Ion Budai Deleanu

62 Ne alăturăm astfel părerii că adopţia este un act de dreptul familiei, alcătuit din consimţământul celor interesaţi, act supus încuviinţării instanţei. (A se vedea: Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 95 din 1 august 1990, şi Legea nr. 48/1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind adopţia, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 147 din 17 iulie 1991. Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei a fost republicată, cu o nouă numerotare, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 159 din 26 iulie 1991).

63 Uneori, paradoxal, actul emană de la ministrul justiţiei, privând Guvernul de competenţa sa legală de a decide (art. 19, alin. 2 şi art. 33 din lege).

64 întrucât legea nu face nici o distincţie între adopţia cu efecte depline şi adopţia cu efecte restrânse, urmează logic că ambele forme ale adopţiei sunt susceptibile să producă efecte în materie de cetăţenie.

65 Adopţiunea este actul juridic în temeiul căruia, în interesul adoptatului şi în afara filiaţiei lui fireşti, iau naştere raporturi de rudenie de întindere variabilă şi care coexistă sau nu cu rudenia firească, potrivit cu felul adopţiunii: a) Adopţiunea cu efecte restrânse este aceea în virtutea căreia se creează legăturile de rudenie numai între adoptator, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii acestuia, pe de altă parte, aceştia din urmă – adoptatul şi descendenţii lui – păstrându-şi faţă de rudele fireşti toate drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie; b) Adopţiunea cu efecte depline este aceea în virtutea căreia adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, întocmai ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiaţie, între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, încetează. Adopţiunea este un act de drept al familiei, alcătuit din consimţământul părţilor în scopul imediat şi direct de a produce efecte juridice.

66 Art. 1 din Legea nr. 11/1990 atribuia judecătoriilor competenţa de a soluţiona unele dintre cererile pentru încuviinţarea adopţiei. Deşi Legea nr. 59/1993, prin care s-a modificat legea de procedură civilă nu a modificat expres prevederile art. 1 dm Legea copilul carejiu_ajrnrjliniryârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean_rornân^_dac_ă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate (art. 7, alin. 1 din lege). Aceasta înseamnă ca, ~7fTipoteza neîndeplinirii condiţiilor arătate, chiar dacă adopţia a fostTHeclarata Tiuia „său ea a fost Anulată, copilul care a^doBându^ceiăţenja romană prin adopţie pâsâreâza această cetăţenie. Este o excepţie – deplin juştificaiă_~-”3e~Iâ~prTncâpiuI retroactivităţii efectelor nulităţii actului de adopţie, în considerarea jntexeselox ceiui-ce_a. ibsl adoptat. Dimpotrivă, dacă sunt întrunite condiţiile arătate, efectul pierderii cetăţeniei române operează ex tune, considerându-se că cel adoptat nu a fost niciodată cetăţean român. Retroactivitatea este drastică, cu posibile consecinţe extrem de păgubitoare, care se răsfrâng tocmai asupra aceluia ce trebuie socotit totdeauna de bună-credinţă şi care n-a concurat, decât cel mult prin ascultare, la perfectarea adopţiei. Ar fi trebuit ca efectul pierderii cetăţeniei române să opereze numai ex nune (similar cu modul în care s-a rezolvat problema în cazul unei căsătorii putative).

Atunci când adopţia este desfăcută, copilul care nu a împlinit j vârsta de 18 ani pierde cetăţenia_rnrnân„ă~pe~ffâfă”rTeisfariflrii adopţiei, dacă acesta domiciliază în_străinătate sau Saca părăseşte Ţara pentru a f domicilia în străinătate. Aşadar, de-această dată, dacă sunt întrunite condiţiile legn^sisctul operează ex nune (art. 7, alin. 2 din lege). Cu totul justificat, moral şi juridic. -

Cereri] e_de^ anulare sau de desfacere a adopţiei urmează regulile de competenţă aplicabile cererilor pentru încuviinţarea adopţiei67…„?”.

Nr. 11/1990, competenţa de atribuţiune a instanţelor a fost modificată prin art. I al Legii nr. 59/1993; în sensul art. V, alin. 8 din aceeaşi lege, în toate cazurile în care, potrivit acestei legi, competenţa de atribuţiune a instanţei învestită anterior a fost modificată, cauzele s-au trimis din oficiu instanţei competente. Or, potrivit art. 2 C. pr. civ., tribunalele soluţionează cererile pentru încuviinţarea adopţiilor. Rămâne aşadar doar excepţia, neabrogată expres, că cererea este de competenţa Tribunalului municipiului Bucureşti când cel ce urmează să fie adoptat este cetăţean român cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate. (A se vedea de asemenea: I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, I, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1995, nr. 193, p. 409).

În condiţiile reglementării actuale, adopţia pare a fi o modalitate de dobândire de drept a cetăţeniei române. Într-adevăr, legea nu prevede condiţia – necesară, după părerea noastră – ca, odată cu cererea de încuviinţare a adopţiei, adoptatorii să solicite dobândirea cetăţeniei române de către cel adoptat. Or, este de principiu că adopţia -

— Uitpi constituţional II

— Redobândirea cetăţeniei române prin repatriere este reglementată de art. 8 al legii: „Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens68. Fiind vorba despre o persoană care a avut cândva cetăţenia română, legea a stabilit o cale mai lesnicioasă pentru redobândirea acestei cetăţenii. Fireşte că persoana trebuie să solicite repatrierea, precum şi redobândirea cetăţeniei române, iar cererea sa trebuie să fie aprobată, în condiţiile prevăzute de lege.

Rgdobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. SoţuTcetâţean străin sau tară cetăţenie” al persoanei care se repatriază poate cere dobândiea cetăţeniei române, dacă întruneşte condiţiile prevăzute de art. 9 din lege.

Redobândirea cetăţeniei române poate fi solicitată şi de către_ persoana care a avut această cetăţenie, dar doreşte să-şi păstreze domiciliul în străinătate. Într-o asemenea situaţie, persoana trebuie să întrunească uaeje. DinLre_cpndiţiile prevăzute de lege pentru acordarea cetăţeniei române la cerere (art. 11 al legii cetăţeniei). -¦-¦- – Dobândirea cetăţeniei române la cerere este supusă câtorva condiţii: a) Cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care solicită „ acordarea cejăjejiiej_iomâne_. Trehuie să~se fi născut şi să domicilieze, la data cererii, pe teritoriul României saufdacă nu s-a născut pe acest teritoriu, să domicilieze în România d^iel puţin 5 ahTsau, ln cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse; b) Să dovedească prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă dL statul şi de poporul romanţ c) Să fi împlinit vârsta de 18 ani; d) Să aibă asigurate instituţie esenţialmente de dreptul familiei – nu produce per se efecte în materie de cetăţenie. Altfel spus, ea nu se face în considerarea dobândirii cetăţeniei, ci exclusiv în interesul celui adoptat. Şi nimic nu împiedică satisfacerea acestui interes numai' în sfera raporturilor de familie. Altminteri ar trebui să admitem că, sine nulla exceptione, chiar contrar intereselor celui adoptat şi peste voinţa tuturor celor interesaţi, adopţia implică dobândirea cetăţeniei române. (De altfel, reglementarea cuprinsă la art. 6 ar fi trebuit – pentru consecvenţă logică şi identitate de tratament juridic – să fie consonantă cu cea de la art. 29, unde s-a precizat că adoptatorii sau, după caz, adoptatorul trebuie să solicite expres aprobarea renunţării la cetăţenia română de către cel adoptat) 68 Textul este redactat defectuos. Nu rezultă clar în care sens trebuie exprimată dorinţa: pentru repatriere, pentru redobândirea cetăţeniei române sau pentru amândouă.

I mijloacele legale de existenţă; e) Să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost conHamnat în ţară sau în străinătate perifru~ 0 infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) Să cunoască limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială. -

— Dobândirea cetăţeniei române se poate realiza, în privinţa copiilor minori, prin efectul schimbării cetăţeniei părinţilor. In acest„ sens, art. 10 din lege arată: „Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi„69. Situaţia se complică însă atunci când numai unul djjnţre părinţi dobândeşte cetăţenia română_ sau – în cazul repatrierii70 – când, deşi o dobândesc amândoi părinţii, ei au opţiuni diferite cât priveşte cetăţenia copilului lor, precum şi atunci când – în cazul adopţiei – numai unul dintre adoptatori este cetăţean român. Pentru asemenea împrejurări, legea reintroduce procedura acordului între părinţi. Astfel: în cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori (art. 6, alin. 2); părinţii care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind cetăţenia (art. 8, alin. 2); dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, ei vor hotărî, de comun^acord, cu privire la cetăţenia copilului lor minor (art. 10, alin. 2). „

— În toate situaţiile pentru care legea prevede posibilitatea acordului între părinţi, dacă nu se realizează acest acord, hotărăşte Ynstanţa cojiipeţenlăr-ţinând seama de interesele minorului. Hotărârea

69 Art. 16 al Legii nr. 24/1971 avea o redactare mai corespunzătoare, stabilind şi condiţia ca minorul să domicilieze în România împreună cu cel puţin unul dintre părinţi. În reglementarea actuală, fiind omisă condiţia arătată, înseamnă că totdeauna, chiar dacă minorul rămâne în străinătate, el va dobândi cetăţenia română, ceea ce -uneori – s-ar putea să nu fie în consonanţă cu interesele lui.

După părerea noastră, există în reglementarea la care ne referim o inconsecvenţă logică. Aşadar, potrivit art. 10 din lege, dacă părinţii au dobândit cetăţenia română, fără nici o condiţie dobândeşte această cetăţenie şi copilul lor minor; ex contrario, dacă părinţii se „repatriază” şi prin efectul repatrierii ei „redobândesc” cetăţenia română, aceştia urmează să hotărască în privinţa cetăţeniei copilului lor, cu toate că el are domiciliul la părinţii săi, în ţară. În fine, o reglementare simetric diferită de cea cuprinsă în art. 10 realizează art. 28 unde, cât priveşte cetăţenia copilului minor, se introduce condiţia domiciliului.

Judecătorească este, în acest caz, nu numai un act de jurisdicţie (iuris dictia), dar şi un act prin care se atribuie Cetăţenia. _

TotdeăulâăTând~UTrnează săTiotafască instanţa, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar „consimţământul”71 lui.

3B. Pierderea cetăţeniei române-nu se poate produce decât prin efectul unui act Juridic. Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate delege sunt: retragerea cetăţeniei române,. Aprobarea renunţării la cetăţenia română, adopţia copiâufui minor cetăţeărTrornân de către un cetăţean străin; pierderea cetăţeniei române de către copikTTrnTnor ca urmare a renunţării] a cetăţenia română de către ambii săi părinţi, stabilirea filiaţiei faţăjie părinţii cetăţeni străini ai copâTuTuTgăsit pe teritoriul statului român. ~ '

— Potrivit ai^din lege, cetăţenia română se poate retrage persoanei care: a) Aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de -gravtrprm care vatămăjnţeresele statului român sau lezează prestigiul României; b) Aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate algu unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este Tâf~stare de răzrjbi72 pe) Ă obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloasei ~ r Din reglementarea-cadru a acestor ipoteze de pierdere a cetăţeniei române, cât şi din înşiruirea situaţiilor avute în vedere, rezultă că retragerea cetăţeniei române are un caracter personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. De altfel, însăşi legea precizează că retragerea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia (art. 26).

Sancţiunea retragerii cetăţeniei nu operează de iure, rămânând la aprecierea autorităţii competente aplicarea sau neaplicarea acestei sancţiuni.

71 Termenul„ „consimţământ„ este de natură să determine dificultăţi teoretice şi practice. În sens etimologic, „consimţământul„ semnifică încuviinţare, aprobare, aderare. In sens juridic, „consimţământul” semnifică un acord de voinţă. Aşa fiind, ut nune ratio cogit ar însemna că, atunci când manifestarea de voinţă a minorului este negativă, instanţa n-ar putea hotărî potrivnic voinţei acestuia, chiar dacă hotărârea sa corespunde intereselor lui.

72 Textul este susceptibil de o interpretare care – suntem siguri – n-a stat în intenţia legiuitorului. Din text ar rezulta ex contraria că nu constituie motiv de retragere a cetăţeniei înrolarea în forţele armate ale altor state străine, putându-se profesa mercenariatul.

W

— Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română poate interveni numai dacă: a) Titularul cererii a împlinit vârsta de 18 ani, la data când el a solicitat aprobarea acesteia; b) Are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română; c) Nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; d) JNu_ este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având ^sJ^I_deI2fibilC3L_achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor.

În principiu, pierderea cetăţeniei române, prin aprobarea renunţării J^Eg^asta~Te^feniei~lnrnprodtte-4iici un efect asupra cetăţenie [soţului_sajjl cgpijloxminojj Jotuşi, art. 28, alin. 2 introduce o ^yqg^ţ*&=' care poate fi considerată ca modalitate distinctă de pierdere a cetăţeniei române.

— Cetăţenia română se pierde^prân~a3opţie, jftunci când: a) Adoptatul cetăţean român este minor; b) Adbptatertr^ sau. Adqptatorul

Ffrâi^) Cl i dă liiă

— Sunt QeJăteffiFsfrâin^ r.) Cel sau cei carg_adoptă solicită expres ridicarea cetăţeniei române pentru _corjiIul_adopţatL-d) Adoptatul, potrivit legii naţionale a adoptatorilor – sau adoptatorului – poate dobândi cetăţenia acestora7*. _ în cazul declarării nulităţii sau anulării adofiţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat ciTnuirpâeTdtrt niciodată cetăţenia română74.

Art. 29 al legii nu are o redactare simetric identică cu cea a art. 7 din lege, deşi ar fi fost firesc. Stârneşte nedumerirea, pentru că la art. 29 nu se spune ce se întâmplă în cazul desfacerii adopţiei, aşa cum se precizează la art. 7, alin. 2. Să fie pur şi simplu o omisiune? Să fi stat în intenţia legiuitorului interzicerea desfacerii adopţiei într-un asemenea caz? Să se fi săvârşit o eroare materială?

— Cum s-a precizat deja, în principiu, pierderea cetăţeniei române de către părinţvprjn aprobarearenunţări iija această cetăţenie, n_ţL4jLoduce nici un efect asupra. Cetăţeniei copiilor minori. Excepţia” prevăzută de art. 2Jk-aHrr. 2 din lege are semnificaţia unei modalităţi distincte de pierdere a cetăţeniei române de către copilul minor.

Se previne astfel situaţia nedorită ca adoptatul să nu aibă nici o cetăţenie.

Efectul revenirii la cetăţenia română se produce – şi de această dată – ex tune. Observaţiile făcute în marginea ipotezei de dobândire a cetăţeniei române prin adopţie ar putea fi reiterate.

I

Astfel, în cazul în care ambii părinţi sau numai unul dintre ei – celălalt nefiind cunoscut sau nefiind în viaţă – pierde cetăţenia română, prin aprobarea renunţării la această cetăţenie, iar copilul minor se află cu părinţii săi sau cu acel părinte în străinătate ori părăseşte împreună cu ei – sau cu el – ţara, minorul pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă aceştia au pierdut cetăţenia la date diferite, minorul pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. În fine, copiluiTminor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce -ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data yplecăriijsale din ţară. -

În toate situaţiile^ arătate^copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se defe~consimţământul.

— Minorul care a dobândit cetăţenia română, în considerarea faptului că el a fost găsit pe teritoriul statului român şi niciunul dintre părinţii săi nu este cunoscut, pierde această cetăţenie dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. De asemenea, eljierde cetăţenia română şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean strâinTcelalalf părinte rămânând necunoscut (art. 3 O)75.

— Data^pferSerâFcetăţenTeT române este dată stabilirii filiaţiei copilului76.

T23. Procedura acordării cetăţeniei române (art. 12 – 21) şi procedura retragerii sau, după caz, aprobării renunţării la cetăţenia română (art. 31 – 35) a fost „administrativizată”. Acordarea cetăţeniei române, atât la cerere cât şi în cazul repatrierii, se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea

75 Ar fi trebuit, poate, să se mai înscrie o condiţie de pierdere a cetăţeniei române, în situaţiile descrise, şi anume ca minorul să poată dobândi cetăţenia părinţilor săi, potrivit legislaţiei naţionale a acestora. Altfel, nu poate fi exclusă situaţia ca minorul să rămână fără nici o cetăţenie.

76 Textul trebuie explicat. Raportul de filiaţie este considerat ca preexistând, încă de la naşterea copilului, împrejurare dedusă din caracterul declarativ al actelor juridice prin care un asemenea raport a fost stabilit. Urmând această regulă, ar trebui să admitem că efectele stabilirii filiaţiei asupra cetăţeniei a făcut loc unei excepţii, stipulând că aceste efecte se produc numai începând cu data stabilirii filiaţiei şi numai dacă copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Cetăţeniei, ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului (art. 19, alin. 2)77.

Persoana căreia i se acordă cetăţenia română depune, în termen de 6 luni, în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat în acest scop, jurământul de credinţă faţă de România. Cetăţenia se dobândeşte pe data depunerii jurământului.

Procedura retragerii şi cea a aprobării cererii de renunţare la cetăţenia română sunt simetric identice cu procedura acordării cetăţeniei române.

124. Drepturi şi obligaţii specifice condiţiei de cetăţean român. Unele dfntre drqpturTfe^F) §i îndatoririle (2°) prevăzute în Constituţie şi în alte legi, îndeosebi în Legea cetăţeniei române, aparţin în exclusivitate cetăţenilor români78.

1°. În considerarea apartenenţei persoanei la statul român, acesteia îi aparţin în exclusivitate: a) Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului; b) Dreptul He a mi fi extrădat sau expulzat; c) Dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statului român; d) Dreptul la protecţie diplomatică; e) Dreptul de a ocupa unele funcţii sau de a dobândi demnităţi politice; f) Dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes pubTâcŢ] ^D”feptul de a avea cetăţeniajromână şi dreptul de a păstra această cetăţenie; h) Dreptul de a dobândi în proprietate terenuri.

2°. De asemenea în considerarea apartenenţei persoanei la statul român, acesteia îi revin în exclusivitate următoarele îndatoriri: a) Fidelitatea faţă de ţară; b) Apărarea ţării79.

77 „Comunicarea” este o adevărată decizie de respingere a cererii, care nu putea aparţine ministrului justiţiei, decât, cel mult, în cazul neîndeplinirii unor condiţii formale.

A se vedea de asemenea: T. Drăganu, op. Cit., I, p. 107; I. Muram, op. Cit., p. 173 -174.

Art. 53 din Constituţie prevede că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”. Textul se referă în general la „cetăţeni”, aşa încât această obligaţie nu incumbă numai „cetăţenilor români”. Termenul „cetăţean” nu are totdeauna în cuprinsul Constituţiei semnificaţia atribuită prin legea „cetăţeniei române”.

Secţiunea a 3-a TERITORIUL

125. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului.

Dimensiunea materială a statului este teritoriul. Din acest motiv se spune, uneori, că statul este o „formă geografică a vieţii sociale”, o „entitate artificială care se suprapune unor zone naturale” sau un „fenomen esenţialmente spaţial”, ajungându-se astfel – prin punerea unor prea puternice accente asupra dimensiunii materiale a statului -la definiţia „geografică” a acestuia80, care nu exprimă, totdeauna, o realitate81. Teritoriul nu poate fi redus la semnificaţia unui „spaţiu”, a unei „unităţi naturale” oarecare. El îndeplineşte un rol de maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute câteva dintre funcţiile acestuia82: a) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state; b) El constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă a populaţiilor indefinite şi instabile; c) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planul realităţii concrete.

80Pentru dezvoltări, a se vedea: M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 7, p. 10 – 11; J. Gicquel, op. Cit., p. 56 – 57. Statul – spunea, de exemplu, M. Hauriau – este o „corporaţie constituită pe bază teritorială”. Această teză, în opinia multor autori, rămâne discutabilă, în raport cu unele fenomene contemporane, precum dezvoltarea grupurilor internaţionale (spirituale, profesionale, sindicale, economice etc), amplificarea emigraţiei, intensificarea eforturilor de unificare legislativă prin convenţii, dezvoltarea mijloacelor de comunicare. (Ch. Rousseau, Droit internaţional public, 1 le ed., Dalloz, 1987, p. 137.)

81 Este adevărat că – astfel cum se exprima B. Jeanneau, în Droit constitutionnel et institutions politiques, Dalloz, Paris, 1987, p. 4 – teritoriul „permite statului să aibă consistenţă”, dar, bunăoară, „statul palestinian” s-a proclamat chiar în lipsa unui teritoriu propriu, iar evreii şi-au dobândit teritoriul abia la 15 mai 1948, pe baza hotărârii Adunării Generale a O. N. U. Sau, prin cea de-a treia împărţire a Poloniei (1795, primele două având loc în 1772 şi, respectiv, în 1793), Polonia, sub aspectul teritoriului, a dispărut ca stat. La 15 noiembrie 1916, Puterile Centrale au proclamat un regat polonez factice independent.

82 în sensul celor care urmează, a se vedea şi: G. Burdeau, Droit constitutionnel, 21e ed., par Fr. Hamon, M. Troper, L. G. D. J., Paris, 1988, p. 22; B. Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politique, Dalloz, Paris, 1987, p. 4; M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., 10e ed., 1987, nr. 10, p. 10 – 11; Ch. Cadoux, op. Cit., 3e ed., 1988, p. 29 – 30; J. Gicquel, op. Cit., 10e ed., 1989, p. 65.

Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite – cum spunea un reputat autor – „realizarea sintezei dintre sol şi idei, care este esenţa însăşi a Naţiunii”83; d) Teritoriul determină -sub aspect fizic şi în anumite limite – întinderea şi prerogativele puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia. El este „cadrul natural” în care puterea se realizează şi prin care această putere se delimitează de alte fenomene şi instituţii social-politice asemănătoare ei; e) Teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a „cetăţenilor”, trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu; f) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucât „cine deţine solul, deţine locuitorii”, imprimând acestora un sens comun de existenţă. Dar teritoriul are a fi valorizat ca mijloc de acţiune şi prin resursele lui, care sunt, în mai mare sau în mai mică măsură, de natură să asigure realizarea obiectivelor puterii.

Cât priveşte natura juridică a teritoriului, tema a fost şi este încă controversată84: a) Potrivit „teoriilor patrimoniale”, specifice epocii feudale, suveranitatea asupra teritoriului era asimilată cu proprietatea asupra pământului. În virtutea prerogativelor sale de „proprietar” asupra teritoriului, monarhul putea nu numai să deschidă succesiunea cu privire la teritoriu, dar să îl şi înstrăineze, să-1 schimbe sau să-1 dăruiască, antrenând astfel, bineînţeles, fărâmiţarea lui. Tocmai datorită unor asemenea grave consecinţe, încă de la acea epocă s-a admis ideea că, deşi teritoriul face obiectul proprietăţii, nu poate fi vorba despre proprietatea privată a monarhului, teritoriul aparţinând Coroanei, care personifică statul85; b) Teoria „teritoriului-subiect” porneşte de la ideea că teritoriul nu este un obiect asupra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al însăşi persoanei statului, întrucât, fără teritoriu, stătu] nu-şi poate exprima voinţa sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă (legi, tratate etc), este