Ion Budai Deleanu

Considerându-se, convenţional, dreptul parlamentar ca „subramură a dreptului constituţional”, într-o primă aproximare, acesta a fost desemnat ca ansamblu al regulilor privind parlamentul6. Pe bună dreptate s-a făcut însă observaţia că „o asemenea definiţie este exagerată”7, unele reguli privind parlamentul având ca obiect „rolul pe care acesta îl are în interacţiunea rezultată din distribuirea funcţiilor puterii organizată statal între autorităţile publice”8. Este unul dintre motivele pentru care, în cele din urmă, s-a optat pentru o definiţie deja oferită în doctrina franceză, în sensul căreia „dreptul administrative ale parlamentului, statutul funcţionarilor parlamentari etc, un „drept financiar parlamentar”, privitor la bugetul fiecărei Camere, cheltuielile parlamentare, verificarea gestionară şi financiară etc.

P. Avril, J, Gicquel, op. Cit, p. 2.

M. Prelot, Recueil des cours de l'Academie de droit internaţional, III, 1961, p. 491.

M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Editura „Gramar”, Bucureşti, 994, p. 24.

Ibidem.

Parlamentar este acea parte a dreptului constituţional care tratează regulile privind organizarea, compoziţia, puterile şi funcţionarea” Camerelor Parlamentului9. Este însă o definiţie prea largă, susceptibilă – cum s-a spus – de corijare – ajungându-se tocmai de aceasta la o delimitare restrictivă a dreptului parlamentar pe baza câtorva constatări şi prin identificarea câtorva dintre dimensiunilr lui: este o instituţie a dreptului constituţional, cuprinzând norme care au ca obiect conţinutul şi exercitarea mandatului parlamentar şi procedura parlamentară (tm).

190. Principiile dreptului parlamentar. Ca principii ale dreptului parlamentar au fost consemnate11: bicameralismul -„principiu de bază al structurii şi organizării funcţionale a Parlamentului”; „principiul deliberării” – „care exprimă modalitatea de lucru a Parlamentului în dezbaterea intereselor naţiunii”; principiul majorităţii – „care este o regulă de eficienţă, asigurând, ca expresie a democraţiei parlamentare, realizarea puterii decizionale a Parlamentului”; principiul autonomiei regulamentare – „care exprimă, în sistemul de drept, autonomia Parlamentului în cadrul separaţiei puterilor în stat”; principiul transparenţei – „în virtutea căruia Parlamentul, ca tribună a poporului, este într-un permanent dialog cu opinia publică”.

În ce ne priveşte, avem serioase rezerve că unele dintre „principiile” menţionate sunt „principii ale dreptului parlamentar”. Principiile „dreptului” – aşadar şi ale „dreptului parlamentar” – nu trebuie confundate cu unele dintre formele instituţionalizate sau procedurile instituite prin normele lui. Astfel, dacă bicameralismul poate fi, eventual, considerat ca „principiu de bază al structurii şi organizării funcţionale a Parlamentului”, nu înţelegem cum el ar putea fi calificat şi ca „principiu al dreptului parlamentar”; „deliberarea” nu este un „principiu al dreptului” – nici măcar al celui parlamentar – ci o tehnică sau procedură de lucru specifică organelor deliberative colegiale sau tip „adunare”; „majoritatea” este procedeul tehnic de tranşare a „dezbaterilor în procesul deliberării”; autonomia regulamentară nu poate fi un „principiu al dreptului parlamentar” câtă

9P. Avril, J. Gicquel, op. Cit., p. 2

10 M. Constantinescu, I. Muram, op. Cit., p. 27.

Ii

Idem, p. 42 şi urm.

Vreme normele acesteia nu au ca sursă exclusivă regulamentele Camerelor; transparenţa este o dimensiune imanentă a democraţiei, nu un „principiu al dreptului parlamentar”.

Dacă ar fi totuşi să se stabilească „principiile dreptului parlamentar”, am considera că, mai întâi, acestea sunt cele comune „dreptului” – ca sistem de norme juridice – şi, apoi, cele proprii „dreptului parlamentar”, între care am înscrie: exclusivitatea normelor aparţinând dreptului parlamentar, ţinând seama de obiectul tor specific de reglementare; ordinea ierarhică a acestor norme în sistemul dreptului parlamentar.

Secţiunea a 2-a SURSELE DREPTULUI PARLAMENTAR

Printr-o expresie plastică şi sugestivă s-a spus că parlamentul este „sursa surselor”. Într-adevăr, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o regulile având ca obiect constituirea şi funcţionarea mecanismului parlamentar, provenienţa acestora nu poate fi alta decât voinţa parlamentului. Altminteri, parlamentul n-ar mai fi o autoritate suverană şi independentă, iar dreptul parlamentar şi-ar diminua considerabil suporturile entităţii lui12.

Sursele dreptului parlamentar pot fi grupate în două categorii: a) Surse scrise (Constituţia, legile organice, legea asupra funcţionării adunărilor parlamentare13, alte legi ordinare, regulamentele celor două Camere); b) Surse cutumiare.

12 Curtea Constituţională se pronunţă – la sesizare – şi asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului (art. 144, litera b din Constituţie). Această atribuţie nu pune în discuţie supremaţia Parlamentului, nici autonomia Camerelor, ci numai conformitatea actelor cu Constituţia. Supremaţia Parlamentului şi autonomia Camerelor nu pot trece dincolo de supremaţia Constituţiei, decât cu riscul de a se anula ele însele.

Necesitatea unei legi privind organizarea şi funcţionarea Parlamentului, ca entitate şi subiect de drept distinct, precum şi cu privire la regulile comune de organizare şi funcţionare ale Camerelor acestuia este neîndoielnic justificată. În prezent, „pachetul comun” de reguli rezultă din „coincidenţa” reglementărilor stabilite de fiecare Cameră (de exemplu, regulile cu privire la atribuţiile birourilor permanente, unele reguli cu privire la procedura legislativă, la sancţiunile aplicabile parlamentarilor etc), ftră însă ca astfel să se fi evitat prevederile contradictorii. Ar afecta o astfel de lege autonomia Camerelor? Evident, nu. Doar legea este emanaţia lor de voinţă. Pentru a se evita

191. Sursele scrise. Normele dreptului parlamentar alcătuiesc un ansamblu organic articulat şi ierarhizat, având la vârful acestei arhitecturi juridice legea fundamentală.

Constituţia cuprinde numeroase dispoziţii cu privire la domeniul parlamentar, pe care le-am grupa în următoarele categorii: a) Norme care au ca obiect structura Parlamentului şi funcţionarea acestuia în condiţiile bicameralismului; b) Organizarea internă a fiecărei Camere, atribuţiile organelor directoare ale Camerelor; c) Norme cu privire la modul de alegere sau numire a unor organe sau persoane, precum şi cu privire la demiterea sau eliberarea din funcţie a acestora; d) Norme având ca obiect exercitarea funcţiei de control parlamentar; e) Domeniul legii; f) Procedura legislativă; g) Regimul sesiunilor parlamentare; h) Statutul parlamentarilor. Toate acestea în scopul înfăptuirii unui „parlamentarism raţionalizat”14.

Legile organice sunt cele care realizează, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, aplicarea şi detalierea unora dintre predominanţa Camerei Deputaţilor, mai mare numericeşte, se poate fixa un cvorum special pentru adoptarea unei astfel de legi. Ar rămâne apoi pe seama regulamentelor fiecărei Camere doar stabilirea unor norme specifice, proprii, exclusive respectivei Camere. (Prin Hotărârea nr. 4/1992 a fost adoptat Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului – „Monitorul Oficial” al României, nr. 34 din 4 martie 1992). Ni se spune însă că, întrucât la elaborarea unei asemenea legi sunt implicate şi autorităţi exterioare Parlamentului (şeful de stat, de exemplu), astfel autonomia parlamentară s-ar realiza sub condiţia unui „acord” al executivului, ceea ce este inadmisibil. (M. Constantinescu, I. Muraru, op. Cit., p. 36). Implicaţiile sunt mult şi artificial îngroşate sau chiar deformate: singura autoritate exterioară Parlamentului integrată, într-un asemenea caz, în procedura legislativă ar fi Preşedintele Republicii, prin instituţia promulgării, dar el are „şanse” limitate (cererea de reexaminare a legii şi sesizarea Curţii Constituţionale) de a pune în discuţie autonomia parlamentară; apoi, chiar n-am înţeles de ce promulgarea legii este echivalată cu un „acord”. Dacă ar fi să se discute „autonomia parlamentară” – termen inadecvat pentru a desemna, de fapt, „autonomia regulamentară” – atunci ar trebui examinată o altă instituţie, într-adevăr susceptibilă să afecteze „autonomia”, anume controlul de conformitate sub aspectul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor exercitat de Curtea Constituţională (art. 144, litera „b” şi art. 145, alin. 1 din Constituţie).

14 Locuţiunea a fost folosită de B. M. Guetzevitch pentru a desemna formalizarea regimului parlamentar (Les constitutions de l'Europe nouvelle, Delagrave, 1929). După ultimul război mondial, într-un context diferit, sintagma „parlamentarism raţionalizat” a fost – şi este – întrebuinţată pentru a sugera preocuparea cu privire la stabilitatea şi eficacitatea vieţii parlamentare. (A se vedea: Ph. Lauvaux, Parlamentarisme rationalise et stabilite du pouvoir executif, Bruylant, Bruxelles, 1988).

Dispoziţiile Constituţiei15. Unele dintre aceste legi cuprind norme aparţinând domeniului parlamentar (de exemplu, cele cu privire la numărul membrilor fiecărei Camere, condiţiile de eligibilitate şi împrejurările de ineligibilitate). Ele fac parte din „blocul constituţionalităţii” şi se bucură de aceeaşi protecţie ca şi legile constituţionale.

Legile ordinare pot fi – şi ele – surse ale dreptului parlamentar, în măsura în care au ca obiect de reglementare „materii parlamentare” (de exemplu, legea cu privire la indemnizaţia şi celelalte drepturi ale parlamentarilor).

Stăruie însă problema de a şti dacă ordonanţele Guvernului, în domenii rezervate legii, pot fi surse ale dreptului parlamentar? Credem că nu. Şi aceasta, întrucât: a) Generalitatea delegării legislative nu justifică ideea că astfel de ordonanţe ar putea afecta autonomia procedurilor parlamentare; b) Ordonanţele Guvernului pot fi date numai pe baza unei legi de abilitare adoptată de Parlament, fiind deci greu de presupus ca printr-o astfel de lege Parlamentul să înlesnească şi să accepte supraordonarea puterii executive; c) Oricum, în termenul stabilit prin legea de abilitare, ordonanţele sunt aprobate de Parlament, nerespectarea respectivului termen pentru depunerea proiectului legii de aprobare antrenând caducitatea ordonanţelor.

Regulamentele parlamentare constituie sursa privilegiată a dreptului parlamentar16 fiindcă, în toto, normele lor au ca obiect de

15 Sub acest aspect şi în aceste limite, se poate spune că legile organice sunt o „prelungire a Constituţiei”.

16 Regulamentul Camerei Deputaţilor a fost aprobat prin Hotărârea acesteia nr. 8/1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 50 din 25 februarie 1994. El a fost republicat în temeiul art. III din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 18 din 30 mai 1995, dându-se articolelor o nouă numerotare, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 112 din 2 iunie 1995. Prin Hotărârea din 11 martie 1996 s-a realizat o nouă modificare şi completare a Regulamentului, acesta fiind republicat în „Monitorul Oficial” al României, nr. 53 din 14 martie 1996. Regulamentul Senatului a fost adoptat prin Hotărârea acestuia nr. 16/1993, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 178 din 27 iulie 1993. El a fost modificat şi completat prin Hotărârea nr. 11/1994, publicată în „Monitorul Oficial” al României, nr. 87 din 4 aprilie 1994. La „cererea” preşedinţilor Camerelor, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra integralităţii reglementărilor cuprinse în regulamentele Camerelor. (Deciziile nr. 45 şi 46 din 1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 131 din 27 mai 1994. Nu discutăm aici caracterul „inedit” al acestui control de constituţionalitate.) reglementare organizarea şi funcţionarea internă a adunărilor, precum şi statutul membrilor acestora.

Într-o anumită măsură, ele dau expresie în cel mai înalt grad principiului autonomiei fiecărei Camere. Numai într-o anumită măsură, pentru că însuşi principiului autonomiei regulamentare i s-au fixat câteva limite: a) Constituţia, legile organice şi legile ordinare reglementează ele însele cadrul de manifestare a autonomiei regulamentare, prin prevederile lor specifice domeniului regulamentar; b) Interdependenţa funcţională a Camerelor îngrădeşte posibilitatea lor de reglementare absolut autonomă; c) Regulamentele se integrează sistemului ierarhic al normelor juridice şi, bineînţeles, ele trebuie să se conformeze actelor juridice superioare, pentru a se asigura astfel coerenţa ansamblului juridic; d) Constituţia a instituţionalizat explicit şi controlul constituţionalităţii regulamentelor, control exercitat de către un organ din afara Parlamentului.

Fiecare Cameră îşi adoptă propriul ei regulament. Este limpede deci că regulamentul Camerei nu este o lege, aceasta fiind produsul deliberărilor conjugate ale ambelor Camere, sub semnul virtualităţii promulgării. Regulamentul este o rezoluţie17 prin care se fixează principiile muncii parlamentare18. Este o varietate a hotărârilor cu caracter normativ19. El cuprinde reguli aplicabile nu

T

17 Pentru o calificare identică, a se vedea: M. Prelot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, 10e ed., Dalloz, 1987, nr. 490, p. 775; P. Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 8e dd. Masson, 1986, p. 443; G. Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, 6e, ă., Paris, 1974, p. 551 – 552; P. Avril. J. Gicquel, op. Cit., p. 8; Idem, Lexique de termes juridiques, 6e ed., Dalloz, 1985, p. 381. Este adevărat că unele regulamente au fost adoptate în şedinţa comună a celor două Camere, fiind deci aplicabile în egală măsură fiecăreia dintre ele. Totuşi, ele nu pot fi considerate legi, întrucât sub aspectul procedurii lor de adoptare, sunt indiscutabil distincte de categoria legilor. (De exemplu, ele nu urmează regulile privitoare la iniţiativa legislativă, la promulgare etc). De altfel, regulamentele, inclusiv cele comune, au fost adoptate prin hotărâri.

18 Regulamentul semnifică ceea ce, în dreptul administrativ, numim „măsuri de ordine interioară”, cu alte cuvinte reguli cu caracter intern.

„Totuşi, regulamentul n-ar putea fi, simplamente, considerat o hotărâre, întrucât: a) Hotărârea – ca formă juridică de aprobare a regulamentului – nu se identifică cu însuşi actul aprobat, nici nu-1 încorporează; b) în principiu, un act de aprobare „ridică” forţa juridică a normelor cuprinse în actul aprobat la nivelul celui de aprobare, dar nu transformă însăşi natura juridică a actului ce a făcut obiectul aprobării; c) Hotărârea numai membrilor respectivei adunări (deputaţi sau senatori), dar şi unor persoane care sunt dependente de adunare, fie es-qualites, precum funcţionarii adunării, fie în considerarea prezenţei lor în adunare, precum membrii Guvernului. În aceste limite, ratione personae şi ratione loci, regulamentul se aplică şi altor persoane decât parlamentarilor. Mai mult însă, unele dintre prevederile regulamentului vizează conduita unor organe sau persoane din afara adunării care, funcţional, intră în raporturi cu Camera Deputaţilor sau Senatul20.

Sub aspectul conţinutului regulamentelor, tabla lor analitică poate constitui un reper: norme privind organizarea şi funcţionarea Camerei; norme privind desfăşurarea lucrărilor acesteia; reguli cu privire la moţiuni, întrebări, interpelări, informarea deputaţilor sau senatorilor, petiţii, statutul parlamentarilor; serviciile adunării; dispoziţii diverse.

În orice caz, este de observat că „statutul parlamentarilor” nu este de domeniul regulamentelor, ci al legilor. Tocmai de aceasta, Curtea Constituţională, sancţionând neccnstituţionalitatea unor prevederi din regulamente, a precizat că dispoziţiile acestora având ca obiect drepturi şi obligaţii ce ţin de statutul parlamentarului trebuie înlocuite cu norme cuprinse într-o lege, în sensul concluziei ce decurge din prevederile art. 61 şi ale art. 58-79 din Constituţie. De asemenea, Curtea a învederat că prevederile regulamentare sunt constituţionale numai dacă prin ele sunt stabilite drepturi – şi mai ales de aprobare a regulamentului este un act juridic individual, regulamentul este un act juridic normativ; d) Constituţia nu realizează o summa divisio a actelor juridice pe care le adoptă Parlamentul, ci doar le indică pe cele obişnuite şi frecvente, Parlamentul putând însă adopta şi alte acte decât legi şi hotărâri, potrivit cu natura problemelor asupra cărora el deliberează şi scopul deliberării (moţiuni, rezoluţii, apeluri, mesaje, declaraţii etc); e) Spre deosebire de hotărârile obişnuite, regulamentul se adoptă – ca şi legile organice – cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. 1 din Constituţie).

„ De exemplu, prevederile cuprinse în Regulamentul Camerei Deputaţilor cu privire 'a obligaţiile pe care le au persoanele, instituţiile şi organizaţiile faţă de o comisie de anchetă. Asemenea prevederi sunt însă criticabile, validitatea normelor regulamentului „nei singure Camere neputând să treacă dincolo de adunarea care 1-a adoptat şi „'ncolo de regulile stabilite prin legi. (Se dovedeşte astfel, încă o dată, necesitatea unei legi asupra organizării şi funcţionării Camerelor parlamentare şi a organelor ei '„terne).

Obligaţii – ce privesc acele subiecte de drept care se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul, nu şi cât priveşte subiectele de drept din afara acestor raporturi. In fine, similitudinea de trăsături ale celor două Camere – în sistemul nostru parlamentar – determină volens-nolens unele reglementări identice sau apropiate. Dar, dacă prin regulamente nu pot fi stabilite reguli de fond privind statutul parlamentarilor, ele pot stabili proceduri pentru aplicarea acestor reguli21.

Regulamentul pare a fi, prin factura preponderent „tehnică” a majorităţii dispoziţiilor lui, cel mai „neutru” act juridic, ceea ce şi explică relativa permanenţă a validităţii lui. În realitate, el este însă un instrument eficace în mâna partidelor”2, precum şi un factor reglator al chiar mecanismului de funcţionare a instituţiilor Republicii23.

Regulamentele Camerelor, la sesizare, sunt supuse controlului de constituţionalitate24 din partea Curţii Constituţionale. Cât priveşte textele de referinţă ale acestui control, înţelesul sensului controlului de constituţionalitate trebuie să fie mai larg, incluzând nu numai textele constituţionale, dar şi cele din legi organice şi din legi ordinare adoptate pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor Republicii. Cât priveşte textele controlate, acestea nu pot fi altele decât cele cuprinse în regulamente; nu însă şi cele din alte rezoluţii, hotărâri sau instrucţiuni interne ale adunării.

21 A se vedea, de asemenea: I. Muram, op. Cit., II, p. 186 – 187.

22 De exemplu: potrivit regulamentelor, deputaţii şi senatorii se constituie în grupuri parlamentare, după apartenenţa lor la un partid sau formaţiune politică; birourile permanente se constituie corespunzător configuraţiei politice a adunărilor; alegerea membrilor comisiilor parlamentare este supusă principiului reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare ş.a.m.d.

23 Bunăoară, în baza prevederilor regulamentelor, comisiile permanente acţionează, potrivit competenţei lor, în ramuri şi domenii ale executivului; adunarea îşi poate constitui comisii speciale şi de anchetă; la cererea Preşedintelui României, biroul permanent înscrie cu prioritate pe ordinea de zi dezbaterea mesajelor acestuia sau a altor probleme legate de îndeplinirea atribuţiilor sale etc.

24 „Conformitatea” semnifică similitudinea cu textul de referinţă sau numai compatibilitate, adică non-contrarietate? Ni se pare că cea de-a doua accepţiune este preferabilă, dispoziţiile regulamentelor neputând fi simple „copii conforme” ale textelor de referinţă. (A se vedea, de asemenea: P. Avril, J. Gicquel, op. Cit., p. 1!) ¦

Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie şi definitivă. Obligatorie nu numai ă la lettre, dar şi pentru interpretare25. Ea nu conferă însă dispoziţiilor cuprinse în regulamente o valoare constituţională care, eventual, să se impună legilor organice şi ordinare26.

Efectul imediat al deciziei Curţii Constituţionale constă nu numai în invalidarea normei sancţionate ca fiind neconstituţională, dar şi în obligativitatea reexaminării regulamentului sau respectivei norme de către Camera căreia îi aparţine. Spre deosebire însă de lege, în privinţa căreia, dacă Curtea sesizează Parlamentul pentru reexaminare, acesta o poate adopta în aceeaşi formă şi astfel ea trebuie promulgată, opinăm că regulamentul considerat ca neconstituţional trebuie adecvat în sensul deciziei Curţii Constituţionale.

192. Sursele cutumiare. Dacă, la origine, dreptul parlamentar era un drept al precedentelor parlamentare, în epoca actuală, fără să fi dispărut cutumele, ele sunt tot mai rare şi adeseori insignifiante. În orice caz, la noi, răstimpul de la instaurarea celei dintâi republici n-a putut încă constitui cutume, iar cele dinainte sunt desuete, anacronice şi malefice. Pe de altă parte, este dificil să se afirme de o manieră generală că există reguli nescrise care se impun cu o valoare echivalentă celor scrise, căci, pentru ca o practică repetată să se transforme în regulă obligatorie, trebuie să intervină un fapt sau o decizie care să o confirme27.

Începând din 1959, Consiliul Constituţional din Franţa a practicat tehnica numită „conformitate sub rezervă”, prin care el însuşi defineşte limitele aprobării sale.

Am spune, nuanţat, că prin afirmarea conformităţii regulamentelor cu legea fundamentală, acestea nu intră în „blocul constituţionalităţii”, dar fac astfel parte din acesta. „ Ch. Eisenmann, Cours de droit administratif LGDJ, 1982, p. 456; P. Avril, J.

L, op. Cit., p. 17. În dreptul parlamentar al tranziţiei au apărut precedente cu Şansa de a deveni cutume, precum: discutarea concomitentă sau succesivă a unor Proiecte de legi în cele două Camere, regulă ce a premers celei actuale a discutării lor succesive; reunirea Camerelor a premers instituirii şedinţelor comune; realizarea onipromisurilor politice prin intermediul birourilor permanente; revenirea asupra

Capitolul II STATUTUL PARLAMENTARILOR

Secţiunea 1-a MANDATUL PARLAMENTAR

193. Natura juridică a mandatului parlamentar. Pornind de la genul proxim, mandatul parlamentar este o împuternicire de a reprezenta. Politiceşte, el este o convenţie între alegători şi cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală. Juridiceşte, el semnifică o funcţie publică cu care titularul său este învestit prin alegeri, al cărei conţinut este predeterminat prin lege.

Mandatul este reprezentativ. El este constituit în absenţa oricărei proceduri de revocare28, indiferent de provenienţa acesteia votului unor prevederi; prezentarea de către Preşedintele României, după depunerea jurământului, a unui mesaj. (A se vedea, de asemenea: M. Constantinescu, I. Muraru, op. Cit., p. 39). Cutumele sunt nu numai inerente, dar şi necesare, căci, aşa cum s-a spus, „nu există ţară în care legea să poată prevedea totul şi în care instituţiile să poată înlocui raţiunea şi moravurile”. (Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. 1, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1992, p. 179.) 28 Ar fi deci cu totul nejustificată intenţia partidului politic de a retrage mandatul celui ales pe lista sa, sub motiv că el nu se conformează disciplinei de partid sau chiar se opune programului partidului, întrucât: a) Mandantul e Naţiunea, iar purtătorul de voinţă al Naţiunii este corpul electoral; b) Mandatul ar înceta să mai fie reprezentativ, dacă un corp politic l-ar putea retrage; c) Admiţând, ca ipoteză de şcoală, că mandatul poate fi retras, dreptul de a-1 retrage nu poate aparţine decât mandantului, potrivit cu regulile care guvernează „convenţiile” şi cu exigenţele principiului simetriei în drept; d) S-ar putea ajunge astfel la eonfuziunea inadmisibilă între structurile parlamentare şi cele de partid. Şi totuşi, într-o altă ipoteză, printr-o hotărâre a Adunării Constituante, s-a prevăzut „decăderea de drept din calitatea de deputat sau de senator”, şi anume dacă parlamentarul a lipsit la votul nominal pentru adoptarea Constituţiei şi el nu a recurs nici la votul prin corespondenţă. (Art. 2 al Hotărârii Adunării Constituante din 13 septembrie 1991). După votarea Constituţiei a rezultat că sancţiunea era