Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

5
În motoul cărţii Despre istoria mişcării psihanalitice, publicată în 1914, Sigmund folosise legenda ce însoţea stema oraşului Paris, reprezentată de o corabie dedesubtul căreia fuseseră gravate cuvintele Fluctuat nec mergitus – se clatină, dar nu se scufundă. Gândindu se la încercările prin care trecuse în anii 1921  1922, deviza aceea i se potrivea şi lui la fel de bine ca şi oraşului Paris.

Prin strădania lui Paul Federn şi lui Eduard Hitschmann, ambulatoriul fu, în sfârşit, inaugurat la Viena, însă după şase luni de funcţionare, sub presiunea psihiatrilor din Viena, Consiliul municipal dispuse închiderea lui fără a da nici o explicaţie.

Editura din Viena, care îşi începuse activitatea sub auspicii atât de favorabile, era o nesfârşită sursă de dezamăgiri şi anxietate. Sigmund investea în editură toate drepturile de autor, precum şi micile sale economii, dar aceasta era mereu înglodată în datorii. Otto Rank reuşea s o menţină pe linia de plutire prin eforturi eroice. Când nu găsea hârtie pentru reviste, aduna de prin alte locuri coală cu coală. Ori de câte ori întâmpinau dificultăţi cu muncitorii sau cu materialele tipografice, se ruga, împrumuta, se plângea până când obţinea câştig de cauză. Când descoperi că era mai ieftin să tipărească în Cehoslovacia, încheiară contracte de editare a cărţilor şi revistelor, însă tipografii nu ştiau germana şi făceau greşeli inadmisibile.

Filiala londoneză se afla într o stare la fel de precară. Ernest Jones nu avea bani să finanţeze recent înfiinţatul International Journal of Psychoanalysis, care cuprindea articole în engleză, precum şi traduceri din lucrările inserate în revistele germane. Dacă greşelile în germană erau grave, cele de engleză stârneau ilaritate. Jones trimise un tânăr englez la Viena ca să supravegheze culegerea. Anna Freud se implică şi ea în această treabă. Însă uneori trecea mai bine de un an până când Jones îşi primea înapoi în formă tipărită un manuscris pe care îl trimisese la Viena.

Incapabil să mai facă faţă suprasolicitării, Otto Rank simţi nevoia să găsească un ţap ispăşitor: cel mai la îndemână se dovedi a fi Ernest Jones, care trimitea înapoi şpalturi insistând să fie elimi­nate germanismele, cum ar fi Frau în loc de Mrs. Rank, i se plânse lui Sigmund, care se necăji foarte tare din cauza neînţelegerilor dintre doi membrii cheie ai comitetului. În cele din urmă, îi scrise lui Jones o scrisoare prin care îl admonesta în termeni duri. Jones îi răspunse calm, explicându i că întârzierile şi greşelile nu erau la capătul dinspre el al circuitului manuscriselor. Sigmund decise, cu întârziere, că ar fi mai bine să cerceteze. Apoi, ruşinat, îi ceru scuze lui Jones şi începu să şi facă griji în privinţa lui Otto Rank, mai ales de când îl văzuse că poartă în permanenţă un pistol la el.

Era clar că Rank cedase nervos. Sigmund făcu tot posibilul ca să i mai uşureze sarcinile şi să i lase timp pentru practicarea psihana­lizei, atât de revitalizatoare şi pentru el. Rank nu părea însă dornic să preia pacienţi. Prefera să şi rezerve timpul liber celor două manuscrise la care lucra.

Nepoata lui Sigmund, Caecilie, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, rămase însărcinată şi se sinucise. Sora lui, Marie, căreia îi murise bărbatul, se întoarse de la Berlin la Viena. Hermann Roschach muri brusc în Elveţia de peritonită.

Dar corabia continua să plutească. Ambulatoriul fu redeschis. Anna Freud lucra aici ca secretară şi fusese primită în Societatea de psihanaliză după ce prezentase o lucrare intitulată Fantezia bătăii în visele din stare de veghe. În urma traducerii lucrărilor sale în întreaga lume, cercul de prieteni al lui Sigmund se extinse, incluzând celebrităţi ca: H.G. Wells, romancierul englez, William C. Bullit, care făcuse parte din Comisia tratatului de pace din 1919 din partea Americii, Arthur Schnitzler, unul dintre puţinii scriitori care cunoşteau adevărul despre natura sexuală a omului, filosoful german, contele Hermann Keyserling.

Universitatea din Londra anunţă un curs de prelegeri despre cinci mari filosofi evrei: Philo, Maimonides, Spinoza, Freud şi Einstein.

Sigmund, Martha şi Minna avură o discuţie foarte aprinsă la masa de seară. Minna strigă:

— Albert Einstein filosof! Parcă i s a decernat Premiul Nobel pentru fizică!

— Să pună numele meu alături de Maimonides şi Spinoza! exclamă Sigmund. Este o companie mult prea ilustră. O persoană mai puţin ponderată ar putea să şi piardă cumpătul într o asemenea situaţie. Dar eu sunt un om modest...

— ... care ascunde adevărul despre sine, interveni Martha.

Cu ocazia Congresului de la Berlin din 1922, dr. Freud se odihni şase săptămâni la Obsersalzberg, unde petrecu dimineţile scriind un proiect de studiu despre Eu şi Id, iar după amiezele plimbându se pe potecile şerpuitoare din pădure, împreună cu Martha şi cu Anna. După armistiţiu, Societatea internaţională de psihanaliză luase o amploare considerabilă. Număra acum două sute treizeci şi nouă de membri, din care o sută doisprezece participară la congres, împreună cu alţi o sută cincizeci de oaspeţi şi persoane interesate. Unsprezece reprezentanţi veniseră din America, treizeci şi unu din Anglia, nouăzeci şi unu de la Berlin, ca o încununare a eforturilor depuse de Karl Abraham, Max Eitingon şi apoi de Hans Sachs şi Theodor Reik la centrul de pregătire. În ciuda adversităţilor de tot felul, sosiră şi din Elveţia douăzeci de membri. Privind de jur împrejurul sălii şi amintindu şi de incidentele ce marcaseră desfăşurarea Congresului de la München din urmă cu zece ani, Sigmund mormăi ca pentru sine:

— Avem numărul şi forţa necesare ca să ne menţinem pe poziţie. Am reuşit! Trăim pe propriile picioare, la fel ca oricare altă societate de psihiatrie sau neurologie.

Psihanaliza îşi cucerise dreptul de a dăinui.

Comunicarea lui Abraham despre melancolie şi cea a lui Ferenczi despre teoria genitală fascinară asistenţa. Reprezentanţii tinerei generaţii – Franz Alexander, Karen Horne expuseră lucrări de psihologie feminină, iar Géza Röheim extinse psihanaliza în domeniul gândirii antropologice. Sigmund îşi intitulă comunicarea Câteva observaţii asupra subconştientului, dezvoltând unele idei din manuscrisul despre Eu şi Id. În trecut avusese numai parţial dreptate atunci când se referise doar la existenţa conştientului şi a subconştientului. Simplificase excesiv lucrurile. Pe baza cunoştinţelor acumulate în decursul timpului, ajunsese la o nouă concepţie. Pentru că, în ştiinţă, cunoştinţele de ieri sunt jumătăţile de adevăruri de astăzi.

În termeni de arhitectură, subconştientul era ţinut în frâu de ego, mediatorul între individ şi realitate. Aşa cum afirmase în urmă cu trei ani în Dincolo de principiul plăcerii, „s ar putea ca o mare parte din ego să fie el însuşi subconştient". Potrivit noii sale terminologii, structura mentală a omului se diviza în Id, Ego şi Super ego. Id ul apăruse pentru prima dată în scrierile medicului romancier Georg Groddesck, care preluase acest concept de la Nietzsche. Sigmund îl notă cu Id şi îi clarifică semnificaţia.

„Este partea întunecoasă, inaccesibilă a personalităţii noastre. Puţinul pe care îl ştim despre el l am aflat din studierea viselor şi din configuraţia simptomelor nevrotice; majoritatea cunoştinţelor au caracter negativ şi pot fi descrise numai ca un contrast al eului. Abordăm id ul prin analogie: îl numim haos, o căldare plină cu excitaţii în clocot. Ni l imaginăm deschis la un capăt influenţelor somatice şi preluând nevoile instinctuale care îşi găsesc expresia fizică în el, dar nu putem stabili cu precizie substratul. E plin de energie care îi este furnizată de instincte, dar nu prezintă nici un fel de organizare, nu generează o voinţă colectivă, ci exprimă doar strădania de a satisface nevoile instinctuale care decurg din respectarea principiului plăcerii."

Eul era folosit de Sigmund ca termen definitoriu pentru partea cea mai raţională a unei persoane, ca întreg.

„Eul are tendinţa de a corela influenţa lumii exterioare cu id ul şi înclinaţiile acestuia, se străduieşte să substituie principiului realităţii pe acela al plăcerii, care domneşte tară restricţii în id. Pentru eu, percepţia joacă rolul care în id revine instinctului. Eul reprezintă ceea ce poate fi numit raţiune şi bun simţ, în contrast cu idul, care dă expresie pasiunilor".

Făcu observaţia că: „id ul nu poate manifesta decât ură sau iubire faţă de eu. Este incapabil să spună ce doreşte, nu a ajuns la stadiul de voinţă fermă. Eros şi moartea se luptă în interiorul lui... Am putea considera id ul dominat de instinctele puternice, dar mute ale morţii, dornic să fie lăsat în pace şi – sprijinit de principiul plăcerii – să l neutralizeze pe Eros, făcătorul de rele".

Noua identitate era acum super eul, derivat din cele mai timpurii relaţii obiectuale ale copilului, ceea ce considerase mai înainte că ar fi „idealul eului", reprezentantul societăţii în interiorul psihicului, inclusiv conştiinţa, moralitatea, aspiraţiile. Super eul servea drept câine de pază al eului, făcea diferenţierea între corectitudine şi greşeală şi încerca să protejeze eul împotriva comiterii unor lucruri rele, generatoare ale sentimentului de vinovăţie şi, în consecinţă, ale anxietăţii.

Puse apoi pe hârtie ceea ce considera a fi ideea principală a lucrării: „Psihanaliza este un instrument care dă eului posibilitatea să realizeze o cucerire treptată a id ului".

De asemenea, aceasta reprezenta un anumit fel de a privi lucrurile, o atitudine, un cadru de referinţă, un punct de vedere, o modalitate de înţelegere a minţii umane în termenii refulărilor sale, a conflictului neîntrerupt dintre Eros şi Tanatos, între dragoste şi moarte.

6
Totul începu când observă câţiva stropi de sânge pe o bucăţică de pâine în timp ce mânca. Îşi ridică buza superioară şi se uită în oglindă să descopere locul de unde venea sângele. Apoi nu i mai dădu nici o atenţie; o să înceteze de la sine. Şi, într adevăr, se opri timp de câteva zile. După aceea, sângerarea reîncepu. Îşi examină zona cu limba, dar când puse un deget pe vârful acesteia, descoperi o pată de sânge. Îşi aminti de o zicală foarte răspândită la Facultatea de Medicină: „Fereşte te de sângerarea care nu provoacă durere". Hemoragia se produsese într o zonă aflată exact în spatele ultimului dinte; îşi închipui că i se umflase gingia din cauza unei nevralgii. Pe măsură ce săptămânile treceau, continua să exploreze creşterea şi, văzând că se extinde spre palat, hotărî că ar fi mai bine să consulte un doctor.

Cea mai potrivită persoană i se păru a fi dr. Markus Hajek, profesor şi şef al Clinicii universitare de laringologie şi rinologie de la Allgemeine Krankenhaus. Hajek avea multe lucrări de referinţă în sfera maladiilor cavităţii bucale. Deşi lui Sigmund nu i plăcea să folosească telefonul, îl sună totuşi pe dr. Hajek într un moment în care nici un membru al familiei nu putea să l audă şi stabili o întâlnire cu el la cabinetul particular al acestuia de la locuinţa sa din Beethovengasse.

Markus Hajek avea şaizeci şi unu de ani, cu cinci ani mai puţin decât Sigmund Freud. Se născuse în Balcani, studiase medicina la Universitatea din Viena şi îşi luase diploma în 1879. Avea un chip plăcut, simpatic, dominat de o pereche de ochi minunaţi: largi, sentimentali, trişti.

Dr. Hajek nu l examină prea mult timp. Se ridică în picioare şi spuse liniştit:

— Nu este nimic serios. O uşoară excrescenţă la nivelul mucoasei palatine.

— Şi o să se retragă cu timpul?

— Nu cred. Ar fi mai înţelept s o îndepărtăm. Este o operaţie minoră. Veniţi la cabinetul meu de la Allgemeine Krankenhaus într o dimineaţă devreme. O să vă fac imediat excizia, aşa că la ora prânzului o să fiţi acasă.

Câteva zile mai târziu, un tânăr internist pe nume Felix Deutsch sosi la locuinţa familiei Freud. Fusese unul din îndrumătorii lui Martin Freud la universitate, apoi devenise medicul familiei. Era un adept înflăcărat al psihanalizei, în domeniul căreia scrisese un articol intitulat Importanţa psihanalizei pentru medicina internă.

Sigmund îl rugă pe Felix Deutsch să i examineze locul care îl jena – cerul gurii, partea extremă dreaptă, chiar în spatele ultimului dinte. Când îşi termină investigaţia, dr. Deutsch îi spuse pe un ton plat:

— Cred că diagnosticul dr. Hajek este corect. Într adevăr, ar fi mai înţelept ca excrescenţa să fie îndepărtată înainte de a se mări. Sigmund se simţi tulburat la vederea expresiei de uşoară încordare de pe chipul lui Felix Deutsch.

— Deutsch, te aş ruga să nu aplici în cazul meu regula potrivit căreia e preferabil să l păcăleşti pe pacient în loc să l nelinişteşti. Pe mine mă îngrijorează două lucruri: unul din ele este mama mea, care are acum optzeci şi şapte de ani şi care nu va suporta ideea morţii mele... Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu paşi mari prin birou, după care se întoarse către dr. Deutsch... Şi apoi, aş dori să mor cu demnitate. De aceea consider necesar să cunosc adevărul.

Felix Deutsch ridică din umeri şi zâmbi cu afecţiune.

— Dragul meu profesor Freud, de ce vă lăsaţi tulburat de asemenea idei? Examenul meu superficial a fost suficient pentru a confirma diagnosticul dr. Hajek. După ce vom îndepărta excrescenţa, o să uitaţi complet de ea.

În timpul ultimelor două luni, Sigmund nu suflase un cuvânt familiei în legătură cu mica sa problemă. Ce era de discutat aici? Şi nu le spuse nimic nici în dimineaţa în care plecă de acasă la

ora opt spre clinica dr. Hajek de la Allgemeine Krankenhaus ca să se opereze. Din moment ce avea să se întoarcă acasă la masa de prânz, cu o oarecare jenă în gură şi nimic altceva, de ce să i îngrijoreze?

Merse cu paşi apăsaţi pe Berggasse, o luă la dreapta pe Währinger Strasse spre Allgemeine Krankenhaus, apoi se îndreptă spre clădirea cunoscută sub numele de „clinică nouă". Aici pacienţii puteau veni fără o programare prealabilă pentru o minoră operaţie maxilofacială. O soră tânără, într o uniformă albă imaculată, cu părul acoperit de un văl alb care îi flutura pe spate, îl conduse imediat în cabinet.

Dr. Markus Hajek îl aşeză pe scaunul de sub fereastra din colţ, îi ceru să şi descheie nasturii de la cămaşă şi apoi să şi clătească gura cu un antiseptic puternic. Examină încă o dată excrescenţa cu o lupă, apoi legă o bavetă în jurul gâtului lui Sigmund. După ce stropi zona cu cocaină, injectă un anestezic local în porţiunea de gură unde urma să opereze. La colţul celălalt al gurii îi puse un depărtător, ca să aibă suficient spaţiu de mişcare pentru a putea tăia marginile tumorii până în centrul excrescenţei.

Când făcu prima incizie, sângerarea fu normală. Dr. Hajek presupunea că va avea nevoie de vreo douăzeci de minute ca să îndepărteze excrescenţa. Sigmund începu să tuşească şi să scuipe sânge în vasul de lângă el. Cu cât Hajck tăia mai adânc în tumoră, cu atât hemoragia devenea mai puternică şi mai greu de ţinut sub control. O dată cu sângele, Sigmund scuipă şi depărtătorul din gură, ceea ce îi închise lui Hajek spaţiul de operaţie. Acesta nu mai putea opera cu viteza obişnuită, spre a ţine hemoragia sub control. Îi strigă lui Sigmund:

— Profesore Freud, ţineţi, vă rog, gura deschisă! Nu e de glumă! Soră, ţine i gura deschisă profesorului!

Presat de timp, Hajek manevra scalpelul cu mişcări mai puţin sigure. Scosese aproape complet excrescenţa şi tocmai se pregătea să taie ultimele aderenţe, când atinse un vas mare de sânge. Sângele ţâşni drept în faţa lui Hajek.

— Ţineţi gura deschisă, profesore, ţineţi o deschisă!

Sângele curgea acum şiroaie pe cămaşa şi pe pantalonii lui Sigmund, care tuşea şi se îneca şi, din cauza fluxului de sânge, se apleca înainte, făcând tot soiul de mişcări dezordonate, în timp ce sora se străduia să l imobilizeze. Acum, când ar fi trebuit să aibă cea mai bună vizibilitate, Hajek nu vedea nimic. Era însă un meseriaş experimentat şi îndemânatic. Făcu o ultimă incizie cu scalpelul şi îndepărtă excrescenţa roz albăstruie, de mărimea unei monede de douăzeci şi cinci de creiţari.

În timp ce Sigmund tuşea şi scuipa sângele din gură ca să nu se asfixieze, Hajek luă repede un tampon de tifon şi îl îndesă în rană. Trebui să împingă tamponul mult înăuntru şi să l ţină apăsat. Hajek presa cât putea de tare, cu degetul mare sprijinit de maxilarul lui drept. Şi pacientul, şi medicul intraseră în panică în momentul în care sângele ţâşnise. Sigmund tot nu îndrăznea să vorbească, dar îi punea din ochi o mulţime de întrebări lui Hajek. Acesta era şi el destul de neliniştit:

— Aşa cum v am spus, domnule profesor, mi s a părut că este vorba de o tumoră superficială. Dar pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că e mai mare. Am fost aproape silit să renunţ înainte să ajung la baza tumorii atunci când am atins vasul acela de sânge. Nici un chirurg nu poate face faţă unei sângerări atât de masive. Totuşi, cred că am extirpat o complet. O să mai staţi o oră sau două pe acest scaun, iar eu şi sora o să vă ţinem pe rând tamponul acesta bine apăsat pe rană. După ce se va opri hemoragia, o să vă mutăm într un loc mai confortabil.

Sigmund era, parţial, în stare de şoc. Ştia că Hajek nu lucrase neglijent. Dacă medicul fusese nevoit să taie mai adânc decât cei câţiva milimetri estimaţi iniţial, cu siguranţă că era vorba de ceva mai serios. Oare extirpase complet tumoarea cu ultima tăietură de scalpel? Sau sângele care ţâşnea din arteră ascunsese ceva şi Hajek nu şi putuse da seama de natura acestei excrescenţe? Îl auzi pe doctor ca prin vis:

— O să telefonez la dumneavoastră acasă.

Hemoragia se opri şi Sigmund fu scos din sala de operaţie de un asistent. Îl aşezară pe un scaun în sala de aşteptare. O soră îi presă o vreme tamponul, apoi îi ceru lui Sigmund să şi l ţină singur cu degetul mare. Prin minte i se perindau în goană mii de gânduri. În mai puţin timp decât ar fi crezut că este cu putinţă, Martha şi Anna apărură în faţa lui, cu o valiză în care îi aduseseră schimburi de noapte. În ochii lor se citea întrebarea: „De ce nu ne ai spus? De ce ai venit aici să te operezi fără să sufli un cuvânt?"

Nimeni nu le dădu vreo explicaţie în legătură cu greşeala comisă. Era clar că nimeni nu ştia nimic. Martha şi Anna făceau eforturi eroice ca să şi ascundă spaima la vederea hainelor pline de sânge ale lui Sigmund. Se uitau toţi trei unul la altul, incapabili să rostească vreun cuvânt. Tăcerea fu întreruptă de sosirea asistentului doctorului Hajek, care spuse clătinând din cap mâhnit:

— Este o situaţie cât se poate de neplăcută. Nu există nici un pat liber în toată clinica. O să mai încerc, poate că până la urmă voi reuşi să găsesc ceva.

Rămaseră din nou singuri, cufundaţi în tăcere, Sigmund, Martha şi Anna, trei oameni care se iubeau unul pe altul mai presus de orice, dar nu izbuteau să găsească cuvintele necesare ca să şi exprime sentimentele. Asistentul reveni cu o expresie de disperare pe faţă.

— Domnule profesor Freud, vă rog să mă iertaţi, am găsit un pat, dar nu l putem plasa decât într o cămăruţă ocupată de un pitic cretin. V ar deranja foarte mult acest lucru?

— În felul acesta vom fi doi, murmură Sigmund.

Asistentul, Martha şi Anna îl conduseră pe Sigmund prin coridor spre o încăpere laterală, folosită foarte rar, îl dezbrăcară şi îl culcară. Piticul cretin îi urmărea sprijinit într un cot pe patul celălalt.

Cu puţin timp înainte de amiază, dr. Hajek veni să examineze tamponul. Acum părea calm şi stăpân pe situaţie. Îl asigură că totul este în ordine, că hemoragia se oprise şi că Sigmund se va putea întoarce acasă în ziua următoare. La prânz apăru o soră care le spuse:

— Îmi pare rău, Frau Professor Freud şi Fräulein Freud, dar este ora de masă şi trebuie să ne hrănim pacienţii. Accesul vizitatorilor e interzis în această perioadă.

Anna vru să protesteze, însă Sigmund ridică mâna cu palma deschisă, iar fata se abţinu. Martha se apropie de căpătâiul patului şi vorbi pentru prima oară, bătându l uşor pe umăr pe Sigmund.

— Încearcă să dormi, dragul meu. O să ne întoarcem la două, când încep orele de vizită.

În ciuda sedativului pe care i l dăduse dr. Hajek, Sigmund nu reuşi să aţipească. Îşi simţea gura zvâcnind de durere.

Apoi începu din nou să sângereze. La început îi alunecă o şuviţă subţire pe gât în jos. Se ridică brusc în capul oaselor, ca să l scuipe în ligheanul de pe noptieră. În aceeaşi clipă, presiunea tamponului scăzu şi sângele începu din nou să i şiroiască din gură, peste pijama şi peste cearşafuri. Întinse mâna dreaptă şi trase de frânghia soneriei care atârna deasupra patului, dar nu veni nimeni. Mai trase de câteva ori până să şi dea seama că nu funcţiona. Sângele curgea atât de repede, că nu mai putea să scoată nici un sunet.

Piticul, care urmărise toată scena cu ochii larg deschişi, sări din pat, fugi pe coridor şi strigă după ajutor. Asistentul lui Hajek veni în fugă, împreună cu o soră. Avură nevoie de ceva timp, însă în cele din urmă reuşiră să aplice un nou tampon, stopând hemoragia. Sora îi schimbă cearşafurile.

La ora două, când se întoarseră, Martha şi Anna avură un şoc. Ce s ar fi întâmplat dacă piticul n ar fi strigat după ajutor? Nu ar fi sângerat până ar fi murit? Anna îşi anunţă intenţia de a rămâne peste noapte, urmând ca a doua zi să l ia pe Sigmund acasă.

Pentru Sigmund urmă o noapte lungă, plină de suferinţă. Era numai semiconştient, căci dr. Hajek îi dăduse cele mai puternice sedative, însă gura îi zvâcnea atât de dureros încât nu putu să adoarmă.

În primele ore ale dimineţii, Anna se simţi înspăimântată pentru soarta tatălui ei, care părea tot mai slăbit. O găsi pe sora de noapte, care se interesase de mai multe ori de starea profesorului Freud. Amândouă încercară să l aducă pe chirurgul de gardă al clinicii, dar acesta refuză să se scoale din pat. Anna se întoarse neputincioasă la patul tatălui său.

Dr. Hajek sosi devreme. Nu făcu nici un fel de comentarii în legătură cu pierderea de sânge. Acum hemoragia se oprise complet. După ce i schimbă tamponul, Hajek îl asigură că nu va mai

sângera şi îi permise să se întoarcă acasă în aceeaşi după amiază.

— Însă aş dori să prezint cazul dumneavoastră unui grup de studenţi care vin aici în dimineaţa aceasta. Sunteţi de acord, domnule profesor Freud?

Anna se pregătea să protesteze, însă Sigmund interveni:

— Aici este o instituţie de învăţământ. Studenţii au dreptul să înveţe, şi doctorului Hajek îi revine obligaţia de a prezenta toate cazurile interesante care se perindă prin clinica sa.

După plecarea studenţilor, Sigmund i se adresă calm lui Hajek:

— O întrebare, dr. Hajek. Aveţi raportul de la biopsie?

— Da.

— Care e rezultatul?

— Exact ceea ce am diagnosticat şi eu: benign.

— Nu este o excrescenţă de natură canceroasă?

— Nici vorbă. Puteţi să mergeţi liniştit acasă în după amiaza aceasta. Numai să nu vă suprasolicitaţi în primele zile, până vă refaceţi puterile.

7
Fiul cel mai mic al Sophiei, Heinz, care avea acum patru ani şi jumătate, se îmbolnăvise în repetate rânduri de gripă. Doctorul recomandase să i se scoată amigdalele, dar asta nu modificase cu nimic lucrurile. Era un copil pirpiriu, numai piele şi os. Deşi tatăl lui, Max Halberstadt, îşi dădea toată silinţa cu el, Sigmund socoti de cuviinţă că ar fi mai bine îngrijit la Viena. Mathilde, cea mai marc fiică a lui Freud, nu avea copii şi era dornică să se ocupe de îngrijirea micuţului Heinz. La sfârşitul lui mai, când vremea se mai încălzi, băiatul fu adus la Viena.

Avea faţa luminoasă a mamei sale şi aceiaşi ochi veseli, prietenoşi. De câte ori se uita la el, Sigmund o vedea parcă aievea pe Sophie, aşa cum arăta la vârsta lui.

Heinz ajunse la Viena la o lună după operaţia făcută de Sigmund. Deşi îşi reluase activitatea, dr. Freud era deprimat, căci bănuia că Hajek nu extirpase în întregime tumora. Nepoţelul drăgălaş, cu inteligenţa lui vie, aduse o rază de lumină în viaţa lui Sigmund. Când era cald, Mathilde şi Robert Hollitscher veneau în Berggasse împreună cu băieţelul, care bea câte o ceaşcă de lapte în timp ce Sigmund îşi sorbea cafeaua. Din cauza operaţiei de amigdalită, Heinz înghiţea cu greutate.