Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria



Yüklə 3,11 Mb.
səhifə6/26
tarix12.01.2019
ölçüsü3,11 Mb.
#94928
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26

— De fapt, nu cred că aşa numitele mele poeme sunt bune.

În seara aceea, în timp ce stătea împreună cu Martha pe ve­randa din faţa dormitorului lor, înfăşurat fiecare într o haină mai groasă, căci nopţile erau reci în septembrie, Sigmund o întrebă dacă vrea să citească Interpretarea viselor pe care tocmai o terminase:

— Ai să înţelegi totul, deşi aş fi preferat să vezi forma finală a manuscrisului, după corectarea greşelilor de tipar. Dar fireşte că nu eşti obligată să citeşti ceea ce scriu eu – n o să mă simt jignit. Sari peste introducere dacă o să ţi se pară plictisitoare.

— N am de gând să emit judecăţi de valoare, Sig. O să încerc doar să înţeleg ceea ce spui. Atâta vreme cât te au părăsit prietenii din cauza asta şi nu poţi să convingi pe nimeni să te sprijine, ar fi o prostie din partea mea să nu ştiu şi eu despre ce e vorba. Ignoranţa nu este o virtute. Şi la ce foloseşte simpatia mea, atâta vreme cât nu ştiu cu cine simpatizez? Dacă urmează să ne aşezăm în calea uraganului, trebuie să aflu de ce am ajuns acolo. Probabil că unele din aceste materiale îmi vor provoca suferinţă, dar nu sunt o floare atât de gingaşă încât să se ofilească la prima rafală de vânt.

După ce trimisese înapoi la tipar ultimul capitol cu toate corecturile făcute, îşi făcu bilanţul activităţii din acel an şi fu mulţumit de rezultatele obţinute. Se simţise stors de puteri, dar când îşi împachetă cărţile şi îşi ajută familia să se pregătească pentru întoarcerea la Viena, avu sentimentul datoriei împlinite. Conştient de valoarea cărţii ca lucrare de pionierat, îi spuse Marthei plin de mândrie:

— De o realizare ca aceasta ai parte numai o singură dată în viaţă.

În timp ce se întorcea cu trenul acasă, străbătând câmpiile verzi, îi trecu prin minte gândul că va muri între şaizeci şi unu şi şaizeci şi doi de ani. Fu surprins de precizia intervalului de timp, deşi nu era câtuşi de puţin întristat. „Am abia patruzeci de ani, îşi spuse el, aşadar, mai am o lungă perioadă de viaţă în faţa mea."

Îşi punea mari speranţe în carte, căci o considera cea mai bună din tot ce scrisese până acum. Şi apoi, era prima lui carte de psihanaliză. În cei patru ani care se scurseseră de la apariţia Studiilor asupra isteriei publicase mai multe articole în revistele de neurologie şi de psihiatrie, care îl ajutaseră să pregătească terenul pentru această nouă abordare.

— Cred că am fost calul de bătaie al lumii medicale vieneze suficient de mult timp. Ar trebui să se fi plictisit de sportul ăsta. Sper ca lucrarea să fie acceptată şi să ne aducă independenţa şi poziţia pe care ni le dorim cu atâta ardoare.

Martha îşi uni vârfurile degetelor şi înălţă spre cer o rugă fierbinte:

— De pe buzele tale, în urechile lui Dumnezeu.

Deuticke plănuise să publice Interpretarea viselor în ianuarie 1900. Tipărise anul 1900 pe foaia de titlu, dar, întrucât volumul era gata, expedie câte un exemplar ziarelor şi trimise apoi cartea spre vânzare în Austria, Germania şi la Zürich, la 4 noiembrie 1899. Tipărise şase sute de exemplare, sperând ca acestea să dispară de pe rafturile magazinelor până la Crăciun, pentru ca să poată scoate un nou tiraj de Anul Nou.

Rezultatele fură însă catastrofale. Până la Anul Nou nu se vândură decât douăzeci şi trei de exemplare, dintre care douăsprezece achiziţionate de Fliess, la Berlin, ca să le facă cadou prietenilor săi. Deuticke trecu pe la biroul lui Sigmund, incapabil să şi ascundă dezamăgirea. Pierduse orice speranţă să şi recupereze banii investiţi.

— Nu mai înţeleg nimic, Herr Doktor! Există o piaţă sigură de desfacere pentru cărţile despre vise. Ani la rând am publicat cu succes lucrări cu acest subiect. Oamenii intră cu regularitate în librăria mea şi întreabă de asemenea cărţi, ca să afle cum să şi prezică viitorul sau să şi plaseze banii. Dar oricât ar fi de interesaţi, nu vor să cumpere cartea dumneavoastră. O răsfoiesc puţin, o pun la loc în teanc şi pleacă.

Sigmund simţi că i se face rău, dându şi seama că Deuticke nu citise nici un rând din manuscrisul lui. Parcă spre a confirma presimţirile sumbre ale editorului, prima recenzie care apăru, la 6 ianuarie 1900, în revista vieneză Zeit, semnată de un fost director de la Burgtheater, exprima un dispreţ nedisimulat şi acoperea lucrarea de ridicol. În martie apărură scurte notiţe nefavorabile în Umschau şi Wiener Fremdenblatt. Un asistent de la clinica de psihiatrie a universităţii, un anume Raimann, scrise o monografie în care ataca lucrarea, deşi recunoştea că nu şi dăduse osteneala s o citească. Raimann ţinu apoi o prelegere despre isterie în faţa unei audienţe numeroase, de peste patru sute de studenţi la medicină, în finalul căreia spuse:

„Observaţi că aceşti bolnavi au tendinţa de a şi descărca minţile. Un confrate vienez a folosit această împrejurare pentru a construi o teorie despre un fapt atât de simplu, din dorinţa de a şi umple până la refuz buzunarele."

Prelegerea se dovedi a fi lovitura de graţie dată cărţii. Din momentul acela, se vândură doar două exemplare pe săptămână în întreaga lume germanofonă. Nu mai apăru nici o recenzie pe marginea cărţii timp de şase luni, când Berliner Tageblatt inseră în paginile sale câteva paragrafe favorabile.

Sigmund era distrus.

— Publicul este entuziasmat la „culme", îşi zise el amărât, citind un rând din criticile vieneze după o primă audiţie a unei opere sau simfonii.

8
Într o după amiază, spre sfârşitul anului 1899, o găsi în cabinetul său pe Frau Hofrat Gomperz. Nu i trimisese vorbă că vrea să l vadă. Frau Gomperz era o femeie cu părul alb, care întreţinea un salon gemütlich, dacă nu chiar şic, pentru prietenii soţului ei şi absolvenţii pe care îi pregătea în domeniul filologiei. Hofrat Gomperz fusese acela care îi încredinţase lui Sigmund traducerea volumului lui John Stuart Mill pe vremea când acesta avea numai douăzeci şi trei de ani. Sigmund îşi amintea că fusese invitat în apartamentul ticsit de cărţi al familiei Gomperz nu numai ca să discute traducerea cărţii în germană, dar şi la reuniunile săptămânale unde se întruneau personalităţi din lumea academică. Sigmund nu mai frecventase salonul familiei Gomperz de câţiva ani de zile.

Frau Hofrat Gomperz, ce plăcere să vă văd! Ce mai face Hofrat Gomperz?

— Mulţumesc, bine, Herr Doktor. Eu sunt cea care are nevoie de ajutor. Ai mei nu ştiu nimic.

— Vă stau la dispoziţie.

Ocupaţia preferată a doamnei Hofrat Gomperz era tricotatul şi croşetatul. Din nefericire, nu mai putea face nici una, nici alta. Îi înţepenise degetul arătător de la mâna dreaptă, simţea dureri în încheietura mâinii, care devenise sensibilă la atingere. Când îndoia articulaţia, avea senzaţia că o străbate un curent electric. Sigmund o examină şi constată că şi partea dinspre degetul mare al mâinii era amorţită. Diagnostică boala ei ca o iritaţie a nervului median, îi imobiliză articulaţia în atele şi îi interzise orice mişcare cu această mână timp de câteva săptămâni.

— Nu e nimic grav, doar o banală compresiune a nervului. Lucrurile vor reveni la normal într o lună.

Femeia scoase un oftat de uşurare.

— Mă temeam că o să mi pierd mâna... că ar fi un început de paralizie.

— Nici vorbă de aşa ceva. Este echivalentul unei luxaţii severe. Veniţi peste o săptămână ca să vă schimb bandajul.

Trei săptămâni mai târziu îi scoase complet bandajul. Când femeia întrebă cât îi datorează, Sigmund o refuză politicos:

— Voi rămâne întotdeauna îndatorat familiei Gomperz. Mi a făcut o reală plăcere să vă fiu de folos.

Încântat de felul cum o tratase Sigmund pe soţia sa, Hofrat Gomperz îi trimise un bilet de mulţumiri în care se afla şi invitaţia de a veni duminică seara la cină, la locuinţa lor din Reisnerstrasse. Martha şi Sigmund fură însoţiţi în biblioteca ticsită de cărţi rare, opere de artă şi manuscrise adunate de a lungul unei vieţi întregi; la loc de onoare, pe masa joasă din faţa canapelei de patru persoane, se afla Interpretarea viselor. Hofrat Gomperz se dusese special până la Deuticke pentru a cere „cea mai recentă carte a dr. Sigmund Freud", un adevărat compliment din partea unui om de ştiinţă vestit de peste treizeci şi cinci de ani pentru cărţile sale de orientare tradiţională.

Cea mai dificilă pacientă a lui Sigmund era ruda lui Breuer, Fräulein Cessie, pe care o trata de mai mulţi ani. Nu putea să i alunge claustrofobia, dar nici spaima contrară, de spaţii larg deschise, agorafobia. Îi transpirau palmele, îi venea să ţipe, avea sentimentul că se va produce un dezastru. Nu reuşea să articuleze nici un cuvânt atunci când dorea şi nici nu putea să i povestească nimic doctorului Freud, deşi pretindea că n are nimic împotrivă. De asemenea, nu era în stare să facă asociaţii libere de idei. Eforturile lui Sigmund de a o conduce înapoi în timp spre experienţa de tip complexul lui Oedip eşuase. O expediase de mai multe ori, dar fata revenise de fiecare dată cu un mesaj de la Breuer: „Te rog să continui".

Deşi Fräulein Cessie nu reuşise să şi achite notele de plată de peste un an de zile, Sigmund se simţi obligat să reia tratamentul.

În martie avea programul complet de lucru de douăsprezece ore de psihanaliză serioasă, plus o oră seara cu Fräulein Cessie. Câştiga cinci sute de guldeni pe săptămână, reuşise să şi mărească creditul la bancă şi renunţase la ideea de a se angaja la un sanatoriu pe timpul verii, aşa cum ar fi fost de aşteptat după eşecul Interpretării viselor şi scăderea vertiginoasă a numărului pacienţilor din perioada de iarnă. Mergea acum regulat la partidele de taroc de sâmbătă seara, îşi reluă prelegerile despre vise de la B'nai B'rith şi cursurile de la Universitate în cadrul docenturii. Începu să adune materiale pentru o lucrare de proporţii mai mari intitulată Psihopatologia vieţii cotidiene. Rănile i se vindecau încet, încet, deşi îi spusese Minnei că toate laudele pe care le primise pentru Interpretarea viselor fuseseră ca un fel de pomană. Se consola cu gândul că nu era privit cu ochi buni fiindcă trăia deja în viitor, cu mult înaintea contemporanilor săi. Dar recunoştea şi pericolele acestui gen de supraapreciere.

Ceea ce continua să l frământe era virulenţa atacurilor îndreptate împotriva persoanei sale. Omul care scrisese despre etiologia sexuală a nevrozelor, despre sexualitatea copiilor, iar acum despre complexul lui Oedip era numit „libidinos", „neruşinat defăimător al sentimentelor maternităţii", „pângăritor al copilăriei inocente", „un om pervers, suferind de putreziciunea minţii". Povestea care făcea ocolul cercurilor medicale şi care îi fusese relatată de Oskar Rie era următoarea:

„Este firesc şi recomandabil să ţii o găleată de gunoi lângă uşa din spatele casei. Dar Freud se străduieşte s o pună, împreună cu tot conţinutul ei urât mirositor, în mijlocul salonului. Ba mai mult, acum a aşezat o sub cuvertură, în patul fiecăruia dintre noi şi a făcut în aşa fel ca mirosul ei pestilenţial să ajungă şi în camera copiilor."

Sigmund înţelese că aceste reacţii violente de respingere erau generate de refulări şi temeri, de incapacitatea oamenilor de a face faţă complexului lui Oedip, de a deschide uşile subconştientului, de a înţelege cum au evoluat particularităţile individuale sub influenţa experienţelor copilăriei, a tensiunilor şi a traumelor din acea perioadă. Pentru majoritatea oamenilor, subconştientul era un demon prea puternic şi crud pentru a fi înfruntat. Era nevoie de curaj ca să accepţi aceste noi cunoştinţe despre ceea ce se întâmpla în mintea omului. Nu avea de gând să se apere în public, căci nu concepea ştiinţa ca pe o trântă. Se mulţumi doar să remarce într o discuţie cu Martha:

— Îşi închipuie că eu vreau să i atac! Pe fiecare în parte, indi­vidual! E ca şi cum i aş acuza de nişte crime abominabile când, de fapt, cu vorbesc despre trăsături universale ale firii umane. Nu numai că nu vor să le admită atunci când e vorba de propria persoană, dar le resping şi în cazul omenirii, în general. Preferă să menţină aceste adevăruri acoperite cu orice fel de materiale au la îndemână. Cele mai multe elemente ale societăţii lucrează zi şi noapte fie ca să învăluie instinctele într o aură romantică, fie să le ţină departe de cunoaşterea omului. În această direcţie îşi desfăşoară acţiunea lor conjugată religia, sistemul educaţional, obiceiurile, datinele, miturile, filosofia claselor conducătoare, agenţiile guvernului. Aşa s a întâmplat şi pe vremea când Metternich era supremul cenzor al Austriei şi trebuia să şi dea consimţământul pentru tot ceea ce se publica într o carte, revistă sau ziar, se prezenta pe scenă sau la o întâlnire cu participarea a mai mult de trei oameni. Numai ignoranţii nu intuiesc ceea ce se petrece în subconştient. Toţi ceilalţi oameni au anumite presimţiri şi bănuieli cu privire la existenţa celei de a doua minţi, a subconştientului, care este în

permanenţă ţinut din scurt. Toată lumea ştie că am dreptate şi, cu cât este mai evident acest lucru, cu atât mai violent sunt atacat. Eu nu mint – eu spun adevărul şi din această cauză sunt periculos. Aşa cum afirma profesorul Meynert: „Eu sunt cel mai reprezentativ caz de isterie masculină".

Nici o revistă medicală nu publică vreo recenzie pe marginea lucrării. Se simţea sărăcit pe dinăuntru. Pe dinafară era altfel – se ducea la bărbier în fiecare zi, îşi mai făcuse două costume noi, merse cu Martha să vadă Don Giovanni de Mozart şi să l asculte pe criticul danez Georg Brandes ţinând prelegeri despre Shakespeare. Marthei îi plăcu aşa de mult Brandes, încât îl convinse pe Sigmund să i trimită un exemplar din Interpretarea viselor la hotel. Sigmund i o lăsă personal la recepţie, dar nu primi nici un mesaj de la Brandes. Îşi reluă obiceiul de a şi lua toţi cei şase copii, pe mama şi pe sora sa, Dolphi, în Prater, la distracţiile de duminică după amiază şi ca să mănânce vată de zahăr. Cei patru ani de autopsihanaliză nu l ajutară să privească cu seninătate eşecul Interpretării viselor, dar îi menţinură intact echilibrul emoţional, în aşa fel încât să fie un fiu bun pentru mama sa, un soţ ireproşabil pentru Martha, un tată afectuos pentru copii şi un excelent medic pentru pacienţi.

Reuşi un tratament de a dreptul spectaculos cu un homosexual aflat într o fază atât de avansată de isterie, încât cuvântul „sinucidere" îi scăpa de pe buze din două în două minute. Tânărul fusese dat afară dintr o slujbă importantă şi se izolase de lume, refuzând să mai meargă la concertele şi piesele de teatru care reprezentaseră bucuria vieţii lui. Suferea de tahicardie, paralizia şoldurilor... În loc să şi iubească mama şi apoi un surogat al acesteia sub forma unei soţii, tânărul dorea să fie propria sa mamă. De asemenea, nu renunţase definitiv la fantezia copilărească potrivit căreia copiii sunt aduşi pe lume prin anus. Voia să fie penetrat prin anus şi fertilizat aşa cum se întâmplase şi cu mama lui. În relaţiile homosexuale, el era „femeia". Practica felaţia, pentru că îşi dăduse seama că gura este un organ sexual. Mama lui înghiţise ceva care o lăsase însărcinată. În actul felaţiei, purtat pe aripile fanteziei, făcea tranziţia de la starea de mamă la cea de copil ce sugea din sânul matern, cu sfârcul erectat, scoţând de acolo laptele vieţii. Timp de câteva luni, Sigmund îi calmă crizele isterice, condu­cându l prin situaţiile create de complexul lui Oedip. Nu dorise să şi înlocuiască tatăl, în schimb voise să l pedepsească pentru că fusese slab în comparaţie cu mama puternică şi agresivă. Îl trecu apoi prin stadiul genital, în care nu funcţionase normal, căci se considerase înzestrat cu organe genitale femeieşti şi, în cele din urmă, ajunse la stadiul anal, cândva cam între trei şi patru ani, când se produsese blocajul.

Pacientul parcurse stadiul anal, îşi învinse boala fizică, găsi un alt loc de muncă pe care reuşi să l păstreze. Când plecă pentru ultima oară din cabinetul lui Sigmund, îi spuse liniştit:

— Vă mulţumesc, Herr Doktor, pentru ajutorul pe care mi l aţi acordat. Acum o să mă pot bucura de viaţă. Am să mi găsesc, de asemenea, un soţ permanent. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, acum înţeleg cum şi când am devenit homosexual, dar nu văd nimic rău în asta. N aş putea să iubesc o femeie, pentru că sunt, în fond, femeie. Şi nu aş face decât să înlocuiesc homosexualitatea cu lesbianismul. Dar, datorită dumneavoastră, acum am devenit un cetăţean responsabil, capabil să se întreţină şi mă pot bucura de tot ce are viaţa mai bun de oferit. M aţi vindecat, deşi nu sunt sigur că acesta este genul de vindecare pe care l aţi avut în vedere.

Nici Sigmund nu ştia ce să creadă. Dacă terapia lui putea să înlăture bolile provocate de homosexualitate, de ce nu putea eradica şi deviaţia sexuală ca atare? În mintea lui simţea că reuşise pe jumătate. Dar nu aceasta era şi părerea unchiului băiatului, care veni la cabinetul lui Sigmund a doua zi de dimineaţă, stacojiu de furie.

— Ce aţi făcut cu nepotul meu? I aţi dat o justificare pentru actele lui scârboase. Era gata să se sinucidă când a venit la dumneavoastră. Mai bine mort decât să facă familia de ruşine.

Sigmund ripostă pe tonul său cel mai sec:

— Nu cred. Acum doi ani am avut un pacient homosexual care şi a luat viaţa. A fost o experienţă foarte dureroasă pentru familie şi prietenii lui. Nepotul dumneavoastră este, în continuare, un deviat sexual, dar nu mai este bolnav nici fizic, nici psihic. Sunt sigur că va fi discret. Nu cred că s a născut ca să moară de propria mână. Moartea vine şi aşa destul de devreme pentru noi toţi. Încercaţi să vă împăcaţi cu această situaţie şi lăsaţi l să trăiască fără complexe. Va fi un act de generozitate din partea dumneavoastră.

Unchiul se ridică în picioare cu un aer nefericit.

Herr Doktor, vă rog să mă scuzaţi. Nici nu vă daţi seama cât de amară este pilula asta pe care trebuie s o înghiţim: familia noastră se numără printre cele mai vechi din Imperiul Austro Ungar. Dar aveţi dreptate, şi sinuciderea este o nenorocire. Am să încerc să l liniştesc pe fratele meu, care aproape că şi a ieşit din minţi de durere. Singurul lui fiu... să devină un... un... un...

9
În preajma Paştelui, o mare parte din pacienţi îl părăsiră, dar în felul în care îi plăcea lui: cei mai mulţi dintre ei erau destul de refăcuţi ca să nu mai aibă nevoie de tratament. Dintre cei doi pacienţi importanţi din punct de vedere psihologic, materialul patogen punea în evidenţă la primul o fixaţie incestuoasă asupra unei surori, fixaţie îndelung reprimată. Cel de al doilea dezvoltase o teamă profundă de castrare, inspirată de tatăl lui. Frica stârnită de tată se explica prin complexul lui Oedip şi ataşamentul exagerat faţă de mamă. Teama exagerată îi indusese un comportament sexual pasiv.

După eşecurile repetate, înregistrate ani de a rândul în cazul domnişoarei Cessie, reuşi, în sfârşit, să stabilească o relaţie de lucru cu tânăra femeie şi descoperi că aceleaşi chei pe care le folosise pentru alte cazuri deschideau acum şi lacătul nevrozei ei. În şedinţa la care Sigmund descoperi firul conducător, Fräulein Cessie vorbea despre mama ei, despre mama ei şi iarăşi despre mama ei. În cele din urmă, Sigmund îi spuse:

— Uite ce este, afirmaţiile dumitale n au nici o legătură cu situaţia pe care o discutăm de atâţia ani de zile. E vorba de faptul că vrei să fii iubită, doreşti să te vindeci ca să te poţi căsători şi să duci o viaţă sexuală normală cu soţul tău, să ai un cămin şi copii. Acum, toate acestea îşi pierd importanţa. Ceea ce doreşti cu adevărat este să fii un bebeluş de un an şi jumătate sau doi, să apuci sânul mamei tale şi să te întorci la perioada orală sub influenţa căreia ai trăit în toţi aceşti douăzeci şi doi de ani. Chipul Cessiei se lumină. Nu mai trebuia să ascundă nimic. Descoperiseră acest adevăr împreună, într o străfulgerare. Aceasta însemna începutul maturizării ei. Sigmund reuşi s o convingă că este capabilă să treacă de stadiul oral şi să ajungă în cel normal, genital, că îşi putea satisface o parte din necesităţile orale prin vagin, pe care i l descrise ca pe o deplasare a gurii în josul corpului. Fusese o fecioară înapoiată, retardată. Acum era dornică să cunoască experienţa sexuală ca să şi împlinească existenţa.

În aprilie, Sigmund îşi dădu seama că situaţia fetei se ameliorase considerabil, iar cei patru ani nu fuseseră irosiţi în van. În tot acest timp, ca îşi regenerase forţele, folosindu le pentru a şi păstra locul de muncă şi pentru a avea grijă de mama bătrână şi bolnavă. Aşteptase momentul când se va putea ridica la un plan analitic superior şi va şti să beneficieze de ajutorul acordat pentru a şi crea un psihic care să funcţioneze normal. Dispăruseră şi claustrofobia şi agorafobia şi aforia, teama de a intra în contact cu alte persoane, în locuri şi în condiţii care îi creau stări de anxietate. Simptomele slăbiră în intensitate, apoi dispărură. Pe la mijlocul lui mai, Cessie îi mărturisi:

— Aţi făcut adevărate minuni cu mine.

În ziua următoare îi povesti lui Sigmund că se dusese direct la Josef Breuer şi îi spusese că acum se simte bine, că vindecarea venise, în ultimă instanţă, de la convingerea pe care i o inoculase dr. Freud în legătură cu existenţa organelor genitale care aveau menirea să i producă plăcere, s o desăvârşească în plan fizic şi spiri­tual. Când Cessie terminase de povestit toate acestea, dr. Breuer îşi „lovise palmele una de alta şi exclamase de câteva ori: «Aşadar, are totuşi dreptate!»".

În acelaşi timp, un editor german pe nume Löwenfeld, care publica o serie mai mare intitulată Probleme de graniţă ale existenţei nervoase şi spirituale, îi ceru o formă condensată a Interpretării viselor, cu titlul Despre visuri, de aproximativ treizeci şi cinci de pagini. Sigmund era încântat de această primă recunoaştere din partea lumii medicale.

Anul medical se încheie destul de bine ca să poată închiria din nou vila de la Bellevue, unde analizase pentru prima oară, cu cinci ani în urmă, cazul Emmei Benn, cel care marcase un început pentru munca sa în domeniul interpretării viselor. Chiria pentru vilă nu era prea mare şi, în plus, făcea economie la transport, căci Bellevue se afla în Wienerwald, chiar la poala muntelui Kahlenberg, la o oră de drum din Berggasse. Sigmund îi scrise vesel lui Fliess:

„Nu crezi că, într o bună zi, pe casa aceasta se va instala o placă de marmură pe care vor fi înscrise următoarele cuvinte: În această casă, în ziua de 24 iulie 1895, doctorului Sigmund Freud i a fost dezvăluit secretul viselor?"

La universitate exista obiceiul nescris de a se respecta dictonul Tresfaciunt collegium – „trei fac un colegiu". Cu un an înainte, în primăvara anului 1899, Sigmund anunţase un curs despre Psihologia viselor, dar se înscrisese un singur student şi exista posibilitatea să mai apară încă unul.

Acum, în vara anului 1900, la şase luni după ce fusese publicată Interpretarea viselor, se înscriseseră patru cursanţi, dintre care doi medici practicanţi. Doctorii Max Kahane şi Rudolf Reitler intraseră la Şcoala de Medicină a Facultăţii din Viena în 1883 şi primiseră amândoi diploma de medic în 1889, rămânând după aceea buni prieteni. Nici unul din ei nu şi exprimase dorinţa de a intra în viaţa academică, nici unul din ei nu aspira la Dozentur. Amândoi se apucaseră să practice medicina; Kahane lucra ca electroterapeut într un sanatoriu şi se pregătea să deschidă, împreună cu un radiolog excentric, un institut pentru terapia fizică ce urma să folosească pentru prima oară razele X şi şocurile electrice de înaltă frecvenţă; Reitler era generalist şi beneficiase de un start bun în carieră datorită faptului că tatăl său, director adjunct la K.K. (Căile ferate imperiale de nord) se învârtea într un cerc de prieteni influenţi. Şi el intenţiona să deschidă un institut de terapie în Dorotheergasse, folosind jeturile de aer fierbinte şi rece. Kahane era evreu şi absolvise acelaşi gimnaziu ca şi Sigmund, la Leopoldstadt. Reitler se trăgea dintr o familie catolică şi absolvise prestigiosul K.K. Akademisches Gymnasium.


Yüklə 3,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin