Ion Budai Deleanu
Yüklə 1,94 Mb.
|
|
146Etimologic, descentralizarea este opusul centralizării. Expresiile anglosaxone „local gouvernement” sau „local self-gouvemement” sunt mai expresive. Prin Legea nr. 69/1991 s-a stabilit componenţa consiliilor locale ale comunelor şi ale oraşelor, precum şi componenţa consiliilor judeţene, în raport de numărul locuitorilor din respectivele unităţi. Potrivit art. 120 din Constituţie, consiliile locale şi primarii, funcţionând ca autorităţi administrative autonome, „rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe, în condiţiile legii”. Legea nr. 69/1991 enumera prerogativele ce revin acestor autorităţi. Şi Rjfgrtjvirarea gr. estnr prerogjrtivej_a) egerea autorităţilor autonomiei locale 9; prezervarea „mijloacelor materiale şi, ~”în' şpeciaLTli celor~ „financiare ae care dispun colectivităţile locale13; formele şi conţinutul „tutelei administrative„15” Oricât ar fi de întinse şi de substanţiale prerogativele autorităţilor prin care se realizează autonomia locală – prerogativele deci care revin efectiv consiliilor locale şi primăriilor din oraşe şi din comune – ele nu pot trece dincolo de statutul unităţii administrativ-teritoriale. Adică: a) Aceste unităţi, înzestrate cu personalitate juridică, nu pot deveni entităţi statale; b) Autorităţile autonomiei locale nu au putere de decizie politică majoră (ele nu pot, bunăoară, să adopte un proiect de organizare socială, altul decât cel al societăţii); c) Autorităţile autonomiei locale trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele şi în condiţiile legii; d) Ele nu se pot sustrage „tutelei administrative”, supravegherii autorităţilor-jcentrale. Dici breviter, descentralizarea înseamnă (autonomie locala} nu in^ependentărStatul-este_-ji_rămâne – unitar şi indivizibil. Descentralizarea poate fî „funcţională” sau „teritorială”. Ambele forme, conjugate, au fost^pronrovate pe temeâuT'Tegfi 149 Constituţia, în art. 120, alin. 1, a precizat doar că atât consiliile locale, cât şi primarii sunt aleşi, „in condiţiile legii”. Legea nr. 70/1991 („Monitorul Oficial” al României1, nr. 239 din 26 noiembrie 1991) a stabilit principiile care guvernează alegerea: a) consiliile locale şi judeţene prin scrutin uninominal. Art. 5, alin. 2 din lege excede dispoziţiilor constituţionale privind îngrădirea dreptului de a fi ales. Legea nr. 70/1991 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 25 din 3 aprilie 1996. (Cu modificările ce i s-au adus, Legea nr. 70/1991 a fost republicată în „Monitorul Oficial” al României, nr. 79 din 18 aprilie 1996.) Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 41 din 11 aprilie 1996 a respins obiecţiile de neconstituţionalitate formulate în legătură cu două dintre prevederile acestei legi („Monitorul Oficial” al României, nr. 77 din 13 aprilie 1996). 130 Chiar Constituţia stabileşte că „proprietatea publică aparţine sfatului sau unităţilor administrativ-teritoriale” (art. 135, alin. 3), că „bugetele/ocale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii” de consiliile locale (art. 137, alin. 4), că aceste consilii, în limitele şi în condiţiile legii, stabilesc „impozitele şi taxele locale” (art. 138, alin. 2). A se vedea şi art. 21 din Legea nr. 69/1991. 151 „Prefectul – spune art. 122, alin. 4 din Constituţie -poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”. Legea nr. 69/1991 mai menţionează alte câteva forme prin care se realizează „tutela administrativă”: prefectul asigură realizarea intereselor naţionale, respectarea legii şi a ordinii publice; el răspunde de pregătirea şi aducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au un caracter militar; dispune luarea măsurilor pentru apărarea drepturilor cetăţenilor ş.a. Fundamentale. Descentralizarea funcţională constă în recunoaşterea unei anumite autonomii instituţiilor sau serviciilor publice situate în unităţile administrativ-teritoriale152. O astfel de descentralizare prezintă cel puţin două inconveniente153: ea nu este aplicabilă în toate domeniile; ea nu se află în atenţia partidelor politice, ci, cel mult, a unor grupuri de presiune. Descentralizarea teritorială constă în recunoaşterea unei anumite autonomii colectivităţilor locale, deci circumscripţiilor administrative sau teritoriale, care, pe temeiul autonomiei şi în condiţiile legii, se administrează ele însele. O astfel de descentralizare previne „aplopexia centrului” şi stimulează „circulaţia sanguină” a întregului sistem administrativ. Cu o condiţie: autonomia să nu devină rebelă, voluntaristă. Dacă este adevărat că nu există tutelă fără text sau deasupra textului, atunci, este de asemenea adevărat că nu există autonomie fără tutelă sau opusă ei. Secţiunea a 3-a STAT REPUBLICAN 137. Forma republicană de guvernământ^Art. Constituţie proclamă că „forma de guvernământ a statului român este republica”, Forma republicană de guvernământ se poate însă înfăţişa diferit de la o ţară la alta: regim parlamentar – dualist sau monist – regim prezidenţialist, regim prezidenţial, regim semi-prezidenţial, regim prezidenţial apareruV-xegirn jjrezidential real etc, totul depinzând nu numai de_ prerogativele; constituţionale recunoscute şefului de stat şi, pe cale de consecinţă, de raporturile acestuia cu celelalte^autorităţi publice, dar mai ales – cum cu subtilitate şi realism s-a remarcat – 3e efecţiviţaţea prerogativelor în circumstanţele concrete ale acelui regim politic15. S-a spus, izolat, ori s-a lăsat să se înţeleagă că din economia dispoziţiilor constituţionale rezultă un regim prezidenţialist. Nimic însă mai eronat. Elementele distinctive ale unui astfel de regim sunt: „De exemplu, la art. 32, alin. 6 din Constituţie se spune expressis verbis (Autonomia universitară este garantată”. 154 A se vedea: B. Chantebout, op. Cit., p. 65. A se vedea: C. Grewe, H. R. Fabri, op. Cit., nr. 276 – 289, 399, 403, 470 – 475. Alegerea preşedintelui de republică prin sufragiu universal; asigurarea; în favoarea acestuia a unei majorităţi parlamentare, pe care se sprijină în exercitarea prerogativelor sale. Dar identificarea acestor elemente nu este suficientă pentru a deduce pur şi simplu existenţa unui regim prezidenţialist. Prin conjugarea celor două elemente trebuie să rezulte fectiv o concentrare a puterii în persoana şefului statului. Deducerea din aceleaşi dispoziţii constituţionale a unui regim iemi-prezidenţial155 ar fi, de asemenea, discutabilă/Dreptul onstituţional nu se poate mărgini la analiza formalistă a dispoziţiilor onstituţionale pentru a cataloga un regim politic în raport cu schemele teoretice preelaborate. El trebuie să dezvăluie mecanismul iplicării acelor reguli şi diversitatea strategiilor pe care ele le permit, eea ce numim „regimuri politice”, nu sunt altceva decât modele; uristice constituite ca prim reper pentru un demers ştiinţific. Aşa nţelegând lucrurile, conceptul de „regim semi-prezidenţial” nu este unul creat doar pentru a realiza distincţia bipolară a „regimurilor parlamentare” de „regimurile prezidenţiale”, ci pentru a pune în valoare „regulile jocului politic” şi strategiile politice urmate, precum Îşi circumstanţele concrete în care funcţionează diversele regimuri politice156. —
156 Câteva exemplificări vor fi, poate, semnificative. În principiu, responsabilitatea politică a guvernului în faţa parlamentului caracterizează regimul parlamentar; complementul natural al acestei responsabilităţi trebuie să fie posibilitatea executivului de a proceda la disoluţia parlamentului. (Dar în Norvegia, bunăoară, nici o propunere de a statua disoluţia parlamentului n-a izbutit, ceea ce n-a împiedicat funcţionarea sistemului, începând cu ultimele decenii ale secolului XIX, ca regim parlamentar.) Iresponsabilitatea politică a şefului statului este trăsătura caracteristică şj a regimului republican. (Totuşi, în unele ţări, de exemplu în Austria şi Islanda, este instituită o procedură populară de revocare din funcţie a şefului de stat, ceea ce ar corespunde unei responsabilităţi de tip politic a acestuia.) Legitimitatea democratică a şefului de stat, ca urmare a alegerii lui prin sufragiu universal, nu atrage totdeauna şi conferirea unor prerogative semnificative. (De exemplu, în Islanda şeful statului este o figură simbolică, alegerea lui prin sufragiu universal are semnificaţia accesului statului la independenţă. „Vârsta” constituţiilor explică de asemenea numeroasele particularităţi de la o ţară la alta. (Astfel, şeful de stat nu este totdeauna prezentat ca titularul nominal al puterii executive – în Spania, Suedia şi Irlanda; uneori, el este prezentat ca partajând funcţia legislativă – în Grecia, în Belgia, în Danemarca, în Irlanda, în Islanda, în Finlanda. Constituţiile relativ recente atribuie adesea şefului de stat un rol constituţional semnificativ. De exemplu, acela de reglator al regimului politic, conform art. 30 din Constituţia Greciei; simbol al unităţii şi permanenţei statului şi arbitru şi moderator al funcţionarii corespunzătoare a instituţiilor, conform art. 56 din Constituţia Spaniei; autoritate chemată să vegheze la respectarea constituţiei şi să asigure prin arbitrajul său funcţionarea corespunzătoare a puterilor publice, conform art. 5 din Constituţia Franţei; garanţie a independenţei naţionale, unităţii statului şi funcţionării regulate a instituţiilor democratice, conform art. 123 din Constituţia Portugaliei; reprezentant al unităţii naţionale, conform art. 87 din Constituţia Italiei; gardian al intereselor naţionale, al instituţiilor şi unităţii, în Finlanda etc.) în majoritatea statelor, prerogativele formale constituţionale ale şefului de stat sunt condiţionate în exerciţiul lor de contrasemnare. (în Franţa şi în Portugalia un număr mare de acte prezidenţiale sunt sustrase de la contrasemnarea guvernamentală. În Islanda, nu se pune în discuţie chestiunea formală a contrasemnării, ci a unui aviz conform. În Grecia unele acte prezidenţiale sunt contrasemnate de preşedintele Camerei. În Franţa, art. 19 al Constituţiei dispensă de contrasemnare numirea primului-ministru, convocarea unui referendum legislativ, disoluţia, decizia de a pune în aplicare art. 16 din Constituţie privind puterile prezidenţiale în situaţii de criză, dreptul de mesaj către adunări, sesizarea jurisdicţiei constituţionale şi numirea unei treimi din membrii acesteia. În Portugalia, actele dispensate de contrasemnare sunt mult mai numeroase, contrasemnarea fiind obligatorie numai pentru munca sau revocarea membrilor guvernului sau a altor autorităţi, pentru declararea stării de urgenţă şi a stării de necesitate, pentru exercitarea dreptului la graţiere şi pentru alte câteva atribuţii.) Exigenţa unei propuneri prealabie pentru exercitarea unora dintre atribuţiile prezidenţiale, de exemplu în Austria, concomitent cu contrasemnarea, face din şeful statului, cum se exprima un autor, un „prizonier al guvernului”. În unele state, mandatul prezidenţial poate fi înnoit o singură dată (Germania, Austria, Grecia, Islanda, Portugalia), în altele însă el poate fi înnoit fără limite (de exemplu, în Finlanda, Islanda, Italia). Cultura naţională are de asemenea o considerabilă influenţă asupra instituţiilor Având ca prototip regimul politic francez, „semi-prezidenţialismul” apare ca inseparabil de câţiva factori specifici: sistemul cultural, sistemul de partide, sistemul electoral157. Strict juridiceşte vorbind, „semi-prezidenţialismul” francez se caracterizează prin cel puţin următoarele: a) Diviziunea executivului între şeful statului şi guvern, ceea ce permite, pe de o parte, asigurarea egalităţii executivului cu parlamentul (guvernul se află dependent faţă de parlament, dar el poate apela la şeful statului pentru, disoluţia parlamentului) şi, pe de alta, asigurarea iresponsabilităţii politice a şefului statului şi, pe cale de consecinţă, a stabilităţii uneia din componentele executivului şi a statului încarnat prin ea; b) Alegerea şefului statului prin sufragiu universal direct, ceea ce implică: asigurarea aceleiaşi legitimităţi democratice ca şi parlamentului, sustragerea şefului statului de sub presiunea partidelor politice, asigurarea suportului dreptului său de a arbitra între puteri; c) Posibilitatea realegerii nelimitate a aceleiaşi persoane în funcţia de Preşedinte; d) Rolul de „arbitru” al şefului statului, pentru a asigura astfel funcţionarea regulată a puterilor politice şi continuitatea statului; e) Iresponsabilitatea politică a şefului statului în faţa parlamentului; f) Domeniul restrâns al atribuţiilor prezidenţiale supuse condiţiei contrasemnării; g) Competenţa discreţionară a şefului statului în unele dintre domeniile internaţionale; h) Autoritatea directă a şefului statului în ceea ce priveşte apărarea naţională; i) Posibilitatea efectivă a Preşedintelui de a interpreta Constituţia şi, ca urmare, de a- şi asuma şi exercita puteri excepţionale: j) Transformarea referendumului legislativ într-un instrument al politicii şefului statului. I Simpla comparare a prerogativelor Preşedintelui României cu cele atribuite constituţional sau efectiv şefului de stat francez conduce fsigur la concluzia că în România nu s-a instaurat un regim politic juridice. (Preşedintele Islandei, bunăoară, este tot atât de simbolic, deşi Constituţia îi conferă prerogative importante, ca şi cel din Irlanda, unde Constituţia i-a redus prerogativele „â la portion congrue”. Dimpotrivă, Preşedintele Franţei este unul dintre cei mai semnificativi, din perspectiva prerogativelor efective, deşi. sub aspectul celor explicit prevăzute constituţional, nu se deosebeşte prea mult de Preşedintele Irlandei. Tradiţiile gaulliste şi-au pus însă pecetea pe sistemul politic francez). 157 Dictionnaire de droit constitutionnel. Cit. Supra, p. 903 – 904. „semi-Lrezidential”, deşi unui astfel de regim i se atribuie uneo: virtuţi remarcabile pentru asigurarea tranziţiei în ţările est şi centr europene '. /^~>„'- Regimul politic românesc este un^egim „mjxţ^r ca de altf< majoritatea covârşitoare a regimurilor politice – îmLmmutând_ adaptând trăsături specifice diverselor regimuri politice clasice sai într-o „altă calificare, el este apropiat 'unur”^vernămâjiţ_gariamenti înlăuntrul căruia Parlamentul are indiscutabi [^e^miiienţă160. 138. Determinări constituţionale ale formei t guvernământ în-Ruiiiâuia. Republica semnifică arpl rpgim pnlirir ^L^L^ publica), ceea ce implică, în mod nel^esaâyfaptul câjitenlQrii^iu. TerJj exercită această putere nu în virtutea unui drept propriu (drept divin, ereditar), ci în virtutea ifnuî mandaTcbnferit de către corpul social. AStfeTcfefinită, republica se opune monarhie^ sau regatului. Dar ea nu se confundă eo ipso cu democraţia^o mo^i^je^oatejrdernocratică, iar o repuH [cFpoâte~fî monocratică. Art. 1, alin. 2 al Constituţiei României, consacrândT forma de guvernământ, spune doar că „statul român este republică”, fără să mai adauge vreun atribut adjectival. Aşadar, ce TePde republică? Din economia dispoziţiilor constituţionale rezultă factura rujxtăa republicii româneşti. Reţinând câteva dintre trăsăturile formei de guvernământ, se va observa că aceasta se apropie mult de regimul parlamentar-16': a) Atât alegerea Parlamentului, cât şi alegerea Preşedintelui ^Republicii se fac prin vot universal, „egal, r dârS2pgşcreEL şi liber exprimat (art. 59, alin. 1 şi art. 81, alin. 1); b) Preşedintele poate proceda la dizolvarea Parlamentului, dar numai după 158Ibidem, p. 903-904. 159 Exceptând, poate, regimul politic prezidenţial american, greu se va găsi un regim politic funcţionând perfect în tiparele clasice. 60 în legătură cu dominantele unui astfel de regim politic, a se vedea: P. Biscaretti di Ruffio, Dirito constituzionale, Napoli, Zovene Editare, 1989, XV-a ed., p. 211; G. Burdeau, op. Cit., p. 145; P. Vasilescu, Developpements recents du parlententarisme, în „Revue roumaine des siences juridiques”, t. 1, 1995, p. 22 şi urm. 161 în acest sens, se aseamănă – în unele privinţe – cu regimul politic din Austria. Islanda, Irlanda etc, îndepărtându-se de cel din Franţa, Finlanda, Portugalia. Numai lipsa comparaţiei cu regimurile politice din ţările amintite sau comparaţia superficială ar putea conduce la o altă concluzie. Ls-„lrq* omslitulional II consultarea preşedinţilor celor două Camere şi numai dacă ParlarrienluJ nu acorda” votul deTncre3e? E~pentfu formareâ~Guvernului,. _. În termen de, 60 de zile de la prima solicitare a învestiturii; _c) Parlamentul poate deschide procedura răspunderii politice a Preşedintelui, procedând la suspendarea acestuia din funcţie şi apoi la organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 59); d) Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru-şi numeşte Guvernul, însă pe baza votului de încredere acordaţi de Parlament. Guvernul în întregul'său şi fiecare membru al acestuia ¦Solidar cu ceilalţi membri, răspunde politic numai în Parlamentufirr (art7^57„aTârâr”t şi art. 108, alin. 1); e) NuT Preşedintele, ci şi Camera Deputaţilor şi Senatul au dreptul să Cftftfăl. ¦ urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 108, alin. 2); f) Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă; numai izolat el are dreptul de a emite acte Juridice cu caracter normativ „ (art. 73, aţin. Îşi art. 99, alin: 7*~ Refuzul său de a promulga legea poate fi exprimat, în privinţa acelei legtrorsingurâ dată (ăfT.7? Alin. 2) şi acesta deyine totuşi ineficient^ în termen de cel mult 10 zile, de la primirea legii adoptate după reexaminarea ei de Parlament (art. 77, alin. 3); g) Preşedintele poate cere poporului slPşî exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes năţâbTial, dar numai după consultarea Parlamentului (art. 90); h) Alte multe atribuţii ale Preşedintelui sunt condiţionate, în exercitarea lor, de voinţa Parlamentului ori se află sub controlul acestuia. (De exemplu, Preşedintele declară mobilizarea parţială sau generală a armatei, cu „aprobarea prealabilă a Parlamentului” – art. 92, alin. 2; el ia măsuri pentru respingerea unei 162 Acesta este de fapt un plebiscit. Sensul referendumului este deviat, întrucât alegătorii nu sunt solicitaţi să se pronunţe asupra unui text, că să reafirme sau nu încrederea lor în persoana Preşedintelui. 163 Actul juridic individual este o manifestare de voinţă, făcută în scopul de a produce efecte juridice, privitor la unul sau la mai multe subiecte de drept dinainte determinate. El este de o singură aplicare. Dimpotrivă, actul juridic normativ priveşte subiecte de drept determinate generic, numai prin referire la un grup care se află într-un cadru juridic uniform din punctul de vedere al actului generator de efecte juridice. El este de aplicare repetată. Actul juridic trebuie definit pornind şi de la conţinutul său. Nu numai de la efectele acestuia, întrucât există acte juridice individuale cu efecte normative. (De exemplu, actul juridic prin care se schimbă denumirea unei localităţi.) agresiuni, dar „le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului” – art. „92, alin. 3; instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, însă „solicită Parlamentuluijncuviinţarea măsurii adoptate„ – art. 93, alin. 1.) Se poate deci spune – reluând expresia unui autor – că „grefa prezidenţială n-a prins cu adevărat”. Explicaţia nu poate fi decât conjuncturală. Într-un astfel de sistem, pericoruj_ae_blocaj al instituţiilor este mereu-prezent. Secţiunea a 4-a STAT DE DREPT 139. Noţiunea şi exigentele statului de drept. „România -proclamă art. 1, alin. 3 al Constituţiei – este un stat de drept…” Conceptul „stat de_drept” a fost elaborat şi fundamentat de doctrina germană, în_a doua jumătate a secolului al XlX-lea164. În epoca i actuală, „statul de drfpfriTdevenit – mai ales în democraţiile Hbjexale-' fundamentul societăţilor politice si^î^Ş|_Lg scurt, „statujjdedrepT_ semmâică subordonarea-slalului lata dejirept. Dar care sunt resorturile statului de drept, dimensiunile^Fgaranţiile lui? Abordarea fenomenului statului de drept poate fi făcută din perspective diferite. În ce ne priveşte, procedăm la reperarea fenomenului din două unghiuri: puterea statală – ca forţă de constrângere – şi rejaţk dintre putejreji normativitate. A. Libertatea şi puterea par. Imposibil de conciliat: cum poţi fi liber_5i_cQnstrânsinacelaşi timp? * „ Sentimentul libertăţii s-ajiăjcjui4J_ă=a înălţa^ Libertatea pentru om a îbst şi va rămâne tot atât de firească şi de legitimă cum este însăşi existenţa lui. Dar oricât de intens va fi trăită şi simţită libertatea, ea nu va putea trece niciodată dincolo de limitele Ideea „statului de drept” constituie însă, începând din secolul al XVIlI-lea, o garanţie fundamentală pentru drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Doctrina filosofică, apoi şi cea juridică, despre „drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului” (cum s-a spus în art. 2 al Declaraţiei din 1789), reprezintă sursa primordială a principiilor „statului de drept”. Conform unei definiţii, statul de drept îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor regulilor care determină drepturile acestora şi precizează mijloacele Pe care el este autorizat să le întrebuinţeze. (P. Avril, J. Gicquel, Lexique. Droit c”nstitutionnel, P. U. F., Paris, 1986, p. 49.) Pe larg, a se vedea supra. nr. 25 şi urm. Pe care condiţia socială a omului le fixează sub semnul necesităţii. Cu alte cuvinte, libertatea lui homo socius nu se va putea niciodată transforma într-o recluziune a individului faţă de semenii săi. Trăind în societate, omul trebuie să accepte – în scopul realizării interesului general, a „Binelui Comun”, a intereselor altora – limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Şi aceasta se poate face fie prin autocontrol – ceea ce este de preferat, dar reprezintă o formă nesigură, variabilă, aleatorie – fie printr-un factor exterior lui, constituit în societate, prin forţa coercitivă cu care este înzestrată puterea publică – forma sigură, permanentă, proporţionalizată şi controlabilă. Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune. Exclusivă, a. puterii publice, dar şi dimensiunea_^i esenţială. Constrângerea este^subsidiară – prioritate având Convingerea ^căTTnetodă de conducere a puterii de stat. Constrângerea este omniprezentă; ea este caracteristică oricăret-societăţi, variabile fiind doar formele de realizare a constrângerii şi intensitatea acesteia, precum şi raporturile dintre constrângere^i convingere. Relaţia dintre libertaţe_j^constrângere trebuie să fie-raţieflaUL-Din acest raport rezultă – cum spunea~cânevă„- „veritabilul simbol al unei civilizaţii care poartă denumirea stat de drept„. Orice exacerbare a unuia dintre termenii ecuaţiei este în egală măsură păgubitoare. „Libertatea fără autoritate se alterează; autoritatea fără libertate degenerează„*65. Postularea exclusivă a libertăţii echivalează cu voluntarismul; postularea exclusivistă a constrângerii înseamnă negarea omului, transformarea lui într-un simplu obiect al puterii. Trebuie deci stabilită măsura, trebuie căutat. Echilibrul. Dreptul este acela care îşi oferă „bunele oficii„. Prin reguli de comportament, exprimând voinţa generală sau a majorităţii membrilor societăţii, reguli oficiale, impersonale, obligatorii şi susceptibile de realizare prin constrângere, djcepjţul moderează înclinaţia inerentă naturii umane spre libertate absolută, neconstituţională. Şi tot dreptul „constrânge constrângerea”, o proporţionalizeazâ şi o înscrie în proceduri de natură să-i. Împiedice excesul, orientând-o nu atât împotriva celui sancţionabil, cât mai~ăâes~îfFscopul salvgardării interesului general. Aşadar, dreptul -nu se mărgineşte să instituie şi să legitimeze s J. Gicquel, op. Cit., p. 20. Yüklə 1,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|