Ion Bodunescu



Yüklə 1,05 Mb.
səhifə22/22
tarix18.01.2019
ölçüsü1,05 Mb.
#100841
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   22

Iată că, de pe un versant, coboară în fugă o capră. Aleargă în cercuri largi, spre dealul din faţă. De pe tăpşanul însorit se ridică şi un ţap. Aleargă împreună, în cercuri concentrice. Se învârtesc în jurul unui cerb foarte bătrân. Apoi, are loc împerecherea, un adevărat spectacol al naturii. Ţapul se tolăneşte la umbră, iar capra, pe pajişte, paşte liniştită. După vreo jumătate de oră, jocul se reia, totul se repetă, după acelaşi ritual. Pe urmă, animalele dispar împreună în hăţişul umbros. Aşadar, capra urmărise secreţia lăsată de glanda copitei masculului până ce a ajuns la el.

Ne lăsam mai la vale, printr-un lăstăriş de carpen şi salcie căprească, şi intrăm într-un brâu de pădure de fag. Observăm, prin binoclu, pe versantul opus, forfota caprelor. Este un permanent du-te-vino; ţapi şi capre sar de pe un povârniş pe altul, izgonite de un bătăuş arţăgos, care nu lasă pe nimeni în pace. Cum încearcă vreun rival să se apropie de ciopor, se şi repede în el. Ne apropiem şi-1 cercetăm atent. Are un trup îndesat, gârbovit, priviri ucigaşe. De câte ori are prilejul, îşi repede podoaba craniană, formată dintr-o furcă şi o suliţă, în tot ce vede potrivnic, Asta, da! Ăsta-i un ţap bătrân, în regres, trebuie să-1 scoatem. Nea Săndică îmi dă mie întâietate, ca musafir al pădurii. Sau, poate, s-a gândit că-1 scap şi că el va interveni… Încarc arma, ochesc şi, calm, apăs pe trăgaci. Răutatea de ţap gârbov se prăvale până aproape de firul apei, jos. Pe suliţă, bine înrămată în rozeta joasă, observăm urme de sânge şi păr. Făcuse multe victime, aşa că liniştea multor turme tinere a fost restabilită… Dealtfel, chiar asta ne preocupa: să scoatem acele exemplare rău conformate, în regres fizic şi fiziologic. Oricum, trofeul satisfăcea chiar dacă nu era cel mult visat.

*

Banu, prietenul său Ion şi şoferul Cristescu se deplasară din adâncitură spre dreapta, urcând uşor un piept de deal, pe lângă o fâşie deschisă prin pădurea tăiată şi încă neplantată. Tăietura cobora în vale şi, pe laterale, mai rămăsese molidişul bătrân, pe o suprafaţă de zeci de hectare. În această pădure trăiesc mai multe exemplare de cerbi lopătari, fiecare cu turma sa de ciute. Zăresc urmele lor mari, cât ale juncanului bun de jug.



În zadar aşteaptă, în zadar colindă pădurea. Viclenii, retraşi sub scutul pădurii, nu se făceau văzuţi. Cei trei încep să dea semne de nervozitate. Banu nu-şi îngăduia să împuşte decât un singur cerb, doar unul, pentru care avea forma legală în buzunar. Dar, desigur, nu orice exemplar, ci numai pe acela „pric”, pe care-1 mai văzuse în câteva rânduri, când venea la vulpi şi la pisici sălbatice. Numai pe acela îl voia! S-au instalat într-un loc de unde Banu îl mai văzuse altă dată, plini de speranţă că cerbul se va ivi. Se lăsa seara. Liniştea pădurii avea să fie întreruptă de glasuri adânci, ca de orgă. Nu se istovea bine un viers voinicesc de dragoste şi începea altul. Cu sufletul la gură, aşteptau. Iată că cerbul apare, urmat de haremul lui de ciute. Se apropie. E într-o poziţie favorabilă. Ion, ca şi Cristescu, se agită şi, pur şi simplu, îl înghioldesc să fie atent, ca şi cum el, Banu, nu ar fi observat vânatul. Rămân dezamăgiţi, văzând că inspectorul lasă arma nefolosită. Nu, le spune el cu voce tare, nu este cazul… Animalul îşi reluă fuga prin pădure, cu haremul după el. Din nou, aşteptare până la plictiseală. Reproşuri din partea lui Ion Rusu că se „pierduse” cel mai bun moment, că, dacă ar fi avut el arma, erau gata acum etc. Etc.

— Ioane, bag de seamă că eşti novice în ale vânătorii. Vânătoarea nu-i literatură, nu-i ficţiune… Ea nu se face cu vorba. Ea trebuie trăită…

Scriitorul Ion Rusu rămâne totuşi nedumerit. Nu înţelege de ce Banu, când i s-a ivit o ocazie atât de favorabilă, nu a tras. Mai aşteptară cât aşteptară, clupă care se mutară în partea de răsărit a pădurii, într-un colţ de unde puteau să vadă şi livada cu lucernă, întinsă pe câteva hectare.

— Stt! Îi atenţionează Banu. Oare văd bine? La marginea pădurii, mişcare! Iată două ciute, iat-o şi pe a treia! Parcă spionează pădurea, zona, cu boturile lor ridicate, cu urechile lor ca nişte pâlnii înalte. Ciutele se conving că nu-i nici o primejdie. Lucerna dulce, deşi de puţin după a doua coasă, ademeneşte. Se mai iveşte o ciută. Cei trei stau liniştiţi, fără o şoaptă. Deodată, izbucneşte din taina pădurii, aproape acoperită de noapte, arătarea dorită. Îndesat, vânjos la trup, maroniu la păr, cu pete. Da! Este el, „pricul” pe care Banu 1-a mai văzut şi altă dată. Păşeşte mândru, cu grumazul încomat, mişcându-şi capul, încet, în dreapta şi în stânga, şi, odată cu el, frumosul lăstăriş de coarne. Şi ce mai coarne! Groase, lungi, înrămurite în mulţime de raze poleite şi albe la vârfuri. Şi-a ridicat botul. Priveşte spre cerul de cobalt. Coarnele, coborâte, i se culcă pe spate şi, deodată, „derulează” sulul de răsuflare fierbinte, bufnit din pâlnia gurii, ca un muget de orgă. Pare nehotărât: să vină pe urma ciutelor, care înaintaseră binişor cu boturile aplecate în iarbă, să le supravegheze de la distanţă, să aştepte noaptea? Şi cine ştie ce mai trecea prin mintea cerbului în momentul acela… Doi paşi, încă doi, scurţi şi socotiţi, şi se observă cum biruie puterea patimei, ajungând din două sărituri chiar în mijlocul pâlcului de ciute. Turma nu se afla prea departe. Banu îşi face socoteala dacă arma lui poate birui cu uşurinţă distanţa. Se uită o dată pe lunetă, încă o dată şi încă o dată. Deşi luneta îi dădea siguranţa unei lovituri sigure, nu s-a hotărât prea lesne să tragă. Erau răgazuri deliberate de încântare, în faţa valurilor frământate ale puterii dragostei… Dar timpul cernea pale de întuneric, tot mai dens, şi întârzierea putea să ducă la pierderea prilejului dăruit atât de neaşteptat de cine ştie ce zeiţă a naturii. Prin luneta armei se desluşea bine ceea ce căuta: spata taurului. Dar acesta, presimţind parcă ceva, era mereu neastâmpărat. Se întorcea brusc şi rămânea stană, ascultând mugetul unui rival din desişul pădurii. Banu ridică siguranţa armei, îi înşurubează patul în umăr. Ochiul drept caută unghiul de fir de păianjen gradat în interiorul lunetei, ridică încet în susul piciorului din faţă, până la spată, apoi mişcă de o palmă înspre înapoi, acolo unde este ascunsă viaţa animalului. Arătătorul atinge uşor trăgaciul armei şi, iată, cerbul începe să execute obişnuitele sărituri ale morţii, încheiate cu una mai înaltă, pe picioarele dinapoi. Încă un salt dezordonat, apoi prăbuşirea, cu faţa spre celelalte animale care, speriate, se îndreptară în fugă către pădure. După un timp, îşi întorc şi ele feţele, ca să vadă ce se întâmplă stăpânului lor sufletesc.

Rusu şi Cristescu se năpustesc, pur şi simplu, asupra lui Banu şi-1 îmbrăţişează pentru* excelenta lui lovitură.

Apoi, deplasarea către trofeu. Măsoară cu pasul distanţa – peste 250 metri. Într-adevăr, fusese o tragere reuşită pentru distanţa aceasta, mai cu seamă că glonţul fusese expediat exact unde trebuia. Era un exemplar frumos, ajuns în culmea puterii. Banu a privit un timp vânatul şi o amărăciune l-a mistuit, chiar o revoltă. Regreta că a răpus un animal atâta de maiestuos, din rândul acelor fiinţe inocente, numai de dragul de a vâna… Ion Rusu încercă să-1 consoleze.

În fond, îi dădu el să înţeleagă, asta este soarta lui, a cerbului. Dacă nu se întâmplă acum, i se întâmplă altă dată, cu un alt vânător. Ba, s-ar putea spune că a avut noroc că a întâlnit un vânător sigur, care nu i-a făcut să sufere îndelung… Putea să ajungă un hoit, undeva, în marginea pădurii, sau într-un şanţ, cine ştie pe unde, şi să-i fie irosit frumosul trofeu. Aşa, el va trăi prin trofeul lui, care merită să fie expus şi apreciat.

Între timp, Cristescu îşi etală aptitudinile de „veterinar”. Împreună cu Rusu, Banu asculta în noapte cântecul de orgă al altor cerbi, dintre care, oricum, niciunul nu părea mai frumos ca al cerbului pric vânat de el. „Porci sălbatici am să mai vânez, dar cerbi niciodată!” avea să exclame totuşi inspectorul.

N-a mai putut continua dialogul cu prietenul său, nici să admire amurgul roşu ca jăraticul, pentru că, prin radio, fu chemat la bază; desigur, apăruse un caz nou în care trebuia să acţioneze…

Poiana Braşov – decembrie 1978



SFÂRŞIT



Yüklə 1,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   22




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin