnului procuror. Urcandu-se
in trasura, se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite dupa
doctor si, induiosat de vadita si zgomotoasa deznadejde a pagubasului,
dase porunca primarului, notarului, sefului, incet, ca sa nu fie auzit
de grupul de oameni, care stau mai deoparte: “In orice caz, voi
supravegheati. Vedeti daca vreunul face cheltuieli mai mari decat de
obicei...”
Niculaita sta pe prispa dus pe ganduri, cu tamplele-ntre maini.
Deodata sare in sus... Si-a adus aminte ca jumatatea de coala din care
facuse fisicele i-a ramas in buzunarul cojocului... Si i se pare ca aceasta
ar fi cea mai puternica dovada de gasirea banilor. Da fuga in odaie si
cauta prin buzunare, cauta... Si negasind hartia iese in curte si incepe
sa strige la surori, prinde pe frati-su Ilie si-l bate peste maini:
— La ce mi-ai umblat in buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce
umbli in alea ale mele?...
Copilul tipa. Mama cheama in ajutor pe barbatu-sau si amandoi il
cuprind unul de-o mana, altul de alta. Dar el injura cu ochii tulburi si
se zbate... De pe prispa casei de alaturi Salomia se uita cu groaza,
inchinandu-se.
In asa stare il gaseste popa Alecu. El a mai vazut de astea si, stiind
puterea de vindecare a rugaciunii, isi petrece patrafirul si incepe sa
citeasca: “Domnului sa ne rugam, Dumnezeul Dumnezeilor si Domnul
Domnilor, facatorul cetelor celor de foc si lucratorul puterilor celor
fara de trup, mesterul celor ceresti si al celor pamantesti, pe carele
nimenea din oameni nu l-a vazut, nici poate sa-l vaza...”
Niculaita suspina adanc si zice cu amaraciune:
— Lasati-ma.
Parintii il lasa si el se duce de se aseaza cuminte pe prispa... De
acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeste popa, restul
se pierde intr-un murmur usor: “...blestemu-te pe tine, duh necurat
ca Savaot.. si cu toata... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adan-
curile cele de pre sub cer... blestemu-te ...Gomorenilor... si cu piatra
pucioasa l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi...”
Niculaita nu mai poate dormi: iese in curte. E seara, tarziu... Macar
ca bate un vant rece, cerul e limpede sticla. Luna scapata, colo, peste
crestele prunilor boieresti. Vantul face sa tremure asa sclipirea stele-
lor?...
Si cum sta Niculaita asa in curte, langa gardul lui Parvu Miu, se
deschide binisor usa vecinului... coboara treptele o umbra care se
indreapta incoace... E Salomia. O cunoaste si orb de-ar fi, de pe pas.
Trece intre casa si gard spre gradina. Acum e la doi pasi de el.
— Salomio! cheama el duios ca un cantec.
Fata da un tipat si se lipeste de peretele casei, privindu-l cu spaima.
— Salomio, nu-ti fie frica... N... nu... nu sunt nebun, Salomio... Si
nu vreau sa-ti fac nici un rau, Salomio...
Ea se uita cu ochii mari, in care nu mai e nici o umbra de batjocura,
ci numai groaza, si zice tremurand:
— Fugi, Niculaita, mi-e frica de tine... mi-e frica de tine!... Si fuge
inspre gradina.
*
Cele doua umbre care peste un ceas, in fundul gradinii lui Parvu
Miu, stau alaturi soptind, sunt Salomia si Petrica al lui Stan Pasalan.
— Ma, stai binisor... Sa stii ca ma supar. Ce ciorile! Prea ma strangi
tare... Ce, eu sunt de fier?
— Ba nu esti de fier, neica, esti de carne, trupsorul tau de carne
e... si numai sa-l mangai as vrea! dar cand te cuprind in brate, parca
tot mi-e frica sa nu mi te fure altul, si atunci imi vine sa te strang, sa
te fac mica, sa...
— Ia!
— Ce e?
— N-ai auzit?
— Ce?
— Parc-a oftat cineva.
Asculta amandoi cu luare-aminte; dar nu se aude decat vantul.
— Ti s-a parut.
Nu i s-a parut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat,
acum se duce repede. Incotro se duce, il mana niste cuvinte auzite de
mai multe ori, dar auzite unde?... la scoala? la biserica?... cuvinte care
dormeau in partea intunecata a mintii lui si care acum, de cateva
ceasuri, au iesit la lumina si-i suna mereu la ureche: “Veniti cu mine
cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pre voi...”
Il cheama cuvintele acestea de colo, din culmea pe care este ridicata
crucea Caminarului... Ajuns sub cruce, isi descinge betele de la brau,
le saruta si plange, plange... Apoi se uita in sus si de jur imprejur.
Tremura stelele. Sufla vant rece ... Nu mai sunt nici lacuste, nici
greieri... au murit toate de frig...
Du-te cu bine, Niculaita, si Dumnezeu sa te ierte...
Peste o saptamana, cand gandaci de care n-a vazut niciodata
Niculaita ii vor manca ochii lui negri, frumosi si iscoditori, se vor gandi
si vor vorbi despre dansul fiecare dupa cum se va pricepe.
Cuconu Epaminonda, ca vrednic urmas al lui Platon si al lui Aristot,
va explica proprietarului, care va fi citit in gazeta ca la mosia dumnea-
lui s-a spanzurat un baiat:
— Da, da, al lui Andrei Gropescu... Era nebun, saracu... Daca ve
adutet aminte, un baetel frumusel... udata la Simpetru, la impartirea
de premiile... Tocmai me vurbeam cu nevasta... Eu crede invatatura
l-a zmintitu... De la fasolica lui tat-so udata la invatatura multa, asta
adute utrava in sindzele...
Proprietarul, dupa matura gandire, o sa raspunza:
— Asta asa e.
Salomiei o sa-i fie urat uitandu-se in curtea de alaturi, de unde va
lipsi cu cine sa-si treaca vemea pana la intalnirea cu Petrica...
Neica Andrei, uitandu-se la gramada de bulumaci de sub sopron,
o sa se gandeasca cu durere ca zabrelele nu sunt ispravite toate si c-o
sa trebuiasca sa duca iar in pod sculele lui mos Sandu...
Iar biata mama lui Niculaita o sa se bata cu pumnii in cap pe prispa
casei, jelindu-se:
— Ca era bun si bland si nimanui nu-i facea nici un rau... ca daca-i
ziceam sa taie pasare, zicea: “Da-o, maica, lui mos Grigore, ca eu nu
pot...” Lume, lume ticaloasa...
Dar ori ca si-ar zice ei ticaloasa, ori c-ar zice lumii, dreptate n-ar
avea. Ca ea ce vina are? Iar lumea de doua mii de ani tot s-a indreptat.
Ca azi oamenii, daca nu esti la fel cu dansii, nu te mai rastignesc ei cu
cruzime, ci (mai ales daca nu le esti o prea mare primejdie) te aduc
fara multa rautate, ba poate chiar cu compatimire, sa te rastignesti
singur... Si tot e o indreptare...
Yüklə 72,85 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin