Irving Stone



Yüklə 1,61 Mb.
səhifə13/39
tarix17.01.2019
ölçüsü1,61 Mb.
#97938
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   39

— Da. păi. Exner făcu o pauză, îşi înfipse coatele bine în biroul din faţa lui şi ridică privirile spre Sigmund. Sig, aceste numiri se fac în urma unor presiuni. Cel care poate face cele mai multe presiuni pentru a numi pe cineva într-un post. sau ca să-l împiedice să fie numit. La minister, noi stăm în mijlocul unui leagăn basculant şi avem grijă ca oamenii de la cele două capete să menţină într-un echilibru sistemul nostru educaţional.

— Vrei să spui că se exercită anumite presiuni asupra ministerului ca să-l împiedice să-mi acorde numirea?

— N-am afirmat lucrul ăsta. Îţi sugeram numai că s-ar putea exercita anumite influenţe asupra Excelenţei Sale. Trebuie să cauţi şi dumneata o contrainfluenţă personală. Cu alte cuvinte, să aduni ceva mai multă greutate la capătul tău de leagăn şi în felul acesta să obţii ceea ce îţi doreşti.

Sigmund reflectă o clipă, apoi spuse:

— Aş putea să vorbesc cu o veche prietenă şi pacientă de a mea, cu Frau Hofrat Gomperz. Crezi că e o idee bună?

— Fără doar şi poate. Frau Hofrat Gomperz şi domnul Hofrat însuşi se bucură de prestigiu în minister. În plus, Excelenţa Sa a fost numit profesor de filologie în acelaşi moment cu Gomperz. Sunt prieteni apropiaţi de mulţi ani. Nici că se putea găsi ceva mai bun.

Sigmund îi scrise un bileţel Elisei Gomprez, întrebând-o dacă poate să treacă într-una din după-amiezele următoare pe la ora şase, la o cafea. Drept răspuns, Frau Gomperz îl invită să vină la ea chiar în aceeaşi seară. Statură de vorbă câteva minute, după care Sigmund intră în subiect:

— Frau Hofrat Gomperz, trebuie să mărturisesc că am venit să vă cer o favoare. Nu obişnuiesc să apelez la alţii şi nici nu pot fi sigur că o să doriţi să mă ajutaţi. Aşa că am să înţeleg foarte bine dacă n-o să.

Herr Doktor, mâna mea dreaptă sănătoasă este la dispoziţia dumitale.

— Mulţumesc. Iată despre ce e vorba. Acum patru ani şi jumătate am fost călduros recomandat de profesorii Nothnagel şi Krafft-Ebing pentru titlul de profesor asociat. Când m-am dus prima dată să-l văd pe predecesorul lui Von Härtel, Baillet-Latour, acesta mi-a spus: „O, da, am auzit lucruri excelente despre dumneavoastră". Acesta este ultimul cuvânt bun, de fapt, singurul cuvânt pe care l-am auzit de la ministru. Cred că anii de muncă în neurologie şi în paraliziile infantile, precum şi cercetările mele de dată mai recentă, cărţile şi articolele publicate îmi dau dreptul să aspir la funcţia de profesor asociat, dar acum nu cer decât titlul onorific. Elise Gomperz dădu din cap cu un aer surprins.

— Bineînţeles. Nici nu mi-am dat seama că nu-l aveţi. Ce consideraţi că stă în calea dumneavoastră? Vă rog să fiţi foarte sincer cu mine.

Sigmund îi spuse pe scurt că antisemitismul cunoştea o recrudescenţă la Viena, dar, după părerea lui, nu aceasta era problema majoră. Îi prezentă apoi în linii mari natura lucrărilor lui de psihanaliză. Elise Gomperz ascultă cu atenţie.

— Herr Doktor, n-aţi venit la mine ca să vă evaluez lucrările, ci să vă dau o mână de ajutor. Aş putea să vă întreb dacă recomandarea profesorilor Nothnagel şi Krafft-Ebing a mai fost reînnoită în vremea din urmă, la fel ca şi aprobarea Facultăţii de Medicină?

— De vreme ce recomandările se află în dosar la Ministerul Educaţiei, sunt permanente.

— Da, permanent pierdute pe fundul unui sertar. Ar trebui să le adresaţi lui Nothnagel şi lui Krafft-Ebing rugămintea de a-şi reînnoi recomandările.

— Voi face imediat lucrul acesta.

— De îndată ce veţi intra în posesia lor, o să mă duc la ministrul Educaţiei. Mănâncă la mine de vreo treizeci de ani. Cred că asta îmi dă dreptul la o audienţă.

— Vă mulţumesc, Frau Hofrat.

Nothnagel şi Krafft-Ebing, care tocmai se pregătea să se retragă de la Facultatea de Medicină, scriseră alte recomandări, rugându-i pe ministru şi pe împăratul Franz Josef să acorde domnului Privatdozent Sigmund Freud titlul onorific de profesor asociat. Elise Gomperz se întâlni cu ministrul Von Härtel, care o ascultă cu atenţie, apoi se prefăcu că nu auzise niciodată de dr. Freud. Erau contribuţiile lui chiar aşa de importante încât îl îndreptăţeau să aspire la titlul de Extraordinarius? Elise Gomperz îi povesti tot ceea ce îi spusese Sigmund cu câteva zile în urmă. Ministrul promise că va studia cazul cu toată atenţia.

Frau Gomperz nu ajunse la nici un rezultat. Ministrul Von Härtel trăgea de timp, lăsa să se înţeleagă că aceste numiri durau întotdeauna câţiva ani. Da, primise cele două recomandări noi. Da, vorbise cu dr. Freud. Se va face tot posibilul. În săptămânile care urmară evită să se întâlnească cu Hofrat Gomperz. Acesta nu avea senzaţia că este ocolit sau respins, totuşi, pe parcursul lunii decembrie nu reuşi să schimbe nici un cuvânt cu ministrul Von Härtel.

Eforturile combinate ale soţilor Gomperz se dovediră inutile. până când surveni o întâmplare favorabilă. Elise Gomperz îşi bea cafeaua de după-amiază cu vechea ei prietenă, baroana Maria von Ferstel, în prima zi a anului 1902. Îi povesti baroanei despre eforturile ei şi ale soţului său pentru a determina ministerul să-i acorde titlul dr. Freud. Baroana intră ca o vijelie în cabinetul de la parter în aceeaşi după-amiază, arătând ca o zeiţă din mitologia greacă, furioasă şi gata să-i pedepsească pe muritori.

— Herr Doktor, pacienţii recunoscători au rareori ocazia să-i aducă medicului un dar drept mulţumire.

— Sunteţi deosebit de amabilă, doamnă baroană, dar am fost recompensat din plin pentru munca mea.

— Am de gând să obţin pentru dumneavoastră titlul de Extraordinarius pe care îl meritaţi de multă vreme.

Sigmund ridică din sprâncene, apoi râse din toată inima.

— Aşadar, doamnă baroană, îmi nesocotiţi ordinele. Vă asumaţi o nouă obligaţie, care nu poate decât să vă complice viaţa.

Ochii baroanei aruncară fulgere.

— Soţul meu a fost numit la Berlin, iar eu nu voi pleca de aici până când nu voi avea privilegiul de a vă spune „Excelenţă".

Începu să primească câte un mesaj de la ea la intervale de câteva zile. Întâi îl cunoscu pe ministrul Von Härtel la un bal şi se purtă foarte amabil cu el. Câteva zile mai târziu, făcu rost de o invitaţie la un dineu la care auzise că va participa şi el. După aceea îl invită pe ministru la ea acasă, la cină, adunând în jurul lui un grup strălucit de membri ai familiilor regale şi şefi de guverne.

Următoarea ei mişcare fu crucială: îl invită pe ministru într-o sâmbătă după-amiază la cafea, numai ei doi. Ministrul era fermecat de personalitatea baroanei. Îl lăsă să vorbească despre importanţa muncii lui şi despre relaţiile lui strânse cu împăratul Franz Josef şi cu primii miniştri din cele mai mari ţări europene. Când consideră că se afla într-o stare de maximă euforie, baroana îi spuse:

— Apropo de importanţa realizărilor dumneavoastră, Excelenţă, ar exista un mic serviciu pe care aţi putea să-l faceţi şi care v-ar onora în mod deosebit.

— Ce anume, draga mea baroană?

— Să acordaţi titlul de profesor medicului care m-a vindecat.

— Dar vă bucuraţi de o sănătate înfloritoare.

— Mulţumesc, dragul meu ministru, aşa este. Însă o datorez în foarte mare măsură doctorului meu. Am suferit de nişte dureri de cap îngrozitoare, aveam senzaţia că tot capul îmi este strâns în nişte chingi de fier.

—. exact! o întrerupse ministrul. Am şi eu perioade când simt că-mi plesneşte capul. Sufăr de asemenea dureri zile şi săptămâni în şir şi nu pot să fac altceva decât să mă rog lui Dumnezeu să-mi treacă.

— Am găsit un medic la Viena care a pus în practică o metodă nouă. Se numeşte Privatdozent Dr. Sigmund Freud. A făcut câteva descoperiri fascinante despre natura minţii umane şi despre legătura dintre vieţile noastre emoţionale şi starea fizică.

Îndelungata sa experienţă pe tărâmul acţiunilor sociale făcuse din baroană o persoană foarte convingătoare când era vorba să câştige pe cineva pentru o anumită cauză. Îi captă atenţia ministrului tot timpul cât îi vorbi despre dr. Freud şi teoriile acestuia. Când termină, ministrul spuse rar:

— Doamnă baroană, ştiţi că răspund de construirea unui muzeu de artă modernă care urmează să se deschidă peste o lună sau două. Sper să fiţi unul din oaspeţii noştri de onoare la inaugurarea oficială. Va participa şi împăratul, bineînţeles, împreună cu întreaga Curte.

— Voi fi încântată.

— Clădirea în sine este superbă. Celelalte muzee ale noastre au colecţii foarte bune. Totuşi, fiecare muzeu trebuie să-şi facă achiziţiile sale. Dorim foarte mult să avem un Böcklin. Ştiu că mătuşa dumneavoastră are unul dintre cele mai bune tablouri ale lui Böcklin, Castel în ruine. Credeţi că aţi putea s-o convingeţi să-l doneze noului muzeu?

— Cunosc tabloul foarte bine. Am crescut cu el în faţa ochilor. Într-adevăr, este o pânză remarcabilă. Cu permisiunea dumneavoastră, voi încerca s-o conving pe mătuşa mea să ofere această pânză muzeului pentru inaugurare. Dacă ar fi fost al meu, Excelenţă, puteţi fi sigur că aţi fi ieşit de aici chiar în după-amiaza aceasta cu el sub braţ.

Baroana veni acasă la locuinţa familiei Freud în duminica următoare, la cafeaua de după-amiază. În finalul discuţiei, Sigmund puse întrebarea cheie:

— Credeţi că există vreo posibilitate ca mătuşa dumneavoastră să se despartă de Böcklin?

— Asta zău că nu ştiu. Sunt sigură că pot s-o conving să lase tabloul muzeului prin testament, dar este o bătrână foarte viguroasă, care va mai trăi încă mulţi ani de aici înainte.

Mătuşa baroanei von Ferstel nu cedă insistenţelor nepoatei, dar aceasta continua să menţină relaţiile cu ministrul. Le povesti soţilor Freud:

— De fiecare dată când vine la mine, îl aşez în faţa unuia din tablourile mele preferate, o biserică dintr-un sat morav, de Emil Orlik. Am ajuns să asociez acel peisaj cu persoana ministrului.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o zi rece de martie, baroana se năpusti în cabinetul de la parter, fluturând în mână o adresă a ministrului.

— Herr Professor Freud. S-a făcut! Vreau să fiu prima care vă felicită.

Sigmund se simţi cuprins de un val de bucurie, uşurare şi slăbiciune.

— I-a dat mătuşa dumneavoastră tabloul lui Böcklin?

— Nu. Mătuşa nu vrea să se despartă de el. I-am spus asta ministrului ieri, în timp ce stăteam în picioare în faţa lui Orlik. Este un tablou cu totul remarcabil, care va face o impresie plăcută la expoziţia inaugurală. I-am spus pur şi simplu:

— Excelenţă, este prea devreme ca să-l obţinem pe Böcklin de la mătuşa mea. Dar pot să vi-l ofer pe superbul meu Orlik?

Härtel a făcut ochii mari. Era evident dezamăgit, dar a primit înfrângerea cu inima uşoară. A studiat tabloul câteva clipe, apoi s-a înclinat şi a spus:

— Doamnă baroană, îl accept pe Orlik pentru muzeu.

Sigmund o duse pe baroană sus, ca să împărtăşească vestea cea mare şi familiei. Minna deschise o sticlă de vin şi băură cu toţii pentru profesorul Sigmund Freud şi pentru Frau Professor Martha Freud. În aceeaşi seară, Freud îi scrise lui Fliess câteva rânduri pline de sarcasm: "Wiener Zeitung n-a publicat încă nimic, însă vestea s-a răspândit rapid de la minister. Entuziasmul publicului este imens! Felicitările şi florile nu mai contenesc să vină, ca şi când dintr-o dată rolul sexualităţii ar fi fost recunoscut de Majestatea Sa, Interpretarea viselor confirmată de Consiliul de miniştri şi necesitatea terapiei psihanalitice votată cu o majoritate zdrobitoare în Parlament. Am devenit din nou un om cu reputaţie şi cei mai timizi admiratori ai mei mă salută de la distanţă pe stradă."

Unul dintre primii oameni care veniră să-l felicite fu Wilhelm Stekel. Avea chipul îmbujorat de mândrie. Sigmund se simţi profund mişcat.

— Excelenţă! Acum, că sunteţi Professor Sigmund Freud şi nu un simplu Dozent, cred că a venit timpul să vă formaţi un grup al dumneavoastră. Parcă îi spuneaţi seminar sau cerc de oameni interesaţi de psihanaliză.

Sigmund se ridică de la birou ca să-i mulţumească lui Stekel pentru urările lui, apoi se trezi şi el angrenat în joc.

— Mi-am dorit acest grup încă de pe vremea când demonstraţiile politice au închis porţile universităţii, aşa că i-am adus aici pe cei unsprezece studenţi de la cursul de nevroze, în cabinetul meu de la parter. Îţi mulţumesc că mi-ai adus aminte că mai aşteptam ceva. fără îndoială, titlul de profesor. dar acum acesta mi-a fost acordat. Vom primi numai medici, bineînţeles, pentru ca să putem menţine discuţiile la nivel ştiinţific. Max Kahane şi Rudolf Reitler s-au înscris la cursul meu anul trecut şi mai trec din când în când pe aici ca să mai stăm de vorbă. Cred că ar dori să facă parte din grup. Dar ce părere ai dumneata, Wilhelm? Ţi-ar conveni să vii în fiecare miercuri seară în timpul sezonului medical?

— N-aş lipsi pentru nimic în lume.

— Aşadar, acum suntem patru. Mai ştii pe cineva?

—. păi. să vedem. da, mai este unul, dr. Alfred Adler. Stammtisch-ul meu era alături de al lui la cafeneaua Domului pe vremea când ne aflam la începutul carierei noastre medicale. Acum, după ce ne-am alcătuit o clientelă serioasă, ne-am mutat amândoi la Cafe Central, unde disputele politice sunt mai aprinse. Despre Adler se spune că are una din minţile cele mai intuitive din Viena.

— Ce te face să crezi că ar fi interesat de discuţiile noastre?

— Tocmai asta este: a ştiut de lucrările dumitale înaintea mea. A citit Interpretarea viselor imediat după ce a apărut. Nu mi-a spus chiar Adler despre asta, însă ştiu de la prietenul lui apropiat, Furtmüller. Se pare că, după ce a terminat de citit cartea dumitale, a exclamat cu „mare seriozitate", ca să-l citez pe Furtmüller: „Omul acesta are ceva de spus!"

— Bun! Adler pare a fi o persoană potrivită. Am să trimit patru cărţi poştale, dar nu acum, căci se apropie Paştele, apoi urmează migraţia anuală spre munte. Am să le expediez la toamnă, după ce se întoarce toată lumea şi avem în faţa noastră un sezon întreg de întâlniri.

După plecarea lui Stekel, Sigmund luă o carte poştală de pe birou şi scrise: „Dragă Colega!

S-a avansat ideea să ne întâlnim, câţiva colegi, ca să purtăm nişte discuţii ştiinţifice. Ai accepta invitaţia de a veni la mine, în Berggasse 19, în ziua de. la ora opt treizeci? Cu cele mai alese sentimente, Al dumitale.

Dr. Sigmund Freud"

BĂRBAŢII.

Răsuci cheia în broasca dublă a cabinetului de la parter, deschise uşa şi se dădu la o parte ca să-l lase să treacă pe tânărul său prieten, Otto Rank. Otto avea douăzeci şi doi de ani, era mic de statură, brunet, cu o coamă de păr des, pieptănat cu îngrijire spre spate, şi nişte ochi melancolici măriţi şi mai mult de ochelarii cu lentile groase. De îndată ce intră în încăpere, pe faţa lui se aşternu un zâmbet fericit, melancolia dispăru aşa cum i se întâmplase şi cu un an în urmă, când venise aici pentru prima oară, aproape îngrozit, ca să-l vadă pe profesorul Freud. Adusese cu el şi un manuscris, Artistul, scris din dragoste pentru literatură, teatru, pictură, sculptură.

— Când pătrund în această încăpere, domnule profesor Freud, toată confuzia din capul meu dispare şi îmi dau seama că lumea şi viaţa omenească nu au sens.

— Cel puţin au o continuitate. Priveşte această vază grecească cu gâtul lung pe care am luat-o de la un anticar din josul străzii. Studiază cu grijă siluetele de pe ea, pieptănăturile şi veşmintele. S-ar putea să fie chiar de pe vremea lui Cnossos. Ia-o în mână. Uite, aşa ar trebui să ţinem istoria, prinsă în mâinile noastre.

Încăperea era încărcată de istorie. Ce bogăţie de amintiri şi emoţii îi evoca! Dintr-un paria devenise un bărbat înconjurat de cercul lui de prieteni şi discipoli. Îşi aminti de prima întâlnire care avusese loc cu patru ani în urmă, ca răspuns la invitaţiile expediate de el prin poştă. Martha le servise cafea şi prăjituri. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii, iar profesorul îi familiariza la început timid, cu studiile sale, deşi Rudolf Reitler şi Max Kahane participaseră deja la Cursul lui despre vise ţinut la universitate. La rândul lor, Alfred Adler şi Wilhelm Stekel îi citiseră cărţile. Cei cinci medici aveau o bază solidă de discuţie.

Avusese mare nevoie de aceşti noi prieteni, pentru că Fliess dispăruse din nou. După ce i-o trimisese pe Frau Doblhoff, Sigmund îşi imaginase că vor putea să reînnoiască prietenia şi n-ar fi fost exclus să se întâmple aşa dacă n-ar fi survenit o întâmplare neplăcută. Sigmund îi descrisese conceptul de bisexualitate al lui Wilhelm unui bolnav de nevroză pe nume Swoboda. La rândul său, acesta îi dezvăluise materialul unui prieten inteligent, dar cu mintea puţin tulburată, pe nume Weininger, care elaboră la repezeală o cărţulie şi o publică. Fliess se simţi jignit. Urmă un schimb de scrisori în care Sigmund fu nevoit să mărturisească faptul că văzuse manuscrisul lui Weininger, dar îl considerase prea slab ca să facă vreun comentariu pe marginea lui. Atunci Fliess îşi publicase propria carte, în care îi acuza pe Swoboda şi pe Weininger de plagiat şi îl condamna şi pe Sigmund pentru complicitate. Din ziua aceea, Sigmund nu mai primise nici o veste de la el.

Grupul lui era destul de modest, Sigmund îşi dădea scama de asta, dar până acum nu făcuse nici un fel de prozelitism. Fiecare membru venise de bună-voie, după ce auzise sau citise cărţile lui Sigmund. Spre sfârşitul primului an se mai adăugară doi membri pe lângă cei patru de la început: Max Graf, doctor în filosofie care preda la Conservator, şi Hugo Heller, editor şi librar. Anul 1903 aduse încă doi membri, Paul Federn, care fusese îndrumat spre acest grup de profesorul Nothnagel, şi dr. Alfred Meisl, care practica medicina generală într-un cartier din Viena. Doi ani mai târziu îşi făcură apariţia dr. Eduard Hitschmann, om de vastă erudiţie, căruia i se mai alăturaseră Otto Rank, dr, Adolf Deutsch, un fizioterapist ce folosea metode tradiţionale ale lui Max Kahane, adus aici de Paul Federn, şi Philipp Frey, profesor la o şcoală particulară, care publicase o carte intitulată Bătălia sexelor. La această primă întâlnire din toamna anului 1906 avea să vină un nou membru, dr. Isidor Sadger, un bărbat foarte talentat, cu o personalitate originală, care îi arătase lui Sigmund câteva manuscrise despre perversiune şi homosexualitate, deosebit de convingătoare şi temeinic fundamentată.

În total, Societatea psihologică de miercuri număra acum şaptesprezece membri. În componenţa ei nu intrau nici un fel de persoane oficiale, iar organizaţia nu avea statut juridic. Peste jumătate din membri participau cu regularitate la fiecare şedinţă de miercuri seara şi scriau cu rândul câte o lucrare pe teme de psihanaliză, care era citită şi apoi discutată în grup. Sigmund era foarte mândru de faptul că multe din aceste lucrări fuseseră deja publicate, iar altele îşi măriseră volumul, transformându-se în cărţi independente. Îi făcea de asemenea o deosebită plăcere să constate că, în cei patru ani de funcţionare, nici unul din membri nu se retrăsese, deşi câteva din lucrările publicate stârniseră reacţii extrem de critice. Acesta era pentru el lucrul cel mai îmbucurător.

Se simţea foarte încurajat şi de felul în care propriile lui publicaţii se răspândeau în lumea medicală şi pedagogică. Înainte de alcătuirea acestui grup de miercuri seara, se considera fericit dacă primea două scrisori pe săptămână de la unii oameni care îi puneau întrebări în legătură cu lucrările sale. Acum, deşi numai câteva articole i se traduseseră în alte limbi, primea mai multe scrisori pe zi, din toate colţurile lumii, în care i se cereau o sumedenie de informaţii şi sfaturi. Sigmund îi considera pe toţi corespondenţii drept potenţiali studenţi şi îşi impunea să răspundă imediat la fiecare scrisoare. Creşterea numerică a grupului de miercuri şi corespondenţa abundentă îi demonstrau cât se poate de grăitor că ideile lui încep să-şi facă loc în lume. Îşi recăpătă curajul şi încrederea în sine. Bărbaţii aceştia deveniseră prietenii lui credincioşi. Le era recunoscător tuturor şi fiecăruia în parte pentru că puseseră capăt celor opt ani de izolare. Se mai schimbaseră şi alte lucruri de când devenise profesorul Sigmund Freud. Astfel, datorită faptului că dobândise cel mai înalt titlu ştiinţific din Europa Centrală, clientela lui crescuse simţitor. Pentru public nu conta prea mult că titlul lui era numai onorific. Pacienţii lui adoptaseră aceeaşi atitudine ca şi turcii din Bosnia faţă de doctorii lor: „Domnule, dacă aş putea fi salvat, ştiu că m-aţi ajuta".

Atacurile personale îndreptate împotriva lui la Colegiul Medical încetaseră, singura excepţie constituind-o un asistent al lui Wagner-Jauregg de la Clinica de psihiatrie, un profesor obsedat pe nume Raimann, care aduna cu asiduitate toate eşecurile lui Sigmund cu feluriţi pacienţi pentru a le publica sub formă de carte, sperând ca în felul acesta să pună capăt psihanalizei. În schimb, atitudinea Facultăţii de Medicină, care îl invitase din nou la Societatea de Medicină ca să ţină prelegeri de neurologie după o absenţă de nouă ani, fu exprimată cât se poate de lapidar: „Nu scuipăm în faţa rudelor noastre".

Încă nu era opt şi jumătate. Mai rămăseseră câteva minute până la întrunirea membrilor Societăţii psihologice de miercuri la prima lor întâlnire din luna octombrie, ce inaugura noul sezon medical. Otto Rank luase masa sus cu familia, aşa cum făcea adesea. Martha îl adoptase cu un an în urmă, ca pe un fel de frate mai mic al lui Sigmund. Acest gest se dovedi salutar pentru Otto: fiu al unui tată alcoolic şi al unei mame care nu se sinchisea de el, fusese trimis la o şcoală tehnică şi lucrase ca ucenic într-o fabrică de maşini, îndeletnicire pentru care nu avea nici forţa, nici aptitudinile necesare. În nefericirea lui, se îndreptase spre lumea cărţilor, apoi spre teatru şi reuşise să se autoeduce atât de temeinic încât la vârsta de douăzeci şi unu de ani, când îi adusese lui Sigmund manuscrisul, acesta fu profund tulburat de originalitatea lui. Deveniseră prieteni, se plimbau împreună pe străzile Vienei şi discutau până seara târziu cum să refacă manuscrisul în aşa fel încât să poată fi acceptat spre publicare. Între timp, Sigmund îi plătise lui Otto Rank taxele pentru un an de Gymnasium, ca să obţină diplomele necesare înainte de a se înscrie la Universitatea din Viena. Pentru ca Otto să nu se simtă îndatorat faţă de el, îl făcu secretar al Societăţii de psihologie de miercuri şi îi plătea salariul din propriul buzunar.

Otto Rank puse vaza greacă pe biroul lui Sigmund, alături de celelalte figurine egiptene, asiriene şi orientale. În mijlocul antichităţilor se afla un medalion care îi fusese dăruit lui Sigmund în primăvara precedentă de către membrii societăţii cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani. Medalia fusese creată de sculptorul Schwerdtner – pe o parte era portretul lui Sigmund în basorelief, iar pe cealaltă fusese reprodusă o scenă care-l reprezenta pe Oedip răspunzând Sfinxului. Dedesubt era gravat un vers din Sofocle: „Cel care a dezlegat enigma şi a fost un om prea puternic".

Rank îşi scoase nişte hârtii dintr-o servietă ponosită.

— N-ai vrea să preiau eu astăzi sarcina de secretar în locul tău? întrebă Sigmund.

— De ce, domnule profesor?

— Pentru că vei citi o oră încheiată lucrarea ta şi s-ar putea să fii prea preocupat de lucrul ăsta ca să transcrii fidel discuţiile.

— A, nu, este o meserie pentru care m-am pregătit.

— Nu uita că ceilalţi membri nu vor fi deloc îngăduitori cu tine.

Sigmund îşi lăsă privirile să rătăcească prin încăpere. Între ferestrele care dădeau spre grădină avea un dulap cu patru etajere şi uşi de sticlă în care se aflau antichităţi superbe, unele dintre ele datând de trei mii de ani î.de Hr. Piesele acestea arheologice făceau parte integrantă din viaţa lui, reconfortându-l în orele când îşi trata pacienţii şi când scrisese cele două volume pe care le publicase anul trecut: Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul şi Trei eseuri despre sexualitate. Se înconjurase de aceste antichităţi şi pentru că îi creau iluzia că trăieşte în câteva civilizaţii diferite, însă descoperise că şi asupra pacienţilor lui aveau un efect salutar, ajutându-i să înţeleagă mai uşor conceptul lui despre subconştient şi sugerându-le că nici ei, nici necazurile lor nu apăruseră de ieri, de azi, ci mai curând, aşa cum afirmase Darwin, proveneau din mileniile acumulate în urma noastră până în timpuri imemoriale.


Yüklə 1,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin