Ion nicolescu

ION NICOLESCU, AŞA CUM L-AM CUNOSCUT
Este greu de explicat astăzi sau aproape imposibil, ce a putut să facă un cântec la începutul anilor ‘70. Mai întâi a apărut la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, din Bucureşti. Tinerii cantautori, şi erau destui, căutau în versurile unor poeţi şi entuziasmul vârstei fragede, şi izvorul unor mărunte bucurii, şi prilejul petrecerii unor clipe unice, de neuitat, printre puţinele bucurii ale acelei epoci, dar şi spiritul de frondă începuse să prindă viaţă. Anumite bariere erau sparte sub puternica impresie a celebrului curent de peste ocean, flower power. Cântecul avea un succes nebun. Se propaga în progresie geometrică. Studenţii erau cei care dădeau tonul. Unul de-al lor scrisese versurile, iar un altul, tot de-al lor, compusese melodia şi ei toţi interpretau cântecul. De sub peniţa măiastră a lui Ion Nicolescu, pentru că el era autorul versurilor, şi din strunele chitarei lui Nicu Alifantis, pentru că el era compozitorul, a ieşit o melodie de succes, o melodie care rupea zăgazurile. Era cântată, fredonată dimineaţa, la prânz şi seara. Mai ales seara în campusurile studenţeşti. Cenaclul „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu, l-a cooptat imediat pe Nicu Alifantis şi l-a avut drept cap de afiş la spectacolele din toată ţara.

Dar iată cum sunau acele versuri, pe o muzică cu ritmuri mobilizatoare şi patriotice:

Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni

din dragoste ne naştem din soare şi polen

aluat al nemuririi păstori şi militari

cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari

noi freamătul de codri noi lănciile lui

noi nu suntem o ţară onor a nimănui
R)

Trăiască România

trăiască tricolorul

trăiască – Alma Venus –

Măria Sa poporul
Vom fi strămoşii voştri urmaşi ne ţineţi minte

o clipă-n care-o mână de oameni şi cuvinte

au pus un pic de suflet un pic de tricolor

ca să-ţi rămână toate în vis la locul lor

ca să-ţi rămână hora oraţia-n pridvor

am pus şi trup şi suflet la înălţarea lor



R)
Noi fii tăi nu ardem pe rug cuvinte mari

noi te rugăm cu piatra bătrână de hotar

noi te rugăm cu brazda de sânge de sub plug

noi fii tăi nu ardem cuvinte mari pe rug

noi fii tăi nu suntem a mare sau a mic

noi te rugăm cu viaţa şi nu cerem nimic
R)
Tot ce doreşte ţara aşa se împlinească

Moldova şi Ardealul şi Ţara Românească

să aibă vecinic pace şi dragoste să nască

Moldova şi Ardealul şi Ţara Românească

Moldova şi Ardealul şi Ţara Românească

copii frumoşi şi liberi şi vivat să trăiască
R)
Propaganda comunistă nu putea să scape un asemenea prilej. Cu mici modificări, hitul putea fi pus în slujba partidului şi a conducătorului iubit. Numai că autorul versurilor nu voia cu nici un chip să modifice vreun cuvânt din cântec. Oricâte presiuni se făceau asupra lui, din partea partidului şi a securităţii, rămânea neînduplecat. Chiar şi omul momentului, Adrian Păunescu, a încercat să-l convingă. Nu a reuşit. Şi cu toate acestea a apărut o nouă versiune, cu refrenul modificat, semnat de Adrian Păunescu. Poetul Ion Nicolescu a rămas ferm pe poziţie şi le-a spus celor ce făceau presiuni asupra sa: „Ceauşescu să fie mândru că e contemporan cu mine şi să asculte poporul român când mă cântă pe mine”. Iar lui Florian Pittiş i-a spus: „Prefer să nu mai cântaţi melodiile după textele mele decât să le cântaţi schilodite”. Aceste afirmaţii au fost completate de altele, legate de cultul personalităţii care era în plin avânt: „Eu nu am vrut să fiu un cântăreţ pentru aristocraţia lăutărescă” şi din această cauză a pătimit atâtea. După ce aceste afirmaţii au devenit de notorietate Leonid Dimov l-ar fi rugat prieteneşte: „Dă-i şi lui tovarăşu’ o carte, cu dedicaţie, că altfel te omoară”.

Poate pentru mulţi din generaţia actuală numele lui nu spune nimic. Pentru generaţia acelor ani însemna ceva. Nu l-au cunoscut niciodată. Nu l-au auzit, nu l-au văzut, dar i-au ştiut cântecele. Ştiau că există şi asta conta foarte mult.

Ion Nicolescu a fost şi este un subiect tabu. Chiar şi acum la peste 20 de ani de la căderea comunismului. El, care a înfruntat sistemul cu armele lui: poezia şi aparenta nebunie. Este temut şi astăzi? Sau numai ignorat, aşa cum a fost o viaţă? Geniile nu au căutare pe aceste meleaguri?

Cine era pezevenghiul care sfida şi înfrunta sistemul? Vom încerca să răspundem la această întrebare în cele ce urmează. Şi la mult mai multe întrebări rostite şi nerostite.

Este unul din marii poeţi ai ţării şi cu toate astea criticii nu s-au aplecat asupra poeziei sale. Au fost prea puţini cei care s-au încumetat să-l interpreteze, să-i descifreze resorturile creaţiei sale, să-i cunoască matricea structurală a sufletului său special.

Pot să afirm aici, după mai bine de şase ani în care ne-am văzut aproape zilnic şi am schimbat opinii, că Ion Nicolescu a fost una dintre cele mai lucide şi mai liberă fiinţă umană de pe această planetă, în pofida nebuniei cu care era gratulat de mulţi confraţi. Aceasta poate fi invocată ca pe o scuză sau pentru a justifica comportamentul histrionic în peste 99 % din timp. Sau unii chiar cred aşa ceva, fără putinţa de a le fi schimbată această părere. Şi totuşi, şi unii şi alţii au dreptate. Se ştie că fără o anumită doză de nebunie marile genii, indiferent de domeniul de creativitate, nu ar fi ajuns la realizările lor spectaculoase. În astfel de situaţii se pune mai mereu întrebarea: „Cât este geniu şi cât este nebunie?” şi de fiecare dată răspunsul nu poate fi dat cu certitudine şi definitiv. Tot incert este şi răspunsul la întrebarea: „Unde se sfârşeşte nebunia şi unde începe geniul?”. Probabil că nu există o graniţă şi că amândouă se întrepătrund şi se completează reciproc şi benefic pentru actul creator.

Unele imagini cu Ion Nicolescu vor rămâne pentru totdeauna în inima şi sufletul meu. Unele de o simplitate şi de o lipsă de importanţă, pentru unii, de-a dreptul şocantă. L-am văzut de multe ori, uneori de la distanţă, alteori ne-am intersectat, la orele prânzului, mai ales sâmbăta şi duminica când plecam de la serviciu, pe caniculă sau pe ger cumplit, după ce avusesem câteva discuţii în timpul dimineţii, cărându-şi genialitatea (pentru el şi pentru cei care îl cunoşteau foarte bine) şi anonimatul (pentru trecători) în rucsacu-i nelipsit. Mergea în pas domol, cu ochii trişti, târşâindu-şi picioarele, obosit şi strivit de greutatea propriei personalităţi. Venea de nicăieri şi mergea spre niciunde. Dacă te observa, privirea i se însenina instantaneu şi îţi povestea ce a mai făcut în răstimpul în care nu ne-am văzut. Pleca, după puţin timp, la fel de gârbovit având pe umeri, parcă, responsabilitatea planetară.

Spuneam că era lucid, foarte lucid. Atunci când nu fabula voluntar era foarte coerent, exact şi logic în tot ceea ce afirma, fie că sunt amintiri, analize sociale sau politice. Când începea să fabuleze îl „simţeai” imediat. Sunt antologice, ironice şi deosebit de semnificative „întâlnirile” lui, uneori întâmplătoare, cu Leonid Brejnev, cu generalul de Gaulle sau cu Brigitte Bardot. Cum ar fi arătat o plimbare, la pas, prin Cişmigiu a lui Ion Nicolescu cu generalul de Gaulle? Nu putem decât să ne imaginăm, numai dacă imaginaţia noastră există şi dacă cumva nu ne face figuri.

În ceea ce priveşte afirmaţia că era cea mai liberă fiinţă are acoperire în fapte. A fost omul care nu a semnat, aproape, nimic. Poate pe câteva cărţi, la începuturi, pe care le-a dat cu autograf. Nu sunt state de plată, colaborări, contracte sau alte acte pe care să-şi fi pus semnătura. În acest mod nu a fost şi nu este legat de nimeni şi de nimic. Autografele pe care le dădea erau de genul „ION NICOLESCU”. Atât şi nimic mai mult. Fără histrionism, fără ironie şi acea doză de nebunie Ion Nicolescu, poate că mai demult ar fi părăsit această lume.

Şi ca aceste afirmaţii să fie cât mai credibile iată câteva dintre frazele ce le-a rostit în diverse împrejurări Ion Nicolescu. Cele mai multe în discuţiile, uneori interminabile, pe care le aveam amândoi.

*

- Există diferenţe între diavolul ortodox şi cel catolic? mă întreabă. Şi tot el răspunde. Da. Diavolul este numai în biserica ortodoxă.

*

- Sunt naţionalist, nu de tipul nord-coreean.

*

- Guvernul României (ăla comunist)– un guvern de proxeneţi şi pederaşti. I-a vândut pe evrei şi pe saşi.

*

- Poporul român are instinct militar, de aceea există ca naţie.

*

- S-au împlinit 40 de ani de la greva foamei (îmi spunea pe 1 iulie 2009). Pe atunci aveam 90 de kilograme. Am slăbit câte 1 kg. pe an şi aşa am ajuns astăzi la 50.

*

- Popa este judecător. El hotărăşte dacă ai voie să mergi sau nu la biserică. „Ăsta nu are ce căuta în biserică”, zice acesta.

*

- Comunismul – un regim politic fără sentimentul culpabilităţii.

*

- După evenimentele din decembrie 1989 ne trebuia Ion Iliescu sau Corneliu Mănescu? îl întreb cu sinceritate, dar şi cu mult interes.

- Este o diferenţă ca între drac şi Dumnezeu, îmi răspunde candid, dintr-o suflare.

*

- Sunt unele persoane cărora le este teamă să (se) privească în oglidă. Mie îmi place foarte mult să (mă) privesc. Recunosc că de multe ori l-am surprins în magazinul de mobilă în care lucrez acum, privindu-se cu o anumită cochetărie. Aveam impresia că sunt gesturile unui mare actor care îşi examinează ţinuta înainte de a intra pe scenă în faţa publicului. Ţinuta lui, de regulă achiziţionată de la magazinele de second-hand, este aleasă cu grijă, în ton cu tendinţele din modă şi curată.

- De ce nu vor să se privească? îl descos direct şi netacticos.

- Pentru că în oglindă îşi văd faptele rele. Oglinda te prezintă aşa cum eşti în realitate, iar faptele rele sunt evidenţiate faţă de celelalte. Eu, de exemplu, interoghez cu oglinda: „Maestre Ioane, mă adresez oglinzii, vezi că nu arăţi bine îmbrăcat, că nu eşti bărbierit, vezi că nu ai făcut cutare lucru cum trebuie, Maestre Ioane...”. Şi mă corectez. Răii se înspăimântă de ceea ce văd, şi nici nu doresc, şi chiar dacă ar dori nu mai pot să se corecteze.

*

- Sunt într-o stare mai proastă decât ţara. După puţin timp, în alt registru:

- Cu toate acestea ne îndreptăm către o lume mai bună. Iar eu adaug:

- Către lumea celor drepţi.

Răde şagalnic.

Aşa era Poetul.

Ion Nicolescu era un boem în adevăratul sens al cuvântului, demn urmaş al altor boemi celebri universali: Mihai Eminescu, François Villon, Edgar Allan Poe, Alexander Puşkin, Serghei Esenin, Charles Baudelaire, Dimitrie Stelaru, Nichita Stănescu, Tudor Gheorghe (Ahoe) sau Leonid Dimov. Chiar el recunoaşte într-un vers extraordinar: „Eu sunt Baudelaire şi baudelairesque prin lume” (Cântul IV / Mioritiada).

Acum câţiva ani, prin 2005, „vagabondul” de geniu s-a întors acasă, în Buzăul natal, după ce şi-a „pierdut” locuinţa din Bucureşti, deşi geniile, ca şi oricare altă formă superioară de spiritualitate, nu au coordonate spaţiale şi temporale. Sunt ale tuturor. Însă nici o lege nu-l poate deposeda de candoare şi nici un decret de naivitate. De aceste bogăţii şi de titlul de mare poet nu-l poate deposeda nimeni.

Îl întâlneai la tot pasul. Arar, funcţie de anotimp, mai pleca la Bucureşti, la Uniune, vara la Neptun sau Sinaia, la casele de creaţie şi la Iaşi, totdeauna cu bilet de tren pe care ni-l arată ca pe un scump trofeu. Apariţiile sale erau surprinzătoare şi se produceau, uneori, în cele mai neaşteptate locuri, dându-ţi senzaţia că aripile unui înger fâflâie prin preajmă.

Când l-am întâlnit pentru prima dată nu mi-a venit să cred că el este autorul pe care-l citisem cu admiraţie şi smerenie în tinereţe. Figura lui era diafană, de ascet tibetan, iar făptura, de multe ori imponderabilă, îţi dădea senzaţia că păşeşte din galaxie în galaxie cu uşurinţa albinei ce zboară din floare-n floare. De multe ori lăsa senzaţia unei incoerenţe, voit teatrale, dar fiecare gest, fiecare acţiune, fiecare vorbă rostită părea atent studiată şi interpretată cu o artă demnă de registrul marilor actori. Apărea şi dispărea cu naturaleţea în care se succed zilele şi nopţile. În rucsacul sau geanta de voiaj îşi ducea existenţa pasageră cu seriozitatea şi ambiţia şerpaşilor nepalezi. Avea asupra sa foi de scris şi de desen, pixuri, acuarele, pensule, îmbrăcăminte şi alimente, dar şi sufletul său mare pe care îl plimba şi-l expunea fără ca nimeni să-l observe, să-l ia în serios şi să-l preţuiască. Era toată averea sa materială.

Făcea zilnic zeci de kilometri după un traseu numai de el ştiut: instituţii culturale şi administrative, biserici, sedii de partide. Aproape nimeni nu-l lua în serios, pentru că muritorii de rând cu care se intersecta zilnic nu erau demni de seriozitatea sa tragică. În discuţiile sale diurne cu obişnuiţii parteneri de conversaţie era ironic, sarcastic, dar şi călduros, niciodată glacial, era natural şi, mai ales, era conştient de superioritatea sa. Era strălucitor în dialogurile purtate cu anumiţi intelectuali, zefemitor în compania caracudei pseudointelecuale şi înfiorător de uman şi de simplu, în pofida complexităţii personalităţii sale, în relaţiile cu oamenii normali. Se purta elegant, îmbinând tonurile calde ale culorilor cu calitatea materialului hainelor, ca un dandy tomnatec, având un comportament voit studiat. Aura de mister plutea şi pluteşte şi acum peste fizicul şi personalitatea sa şi creştea pe măsură ce-l cunoşteai, aşa cum aripile îngerilor sporesc taina lumii.

Ion Nicolescu nu a fost un om comod pentru nimeni. Nici pentru el. Bizareria lui, boemia prelungită, histrionismul său l-au făcut să fie cel mai tânăr pensionar, acest fapt petrecându-se când poetul se afla la vârsta de 25 de ani, când alţii nu aveau carte de muncă. Aceste calităţi actoriceşti l-au făcut să supravieţuiască, să străbată veacul, în pofida tuturor greutăţilor pe care le-a îndurat. Chemări şi anchetări la securitate, internări în clinici de psihiatrie, unde cea mai dură a fost internarea de la Cluj-Napoca. Şi cu toate acestea nu s-a potolit. Unele isprăvi ale lui, temerare şi aproape sinucigaşe pentru acea vreme, astăzi stârnesc zâmbete, cel mult, ironice şi îngăduitoare.

Ion Nicolescu a murit învingător. Poate şi nemulţumit. Să sperăm că eternitatea sa nu va fi ignorată aşa cum s-a întâmplat cu trecerea sa pământească. Opera lui abia de acum încolo se va bucura de aprecierea tuturor şi va fi aşezată acolo unde îi este locul. Sper!

Stan Brebenel