Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

DE UNDE VA VENI AJUTORUL MEU?
În primele zile ale anului 1898 nu prea se întrezăreau veşti îmbucurătoare. Anul precedent se încheiase fără să fi primit de la Ministerul învăţământului numirea de profesor asistent, aşa că Sigmund Freud se văzu nevoit să se împace cu gândul că fusese omis şi de astă dată. La neuropatologie, postul de profesor rămăsese vacant.

Primi şi un bilet de la Josef Breuer, primul după doi ani. Ar vrea dr. Freud să trateze o rudă de a sa, pe Fräulein Cessie, pe care alţi neurologi din Viena nu reuşiseră s o ajute? Cessie, al cărei tată murise, lucra toată ziua, câştiga un salariu modest şi putea veni la consultaţie abia seara. Sigmund o chemă pe tânără la cabinetul lui şi îi spuse că îi va lua numai jumătate din onorariul obişnuit. În dimineaţa următoare se duse la poştă şi expedie prin mandat poştal suma de trei sute cincizeci de guldeni, prima rată dintr o datorie pe care ar fi trebuit să i o achite de mult lui Josef.

Josef Breuer îi înapoie banii cu primul Dienstmann pe care îl găsise în Stephansplatz. Sigmund îşi dădu seama cât de furios fusese Josef din tonul biletului însoţitor. Nu considerase niciodată micile sume oferite doctorului Freud ca un împrumut. Fusese o mână de ajutor dată de un prieten mai în vârstă unuia mai tânăr. Nici nu dorea şi nici nu se aştepta ca această datorie să i fie restituită. Întrucât dr. Freud o trata pe Fräulein Cessie cu jumătate de onorariu, cei trei sute cincizeci de guldeni vor compensa generozitatea dr. Freud... Sigmund îi scrise o scrisoare lungă, care începea cu „Dragă Dr. Breuer", insistând ca banii împrumutaţi să fie returnaţi.

Domnişoara dăduse primele semne de boală la vârsta de şaisprezece ani. Suferea de o anumită formă de schizofrenie, avea momente când nu putea face faţă oamenilor, nici situaţiilor de viaţă. Mama ei fusese şi ea o schizofrenică latentă şi stabilise o relaţie mutual parazitară cu fiica sa. Sigmund compara situaţia cu simbioza lichenilor care sunt alcătuiţi din două părţi – o ciupercă şi o algă –ce se hrănesc reciproc şi supravieţuiesc una în funcţie de cealaltă. Tulburările Cessiei începuseră atunci când devenise conştientă de maturizarea sa sexuală, când stabilise primele contacte cu băieţii... şi îşi descoperise incapacitatea de a comunica cu ei. Mama ei se îmbolnăvise şi Cessie era îngrozită la gândul că îşi va pierde sprijinul material. În acelaşi timp, încercase să stabilească o relaţie amoroasă cu un tânăr. Întrucât nu era capabilă să rezolve astfel de situaţii, Cessie s a întors la stadiul infantil, căutând soluţii copilăreşti pentru probleme ale adulţilor. Se bizuia din ce în ce mai mult pe fantezie şi cădea în stări de depresie şi autoizolare. Deşi era capabilă să şi îndeplinească însărcinările de rutină la serviciul pe care i l găsise Josef Breuer şi să aibă grijă de mama sa bolnavă, în toate celelalte situaţii de viaţă, Cessie se cufunda adânc în spaţiile goale ale psihicului ei, unde simţea că poate să se facă nevăzută, mai ales din punctul ei de vedere. Sigmund munci din greu cu ea, dar nici una din tehnicile care dăduseră rezultate în cazurile de euri „absente" nu avu vreun efect. Rezistenţa pe care o opunea în permanenţă o făcea incapabilă de asociere liberă de idei.

În timpul orei de tratament se prăbuşea într unul din vidurile sale şi dispărea efectiv, ca şi când ar fi căzut printr o trapă din podeaua cabinetului. În acelaşi timp, avea primele dispute serioase cu Wilhelm Fliess în cei zece ani de când erau prieteni. În anul precedent se întâlniseră de trei ori. La Nürnberg, Wilhelm venise cu un concept cutremurător: bisexualitate. Nu exista sex absolut pur, sută la sută mascul sau sută la sută femelă, susţinea Fliess. Fiecare individ avea în el elementele ambelor sexe, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Wilhelm încă nu şi completase tabelele matematice menite să definească proporţia de elemente masculine şi feminine din fiecare individ, dar stabilise cu aproximaţie că norma ar trebui să fie undeva între şaptezeci şi optzeci la sută caractere preponderent masculine sau preponderent feminine. Orice depăşire a acestui nivel devenea anormal şi periculos. Apăreau astfel fiinţe prea masculine sau prea feminine, acei monştri ai pământului care îşi demonstrează masculinitatea umblând ţanţoşi, luându se la bătaie, jefuind, distrugând; cei care simt nevoia să şi etaleze feminitatea se împopoţonează, se linguşesc, înşală, seduc. Orice deviaţie sub şaptezeci la sută este dăunătoare din motive contrarii: masculul îşi pierde din „bărbăţie", devine efeminat sub aspectul înfăţişării, vorbirii, manierelor, iar femela capătă trăsături fizice şi psihice aspre, merge apăsat, manifestă gusturi şi atitudini proprii bărbaţilor. Ce părere are Sigmund despre asta?

— Wilhelm, teoria ta este prea uluitoare ca să pot asimila totul din primul moment. Există şi hermafrodiţi, bineînţeles, lucrul acesta e unanim cunoscut. Luna trecută a venit la mine un asemenea individ şi mi a cerut ajutorul. Moluştele şi viermii au ambele organe sexuale. Dar nimeni nu a îndrăznit până acum să sugereze că toate fiinţele umane sunt hermafrodite, două treimi masculi şi o treime femele sau invers.

— Şi cu toate acestea, e adevărat, Sig, spuse Wilhelm cu chip surâzător. Vei vedea că am dreptate.

După întoarcerea la Viena, Sigmund avu nevoie numai de câteva zile ca să conchidă că această teorie îi furniza răspunsul logic la două dintre cele mai importante procese psihice: refularea şi rezistenţa.

„Se pare că refularea şi formarea nevrozelor îşi au originea în conflictul dintre cele două tendinţe proprii naturii umane, cea masculină şi cea feminină."

Reluă câteva dosare mai vechi şi îşi aminti de plângerile unora dintre pacienţii lui homosexuali: „Am un creier de femeie într un trup de bărbat".

Făcu următoarea observaţie pe marginea unor cazuri:

„În fiecare persoană există o anumită doză de homosexualitate. În mod normal, aceasta nu se manifestă în stare de veghe, dar răzbate uneori la suprafaţă în fragmente de vis...

Tendinţa viselor de a folosi ambele simboluri sexuale scoate la iveală o trăsătură arhaică, întrucât în copilărie nu se face diferenţierea între organele genitale masculine şi feminine... Orice

mascul şi orice femelă normală prezintă urme ale aparatului, celuilalt sex."

La femei, clitorisul, analogul penisului, face parte din organele genitale externe. Multe dintre femei se masturbează în jurul clitorisului, pe care fetiţele îl consideră un mic penis. Bărbaţii au sâni şi sfârcuri. Îşi amintea de cazul unei tinere care era obsedată de imaginea vrăjitoarelor care zburau prin aer. În fanteziile ei se vedea zburând şi ea cu o coadă de mătură între picioare. Sigmund făcu următoarea speculaţie: „S ar putea oare ca acea coadă de mătură a vrăjitoarelor să fie marele Domn Penis?"

Intră în conflict cu Fliess în timpul vacanţei de la Wroclaw, din Silezia inferioară, după o plimbare de o zi şi jumătate peste podurile de pe Oder, pe parcursul căreia făcuseră un schimb de idei „în dezvoltare". Sigmund se simţise rău după masa de prânz şi voise să doarmă o oră, însă Wilhelm îşi trase un scaun şi, trecându şi agitat degetele prin păr exclamă:

— Sig, de când ne am văzut la Nürnberg am progresat şi acum pot să stabilesc suportul biologic al bisexualităţii. Am denumit noua abordare bilateralism. Acum ascultă mă cu atenţie şi durerea de stomac o să ţi dispară.

Sigmund îl văzuse rareori pe Fliess aşa de agitat şi emoţionat. Ochii lui negri aruncau flăcări, făcea gesturi largi cu braţele şi cu mâinile.

Ambele jumătăţi ale corpului omenesc conţineau atât organe sexuale masculine, cât şi feminine. Unirea elementului femeiesc cu cel bărbătesc se făcea automat în acele jumătăţi ale trupului. În partea stângă a corpului bărbatul sălăşluia feminitatea, chiar dacă acolo se afla şi testiculul. Fiecare fiinţă umană parcurgea atât ciclul masculin de douăzeci şi trei de zile, cât şi pe cel feminin de douăzeci şi opt de zile. Ambele cicluri se desfăşurau paralel, producând tulburări de ordin psihic. Întrucât cele două jumătăţi ale corpului omenesc duceau existenţe separate şi independente, în anumite zile predomina ciclul jumătăţii stângi, în altele cel al jumătăţii drepte. De aceea, oamenii au uneori dureri în partea stângă a capului, alteori în dreapta. Dacă îşi calculează dinainte ciclurile, fiecare om poate să spună care parte a corpului va fi dominantă în fiecare zi din ciclul său.

Mai departe, continuă Fliess, cu vocea lui care răsuna puternic între pereţii camerei modeste de hotel, putea oferi o explicaţie plauzibilă în cazul stângacilor: aceştia erau dominaţi de ciclul femeiesc şi de organele de sex femeieşti din partea stângă a organismului lor.

Absorbit de schemele şi diagramele sale, Fliess nu remarcă privirea neîncrezătoare pe care i o aruncă Sigmund. Într o anumită privinţă, totuşi, Fliess avea dreptate. Senzaţia de jenă din zona stomacului îi dispăruse, fiind înlocuită de o durere surdă, apăsătoare, chiar în mijlocul craniului. Se ridică într un cot şi studie trăsăturile lui Wilhelm, închipuindu şi că, după toate probabilităţile, prietenul lui încerca să l distreze ca să l facă să uite de dureri, însă nu încăpea nici un dubiu: omul era cât se poate de serios.

Şi Sigmund Freud era speriat... pentru prima dată în relaţia lui cu Wilhelm Fliess. De ce simţea Wilhelm întotdeauna nevoia să şi exagereze ideile în felul acesta? Nici un doctor serios nu ar proceda aşa. Dar nu putea să i atragă atenţia... şi nici să i pună întrebări, căci tonul vocii l ar fi trădat imediat. Cel mai bine era să se abţină, aşa că tăcerea lui n o să i dea de bănuit. Şi apoi, anual avea la îndemână un răspuns perfect:

— Sig, m ai contrazis când ţi am prezentat teoria mea despre bisexualitate la Nürnberg, dar o săptămână mai târziu mi ai spus că era cea mai mare descoperire pe care o făcusem până atunci, că va deveni una din pietrele de temelie ale psihanalizei.

S ar putea întâmpla oare acelaşi lucru şi cu bilateralitatea? Nu, toată concepţia era aiurită. Mormăi ceva şi se frecă pe abdomen pe deasupra cuverturii. Fliess înţelese aluzia şi spuse:

— Dormi liniştit, Sig. Am să te aştept jos, în hol.

Când ajunse acasă, Sigmund îi scrise lui Wilhelm:

„Ceea ce aş dori acum ar fi un material ilustrativ cât mai bogat cu privire la teoria stângacilor. Vreau s o supun unui test deosebit de sever. Întâmplător, în chestiunea bilateralităţii e pentru prima oară când ideile şi înclinaţiile noastre nu merg în aceeaşi direcţie."

Fliess îi scrise o scrisoare tumultuoasă, din care reieşea că pusese foarte mult la inimă critica lui Sigmund, ba mai mult chiar, se simţise jignit de faptul că prietenul său îi respinsese teoria. Lăsa să se înţeleagă că singurul motiv pentru care îi respingea teoria îl constituia faptul că dr. Sigmund Freud era stângaci fără să ştie!

Sigmund îi răspunse cu blândeţe, fără să se simtă ofensat de aluzia lui Fliess la probabila lui stângăcie. Îi sugeră însă mai multe considerente care făceau ca teoria lui Fliess să nu fie suficient fundamentată biologic. Dar Wilhelm nu permitea ca nici unul din postulatele lui să fie pus sub semnul întrebării, deşi ştia că Sigmund studiase cu Brücke, Fleischl şi Exner, trei dintre cei mai renumiţi fiziologi ai lumii. Sigmund îşi dădu seama de propria greşeală; timp de zece ani îl ridicase în slăvi pe Wilhelm, declarându l cel mai inteligent şi cel mai inventiv om de ştiinţă din domeniul medicinii europene. Acum elevul îşi repudia maestrul!

Deşi Sigmund îl îndemnase pe Wilhelm să studieze cu atenţie urzeala propriului raţionament, şi acesta se conformase prompt, Sigmund Freud era singurul om din lume de la care Fliess nu putea accepta critica. Nu ştia oare Sigmund deja de trei ani, de când avusese loc operaţia la nas a Emmei Benn, că Wilhelm era un geniu ratat, care comisese grave erori de raţionament? Făcuse o operaţie care nu era necesară, apoi lăsase faşa în nasul Emmei, provocându i o infecţie care fusese pe punctul s o ucidă. La o examinare a faptelor prin intermediul autoanalizei, Sigmund înţelese că, atunci când îi scrisese lui Fliess după operaţia aceea nefericită –„Bineînţeles că nimeni nu te învinuieşte pentru asta şi nici nu văd de ce ar face o" – încercase să şi apere un prieten care nu accepta critica şi pe care nu voia să l piardă, fiindcă îl aprecia şi avea nevoie de el. Dar subconştientul său îl învinuise, evident, pe Fliess. Merita oare să rişte cea mai preţioasă prietenie?

2
Leopold Königstein dădu buzna în biroul lui într o după amiază târzie de februarie.

— Sig, felicitări, tocmai am aflat vestea cea mare. Figurezi pe lista Ministerului Educaţiei pentru postul de profesor asistent! Numirea îţi va fi înmânată chiar de Franz Josef la 2 decembrie, în ziua Jubileului lui de aur.

— Eşti sigur, Leopold?

— Da. Nu pot să ţi divulg sursa, dar cineva a văzut numele tău printre numirile de la Facultatea de Medicină.

Sigmund îşi reprimă bucuria, amintindu şi că Königstein fusese respins şase ani la rând.

— Dar cu tine ce se aude, Leopold?

Königstein fixă un punct în depărtare.

— Poate în 1948, la aniversarea a o sută de ani de la încoronarea lui Franz Josef. Fii atent, va trebui să ai redingotă şi pantaloni de dimineaţă pentru prezentarea la Curte...

Câteva zile mai târziu, demonstraţiile studenţeşti se soldaseră cu închiderea universităţii din cauza edictului prin care se proclama că limba germană trebuie să fie scrisă şi vorbită în întregul Imperiu Austro Ungar. Asemenea manifestaţii de protest mai avuseseră loc şi anul trecut. Cei unsprezece cursanţi care participau la prelegerile lui despre nevroze erau foarte inteligenţi şi învăţau repede. Lui Sigmund îi displăcea gândul că va trebui să renunţe la prelegerile pe care le ţinea de două ori pe săptămână. Recurse la o formulă simplă: îi invită pe cursanţi să vină la cabinetul lui de la parter, miercuri şi sâmbătă la ora şapte.

Ideea se dovedi salutară. Sigmund se aşeză la birou, iar studenţii luară loc în faţa lui în semicerc. Se creă imediat o atmosferă de intimitate, întreţinută şi de cănile de bere şi trabucurile cu care îi trată Privatdozent Freud. La universitate, tonul prelegerilor era foarte oficial; studenţii nu aveau voie să pună întrebări sau să reacţioneze în vreun fel la expunerea profesorului.

Aici, la el acasă, Sigmund se putea adresa fiecăruia dintre cei unsprezece cursanţi, oprindu se la un moment dat dacă vedea că cineva are de făcut vreun comentariu.

— E mai mult seminar decât curs, îi spuse el Marthei când se duse sus. Am făcut şi câteva schimburi de păreri foarte interesante. Mi ar plăcea să mă înconjur de un asemenea grup de tineri care să vină seara să stăm de vorbă foarte serios, fiecare având libertatea să ia discuţia de unde doreşte, atâta timp cât se simte în stare să şi susţină punctul de vedere. La universitate nu există aceeaşi căldură în relaţiile dintre profesor şi student.

Se vindecase de nevroza provocată de moartea tatălui său pătrunzând până în miezul propriului complex oedipian, ceea ce îi permitea acum să şi trateze pacienţii cu mai multă înţelepciune şi competenţă. Reconsideră multe dintre cazurile care i se păruseră simple căderi nervoase. Şi nici autopsihanaliza lui nu se încheiase.

Îi vor trebui probabil câţiva ani ca să scoată la suprafaţă ultimele fantome ale subconştientului. Dar era încredinţat că sănătatea lui mentală şi emoţională nu va mai fi niciodată serios periclitată.

Pacientul lui de la amiază, un broker aflat în îngrijirea lui Sigmund de aproape un an, făcuse suficiente progrese în stoparea halucinaţiilor pentru a şi putea relua slujba de la Bursă. Sigmund nu reuşi să l vindece complet, pentru că nu ştia care este cauza halucinaţiilor. Acum, după ce rezolvase problema complexului oedipian, aceasta îi devenise clară. Spre surprinderea sa, însă, când îl conduse pe broker înapoi, în copilărie, determinându l să scoată la iveală dragostea obsesivă pentru mama sa şi ura faţă de tată, omul puse capăt analizei.

Şi alţi pacienţi se revoltară împotriva acestui nou instrument. Cei care se prezentaseră iniţial ca nişte oameni civilizaţi şi bine crescuţi deveniseră vulgari, vicleni şi temători. Începeau să simuleze... până când Sigmund reuşea, cu infinită răbdare şi perseverenţă, să i facă conştienţi de sursa îmbolnăvirii lor. Unii pacienţi se vindecară şi îşi reluară responsabilităţile ce le reveneau în familie şi la serviciu. Alţii, care abandonaseră tratamentul disperaţi, se întorceau ceva mai târziu şi progresau foarte încet.

— Există o ştiinţă a analizei, exulta el. Analiza psihicului. Dar întrebarea e cum va reacţiona lumea medicală vieneză când va afla de existenţa complexului lui Oedip!

Era deja un proscris pentru că împroşcase cu noroi pruncii nevinovaţi. Acum avea să pună paie peste foc când va lansa ideea originii incestuoase a acestei sexualităţi.

Foarte bine, o să şi păstreze gândurile pentru el... foarte multă vreme de acum înainte. Nu spunea oare Virgiliu că nimeni nu trebuie să şi publice scrierile decât după trecerea a nouă ani? Chiar şi cel mai viteaz războinic avea dreptul la un răgaz pentru a şi vindeca rănile căpătate într o bătălie înainte de a se arunca în alta. Îşi aprinse un trabuc şi începu să pufăie alene.

Durerile de stomac îi dispărură, pulsul îi reveni la normal, iar tratamentul pacienţilor săi îşi recăpătă importanţa dinainte. De asemenea, i se trezi interesul pentru dragoste, lectură şi dorinţa de a efectua explorări intelectuale. Călătoria în propria copilărie îi alungase sentimentele de vinovăţie şi anxietatea. Renunţă pe moment la autoanaliză în favoarea cărţii viselor, căutând materiale din antichitate referitoare la legenda lui Oedip. Scrise într o izbucnire de energie primele capitole: Funcţia viselor, Metoda de interpretare a viselor, Analiza unui specimen de vis. O duse pe Martha la teatru să l asculte pe Mark Twain şi i traduse replicile mustind de un viguros umor american. Jucă cu copiii „O sută de călătorii prin Europa", le citi din Nordul îndepărtat al lui Nansen. Încercă să l înveţe pe Martin să scrie poezii cu ritm şi rimă. Toată familia urmări cu atenţie procesele lui Dreyfus şi apoi al lui Emile Zola de la Paris. Citi noul roman al lui Arthur Schnitzler, minunându se cât de profunde erau cunoştinţele scriitorului cu privire la motivaţia sexuală a omului.

Ajunse la concluzia că definise prea îngust conceptul de subconştient. Făcuse o greşeală atunci când transferase judecata morală asupra conţinutului său. Pentru că îşi extrăsese materialele de la pacienţi nevrotici şi din psihanaliza propriilor tulburări, văzuse subconştientul numai ca pe o forţă întunecoasă, rea, care stătea la pândă gata să l înhaţe şi să l sfâşie pe trecătorul lipsit de apărare.

Afirmase încă de la început că intenţiona să străbată drumul de la psihologia anormală la cea normală, de la fiinţa umană bolnavă la cea sănătoasă. Această modalitate de abordare îi permisese să şi vadă greşeala. Nu luase în considerare şi celelalte faţete ale subconştientului, poate chiar o întreagă jumătate, reprezentată de instinctele dătătoare de viaţă care stimulau creativitatea. Din această porţiune a subconştientului derivau cele mai inspirate manifestări artistice. Îşi aşternu febril gândurile pe hârtie:

„Scriitorii sunt aliaţi importanţi şi mărturiile lor au o valoare deosebită, pentru că ei sunt capabili să sesizeze o întreagă gamă de lucruri la care filosofia noastră nu ne a lăsat să visăm. În privinţa cunoaşterii minţii omeneşti, ei ne au devansat pe noi, oamenii de rând, se adapă de la izvoare la care, deocamdată, ştiinţa nu are acces..."

Materialul furnizat de propriile vise era foarte bogat şi îi dădea posibilitatea să şi argumenteze afirmaţiile. Într o noapte visă că scrisese o monografie despre o anumită plantă. Cartea se afla în faţa lui „şi tocmai întorcea o planşă colorată împăturită. Fiecare exemplar cuprindea un specimen uscat al plantei, ca şi când ar fi fost luat dintr un ierbar".

Utiliza criteriul cronologic, făcând asocieri în ordinea apariţiei elementelor în vis. În dimineaţa anterioară se oprise în faţa vitrinei unei librării ca să se uite la o monografie recent publicată, Genul Cyclamen. Ciclamele, reflectă el, erau florile preferate ale Marthei. Îşi făcu reproşuri. „Este o adevărată ruşine că nu i mai aduc Marthei flori, aşa cum obişnuiam cândva."

Se ocupă apoi de cuvântul monografie. Deşi nu manifestase talente speciale pentru botanică la Sperlgymnasium, câţiva ani mai târziu publicase o monografie despre o plantă: Despre coca. Îi atrăsese atenţia lui Karl Koller asupra efectului ei anestezic asupra limbii, iar acesta încercase s o aplice şi asupra ochiului şi să exe­cute operaţii pe ochi inimaginabile până la acea dată. Koller şi Königstein îl operaseră apoi de glaucom pe Jakob.

...cocaină... ar trebui să existe o legătură... dar, cu câteva zile în urmă văzuse un Festschrift, un număr omagial alcătuit de elevii dr. Stricker cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la numirea acestuia ca profesor plin. În lucrare se spunea că Koller descoperise virtuţile anestezice ale cocainei în laboratorul lui Stricker, fără să se menţioneze contribuţia lui Freud. Se simţise jignit şi apoi fusese furios pe el însuşi pentru că nu mai aşteptase puţin, ca să facă el comunicarea spre care îi condusese pe Koller şi Königstein. Dar pe atunci era prea îndrăgostit. Se împlinise un an de când nu o mai văzuse pe Martha. Se repezise imediat la Wandsbek, la iubita lui.

Königstein... În seara premergătoare visului, plecase împreună cu Königstein de la o conferinţă. Prietenul său era supărat:

— Sig, ai făcut din sexualitate copilul tău preferat, eşti aproape obsedat de ea. Doctorul trebuie să se ocupe de un ochi bolnav, de un plămân, de un os...

— Leopold, încearcă să gândeşti despre psihanaliză prin analogie cu cocaina. Datorită psihanalizei vom putea efectua operaţii pe creier care înainte nu erau posibile, exact aşa cum ai făcut tu operaţiile pe ochi.

Monografie... Încerc să termin monografia despre Interpretarea viselor. Cu o zi înainte primise o scrisoare de la Fliess în care acesta îi spunea:

„Sunt foarte ocupat cu cartea ta despre vise. O văd în faţa mea pe birou şi mă văd şi pe mine cum îi întorc paginile."

Dorinţa lui Sigmund de a termina monografia era aşa de puternică, încât îl invidie pe Wilhelm pentru spiritul lui vizionar. „Numai de aş vedea o terminată, în faţa mea, pe birou!", îşi spuse în sinea sa.

Ultimul element al visului era planşa color pliată. Avu nevoie de mult timp ca să scotocească prin ungherele memoriei. În cele din urmă, imaginile care se succedau cu repeziciune se opriră în momentul în care el avea cinci ani şi sora lui, Anna, trei. Se jucau pe jos, într unul din primele apartamente ale familiei Freud. Tatăl lor le dăduse o carte care cuprindea relatarea unei excursii prin Persia. Jakob îi îndemnase să scoată planşele colorate ca şi când ar fi fost nişte frunze de anghinare. Tatăl lor se amuza vizîndu i cum smulgeau filele.

Ce ascundeau aceste elemente? Oare interpretarea lui ecrana alte amintiri mai vechi?

Insistă. În cele din urmă, amintirile din copilărie ieşiră la suprafaţă, dar erau de natură atât de intimă, încât nu fu în stare să transcrie materialul respectiv în capitolul corespunzător. Avea şi aşa destule necazuri la Viena. Era ca şi când s ar fi plimbat duminică după amiază prin Piaţa Operei în pielea goală! Recurse atunci la un subterfugiu: va include aceste materiale într un articol intitulat Memorii ecranate şi va inventa un pacient cu cinci ani mai tânăr decât el. Va intra în dialog cu „pacientul", lăsând celălalt eu al său să scoată la iveală materialul autobiografic.

Prima scenă care îi apăru în faţa ochilor fu o porţiune de pajişte în pantă abruptă, de un verde intens, presărată cu păpădii galbene. În faţa uşii de la intrarea într o casă aflată în partea de sus a pajiştii se afla o ţărancă cu basma pe cap şi o doică. El, Sigmund, care avea pe atunci trei ani, se juca cu fiul fratelui său vitreg, John, care era cu un an mai mare, şi cu fiica lui Emanuel, Pauline, de aceeaşi vârstă cu Sigmund. Culegeau păpădii galbene şi, în clipa în care el şi cu John constatară că Pauline are buchetul cel mai frumos, se năpustiseră asupra ei şi îi luaseră florile. Pauline alergase plângând spre ţărancă, iar aceasta îi dăduse o bucată de pâine neagră. Băieţii, invidioşi, aruncaseră păpădiile şi alergaseră şi ei spre ţărancă, ce le întinsese fiecăruia câte o felie de pâine. Pâinea era delicioasă, scena se întrerupse...