Irving Stone

A doua zi după ce Sigmund şi Anna se întoarseră în Berggasse, Felix Deutsch veni la ei acasă. După ce schimbară impresii de călătorie, cei doi bărbaţi traversară holul şi se duseră în biroul lui Sigmund. Deutsch nu-i mai examină gura, însă îi spuse cu o expresie foarte serioasă:

— Domnule profesor Freud, v-am fixat o întrevedere cu profesorul Hans Pichler spre sfârşitul săptămânii. Este cel mai vestit chirurg în afecţiuni maxilofaciale din Europa.

— N-am auzit de el.

Deutsch făcu o strâmbătură.

— Nici el n-a auzit de dumneavoastră. Ăsta e rezultatul specializării înguste în domeniul medicinii.

— Spune-mi ce ştii despre el.

— Hans Pichler are patruzeci şi şase de ani, este vienez, şi-a luat diploma în 1900 la Universitatea din Viena, apoi s-a specializat în chirurgie de otorinolaringologie sub îndrumarea dr. Anton von Eiselberg. Cariera lui a fost însă întreruptă foarte curând din cauza unei forme rare de eczemă. S-a îndreptat spre Şcoala de stomatologie de la Chicago, şi-a dat toate examenele, a scăpat de eczemă, apoi s-a întors la Viena unde şi-a deschis un cabinet de stomatologie. În ciuda reuşitei sale profesionale, atracţia pentru chirurgia maxilofacială s-a dovedit mai puternică. S-a întors la clinica Eiselberg pentru a-şi continua pregătirea în domeniul chirurgiei orale. Războiul i-a furnizat o mulţime de cazuri – nenumăraţi soldaţi ale căror guri, maxilare sau feţe fuseseră distruse. Despre el se spune că a redat soldaţilor chipuri la care se poate privi fără scârbă. Este omul în care poţi să ai cea mai deplină încredere. O să vă fixez o întrevedere la sanatoriul Auersperg. Ştiţi unde este, în apropiere de Josefstädter Theater.

De astă dată, cu o voce lipsită de orice inflexiuni, Sigmund le spuse Marthei şi Annei că urma să fie examinat de dr. Pichler. Le asigură că nu era vorba de nici o operaţie. Cele două femei primiră informaţia în tăcere.

Când intră în cabinetul doctorului Hans Pichler, Sigmund constată că acesta arăta mai degrabă a american decât a austriac. După toate probabilităţile, oraşul Chicago îl vindecase nu numai de eczemă, dar îi conferise şi o înfăţişare de american la care nu era deloc dispus să renunţe.

Dr. Markus Hajek era şi el de faţă, în semn de curtoazie profesională. Sigmund îşi văzu foaia de observaţie întocmită de Hajek pe biroul lui Pichler.

În timp ce dr. Pichler îi examina gura, Sigmund ţinu ochii deschişi, privind chipul frumos, sever, osos al doctorului. După vreo zece minute, acesta îi făcu semn lui Sigmund să se încheie la cămaşă, apoi se duse la chiuveta din colţul încăperii şi se spălă pe mâini cu apă fierbinte. Expresia ochilor lui părea şi mai greu de descifrat decât înainte, în schimb, vocea îi era cât se poate de limpede.

— Domnule profesor Freud, sunteţi medic şi om de ştiinţă. Presupun că doriţi să ştiţi adevărul.

— Evident, domnule doctor Pichler.

— Aveţi un cancer într-o fază foarte avansată. Există o singură modalitate de a-l ţine sub control – operaţia. Asta înseamnă că veţi avea o gaură în cerul gurii, pe care din fericire o putem corecta cu o proteză. Va trebui să efectuez operaţia în două etape, pentru a putea ţine sub control hemoragia puternică ce însoţeşte, de regulă, acest gen de operaţii.

Sigmund avu sentimentul că se cufundă într-o mare de întuneric. Bănuise tot timpul adevărul. Cancerul era o boală mortală, care trebuia ascunsă ca şi sifilisul bunăoară, dar din motive diferite.

Orice persoană bolnavă de cancer trebuia să se împace cu gândul că în orice moment lucrurile pot lua o întorsătură gravă. Îl auzi ca prin vis pe dr. Pichler.

— Mai întâi va trebui să vă scoatem o parte din dinţii de pe partea dreaptă. După câteva zile o să vă operez în partea superioară a gâtului. Prin această incizie, carotida externă va suferi o ligatură. După aceea voi îndepărta nodulii limfatici cervicali, pentru a împiedica răspândirea cancerului în alte organe vitale.

Sigmund ştia că dr. Pichler trebuia să-i deschidă partea superioară a gâtului ca să facă ligatura arterei carotide care trimitea sânge în partea exterioară a capului şi în zona afectată de cancer. Deşi n-avea să se mai folosească niciodată de artera carotidă, nu era o pierdere prea mare, căci alte artere urmau să preia funcţia de irigare a acestei zone prin fenomenul de baipassing.

— Şi cea de-a doua operaţie, domnule dr. Pichler?

— Aceasta va fi ceva mai dificilă, căci pe parcursul ei va trebui să înlăturăm toate urmele de cancer. Din câte mi-am putut da seama, excrescenţa s-a limitat, iniţial, la regiunea palatului dur, dar acum s-a extins în jos, spre ţesutul mandibular şi părţile adiacente ale limbii, precum şi pe suprafaţa interioară a obrazului drept. Voi fi nevoit să îndepărtez o parte din palatul moale, părţile adiacente ale limbii şi suprafaţa interioară a obrazului, precum şi o parte a mandibulei, până în locul unde se termină dinţii.

Sigmund rămase o clipă pe gânduri, apoi întrebă:

— Este o operaţie dificilă, nu-i aşa?

— Da, însă eu nu fac altceva decât să scot ceea ce oricum e condamnat. Este preferabil să înlătur aceste părţi decât să le distrugă cancerul şi să se răspândească apoi mai departe. Oricum, n-o să tai decât strictul necesar. Înainte de a vă face extracţiile dentare, o să vă iau un mulaj pentru proteză, care va fi gata imediat după ce o să se vindece rana. Proteza va acoperi şi gaura din cerul gurii, separând astfel cavitatea bucală de cea nazală.

Dr. Pichler îl conduse pe Sigmund spre uşă. Acolo, acesta se opri brusc, se întoarse şi spuse:

— Dr. Pichler, ţin să precizez că voi plăti taxa obişnuită pentru operaţie, precum şi pentru îngrijirile postoperatorii. Nu vreau să devin o povară pentru nimeni.

Pichler zâmbi pentru prima oară.

— A, da, am aflat şi eu despre lucrările dumneavoastră în domeniul subconştientului. Vă închipuiţi că aş putea să vă tratez mai puţin bine, evident, fără să-mi dau seama de asta, în favoarea pacienţilor care plătesc?

Acum trebuia să le dea vestea şi celor de acasă. O să-i fie la fel de greu ca atunci când ascultase sentinţa doctorului Pichler. Nu voia să-şi alarmeze familia, dar nici n-ar fi fost corect să-i inducă în eroare. Cel mai bine era să le spună adevărul, aşa cum îi descria cândva Marthei simptomele şi tratamentul necesar pentru unii pacienţi. Ştia că se poate bizui pe Martha, pe Minna şi pe Anna şi că nici una din ele nu va face o scenă. Cele două femei mai în vârstă ştiau destule despre viaţă ca să accepte situaţia. Anna era tânără, însă în virtutea ataşamentului ei absolut faţă de el avea să se ridice la nivelul aşteptărilor tatălui său fără nici o ezitare.

Cele trei perechi de ochi de femei priveau spre el din diferite direcţii ale salonului cu acea expresie de stoicism pe care Sigmund o anticipase fără greş. Dar nici unul din ei nu reuşi să mănânce ceva în seara aceea şi nici unul din ei nu putu să doarmă.

Extracţiile dentare erau o mişcare preliminară. Apoi, în după-amiaza zilei de 3 octombrie 1923, se mută la sanatoriu. În camera lui fusese instalat un pat confortabil, asemănător celui de-acasă, şi o noptieră cu o lampă de noapte.

A doua zi de dimineaţă fu condus în camera de operaţie pe o targă cu rotile. Un sedativ uşor îi atenuase într-o oarecare măsură neliniştea.

Sala de operaţie era o capodoperă a designului modern, cu plafoane foarte înalte, cu o fereastră „chirurgicală" enormă, orientată spre nord, în faţa căreia se afla un scaun dentar rabatabil.

Sigmund fu ajutat să se aşeze pe scaun de doi asistenţi; câteva clipe mai târziu îşi făcu apariţia dr. Pichler care îl întrebă:

— Cum vă simţiţi, domnule profesor Freud?

— Ca medic, nu-mi rămâne decât să sper că o s-o scoateţi cât mai repede. Ştiu că voi fi în stare să mă adaptez cu ceea ce va rămâne din mine, în loc să trăiesc cu ameninţarea zilnică a acestei maladii planând asupra sănătăţii mele fizice şi mentale.

Fusese deja bărbierit.

I se unse faţa cu iod, apoi i se acoperiră ochii şi fruntea cu câmpuri operatorii, care lăsau la vedere numai obrajii, nasul, gura şi bărbia. Dr. Pichler stătea în dreapta lui, îmbrăcat în halat, cu mănuşi chirurgicale în mâini şi cu masca pe gură şi nas. Era asistat de trei surori, dintre care una îi dădea instrumentele, iar celelalte două aduceau materialele necesare pentru operaţie.

Prima operaţie fu cea mai simplă din cele două. Dr. Pichler folosi un amestec de pantopol şi scopolamină ca anestezic local de-a lungul liniei pe unde urma să taie. Făcu o incizie curbă pe partea dreaptă a gâtului lui Sigmund, începând de la mastoidă, trecând cam la două degete de unghiul mandibulei şi terminând în partea anterioară a gâtului, în dreptul laringelui. În momentul în care pătrunse rapid în interiorul inciziei spre carotida externă, Pichler îl preveni:

— Veţi simţi o durere acută pentru o clipă, în timp ce vom lega artera, dar va trece imediat.

Pichler descoperi nodulii limfatici care erau duri şi aspri. În interiorul acestora, celulele canceroase ar fi putut prolifera nestânjenite. Îi făcu o injecţie lui Sigmund în zona nodulilor limfatici, apoi îi extrase cu mare dexteritate. Sângerarea era moderată, astfel că Pichler putea lucra încet şi meticulos. Sutură incizia. Operaţia durase o oră şi trei sferturi.

Fu dus înapoi la el în cameră pe targă. Se simţea puţin slăbit şi ameţit, dar în rest n-avea nimic. Se aşeză pe un scaun şi mâncă cu poftă, căci sanatoriul era renumit pentru bucătăria sa. În ziua următoare se duse singur la baie, deşi nu era chiar foarte sigur pe picioare. Îşi refăcu puterile şi în ziua a treia de la operaţie se simţea exact la fel ca înainte, abstracţie făcând de durerea din gât. Putea să se ducă jos, în sala de întruniri a sanatoriului, unde se aşeza într-un fotoliu confortabil şi citea. Le invită pe Martha, Minna şi Anna să ia dejunul cu el în sufrageria elegantă a sanatoriului. Martha îi aduse mai multe romane pe care Sigmund dorise mai demult să le citească: Romanul lui Leonardo da Vinci de Merejkovski, Fecunditate de Emile Zola, Schiţele lui Mark Twain, Cărţile Junglei de Kipling, Ultimele zile ale lui Hutten de C. F. Meyers. A doua operaţie avu loc peste două săptămâni. Chirurgul, care tocmai primise seringa cu anestezicul local, spuse:

— Domnule profesor Freud, voi face o injecţie. Durerea nu va persista mai mult de câteva secunde.

Înfipse acul de-a lungul liniei unde urma să facă noua incizie. Pichler aşteptă vreo cinci minute pentru ca novocaina să-şi facă efectul, dându-i asigurări lui Sigmund, pe un ton foarte calm, că totul avea să decurgă în bune condiţii.

— Dacă aveţi nevoie de ceva, domnule profesor Freud, vă rog să-mi spuneţi.

Sigmund nu-şi putea imagina cum ar fi putut da curs unei asemenea invitaţii. Cu ochii acoperiţi, nu vedea nimic, însă experienţa dobândită pe parcursul celor câteva luni de zile petrecute în sala de operaţii a lui Billroth îi permitea să urmărească cu ochii minţii mişcările lui Pichler. Acesta îi tăie buza superioară cu un scalpel, continuă apoi încet incizia în jurul marginii drepte a nasului spre nivelul ochiului. Sigmund nu simţea nici o durere, însă vizualiza modul în care obrazul îi era ridicat şi îndepărtat de os. Asistenţii lui Pichler ţineau sub control sângerarea moderată. În clipa în care i se prelinse în gură puţin sânge şi începu să tuşească, Pichler strigă răstit:

— Soră, absoarbe!

Sora îi fixă un aspirator în gură pentru a aduna sângele şi saliva.

Folosind cu multă precizie scalpelul, dr. Pichler scoase excrescenţa canceroasă din fundul gurii lui Sigmund, inclusiv zonele afectate din limbă şi obraz. Sora luă scalpelul şi îi înmână lui Pichler o daltă şi un ciocănel.

— O să auziţi nişte izbituri, domnule profesor.

Doctorul tăia acum în zona contaminată a osului palatului dur, care ieşi împreună cu porţiunea canceroasă din palatul moale. Dr. Pichler primi apoi un instrument pentru tăiat osul şi începu să îndepărteze partea superioară a maxilarului drept inferior care fusese şi ea invadată de celulele canceroase.

Sigmund îşi spunea în sinea lui: „Nu trebuie să tuşesc. Dar cu atâtea în gura mea. Acum îi înţeleg pe pacienţii mei bolnavi de claustrofobie".

Pentru moment, nu-l preocupa ceea ce-i scotea dr. Pichler din gură. Era mai înspăimântat de modul în care va trebui să suporte calvarul ce urma.

Începu să se înece şi să sângereze mai abundent. Era greu de suportat această operaţie cu anestezie locală, dar, în acelaşi timp, ştia că nu se poate aplica anestezia generală pentru că s-ar fi putut îneca cu propriul sânge.

Pichler opera deja de două ore. Îndepărtase tumora şi porţiunile osoase care fuseseră afectate. Gaura din gura lui Sigmund fu astupată cu un tampon, pentru a stopa sângerarea. La un moment dat, Sigmund intră în panică şi încercă să ţipe:

— Am prea multe lucruri în gât. Nu pot respira!

Făcu semne echipei şi oamenii îi aranjară altfel tamponul, ca să fie mai suportabil. Pichler aşteptă câteva minute, ca să fie sigur că sângerarea este sub control. Examina apoi rana cu atenţie. Satisfăcut de faptul că îndepărtase tot ţesutul canceros, sutură obrazul în poziţia iniţială. Sora luă câmpurile operatorii de pe ochii şi de pe fruntea lui Sigmund. Acesta văzu expresia aprobatoare din ochii lui Pichler, deşi nu ştia în ce măsură doctorul se autofelicita pentru măiestria lui profesională sau era mulţumit de felul în care Sigmund rezistase daltei şi ciocanului, scalpelului şi instrumentului de zdrobit oase.

Cei doi asistenţi îl aşezară din nou pe targă şi îl duseră în camera lui. I se mai dădu un sedativ. Sora rămase în permanenţă cu el, cu tamponul de tifon în mână, ca să-i menţină gura uscată.

Sigmund se lăsă pe pernă. Primul lui sentiment fu acela de uşurare că operaţia se terminase şi o suportase în mod satisfăcător. Se simţea de parcă ar fi fost parţial intoxicat. Dr. Pichler veni în cameră îmbrăcat în haine de stradă ca să-l felicite pe Sigmund pentru succesul operaţiei şi să-i administreze un analgezic împotriva durerilor care aveau să înceapă în curând.

Refacerea fu anevoioasă şi de lungă durată. În primele zile ingeră hrana prin nas, căci în gură nu i se putea pune absolut nimic. Întrucât consuma doar lichide, slăbi şi îşi pierdu puterile.

Martha şi Anna găseau că arată obosit. Sigmund trecea prin momente de adevărată panică de fiecare dată când i se schimba tamponul din gură. Seara i se făcea o injecţie cu morfină ca să poată dormi. Sora de noapte îi mai administra una pe la miezul nopţii. După o săptămână i se dădu voie să mănânce, dar hrana lui se compunea tot din lichide. Pichler îi scoase firele peste zece zile. Obrazul drept al lui Sigmund era paralizat. Avea foarte puţină putere ca să poată citi şi nici nu se punea problema să facă vreun efort de concentrare. Dar de un lucru era sigur: Pichler spusese că îl va externa spre sfârşitul lui octombrie şi avea de gând să-şi reia lucrul de la 1 noiembrie. Singura cale de a-ţi recăpăta puterile o constituia munca. Gura îi rămăsese foarte sensibilă, nu putea mânca nimic solid. Dr. Pichler, care trecea să-l vadă o dată sau de două ori pe zi, îl asigură că era ceva normal şi că procesul de vindecare se va accelera. Nu va mai putea niciodată să mestece la fel de viguros ca înainte de operaţie, dar asta nu-l va împiedica să se bucure de savoarea unor mâncăruri moi. Pichler nu-i probă proteza ca să vadă dacă i se potriveşte sau să-l obişnuiască cu folosirea ei. Era o proteză specială, care urma să ia locul palatului dur, dându-i astfel posibilitatea să vorbească şi să mănânce.

Când îi spuse dr. Pichler că voia să-şi reia lucrul de la 1 noiembrie şi că, de fapt, avea deja programări făcute pentru această dată, Pichler îl bătu încurajator pe umăr, însă ochii lui spuneau altceva: „Dragul meu profesor, încă nu ştii ce te aşteaptă!"

Hotărârea de a-şi relua activitatea de la 1 noiembrie, la numai câteva zile după ieşirea din spital, fusese un stimulent care îl sprijinise în tot acest timp, dar se dovedi a fi iluzoriu. Pur şi simplu nu se simţea atât de puternic din punct de vedere fizic pentru a se putea ocupa de problemele altora. În plus, ţesutul gurii era încă prea sensibil pentru a suporta proteza. Tamponul din gaura palatului dur dobândea un miros fetid după ce mânca o dată sau de două ori. Se ducea în fiecare zi la control la dr. Pichler. În noiembrie, acesta observă o recurenţă pe palatul moale. Luă o mostră pentru biopsie. Rezultatul fu pozitiv. Sigmund resimţi un şoc imens. În mintea lui prinse contur întrebarea pe care nu îndrăzni însă s-o rostească: „O să se termine oare vreodată?" Pichler spusese: „O să-l scoatem pe tot", însă nu reuşise. Ghicindu-i gândurile, chirurgul îi răspunse ferm:

— Nu am tăiat destul de adânc, căci am vrut să reduc la minimum dimensiunile plăgii. Era un risc luat în calcul. Acum va trebui să tai mai mult din palatul moale.

Sigmund îşi reluă activitatea imediat după Anul Nou 1924. La exterior se vedeau destul de puţine schimbări. Purta mustaţa şi barba ceva mai mari, ca să acopere cicatricele. Mai făcu şi alte modificări de adaptare: întrucât operaţia îl lăsase fără auz la urechea dreaptă, cea pe care o îndreptase spre pacienţi în toţi aceşti ani, se văzu nevoit să inverseze poziţia pacienţilor pe canapea şi să se aşeze la capătul opus. Acesta fu momentul în care Tante Minna lansă gluma al cărei ecou avea să reverbereze după aceea decenii în şir:

— Sigi, să nu-mi spui că tu chiar asculţi toate tâmpeniile astea!

Puterile îi reveneau. Începu cu şase pacienţi pe zi, un număr considerabil chiar şi pentru un om sănătos. Cei mai mulţi dintre actualii lui pacienţi îi erau trimişi de alţii, de Edoardo Weiss din Triest, de Oskar Pfister de la Zürich, de Ernest Jones, de soţii Strachey şi de Joan Riviere din Londra, de A. A. Brill şi grupul lui din New York, precum şi de adepţii săi din Boston. Continua să scrie noaptea, deşi nu mai era la fel de prolific ca înainte. Scrise un capitol intitulat Psihanaliza: explorarea recesiunilor ascunse ale minţii, pentru un volum intitulat Aceşti ani plini de evenimente. Trimise o scrisoare periodicului francez Le Disque Vert, care consacrase un număr lui Sigmund Freud şi psihanalizei. Ferm decis să nu se lase doborât de boală, scrise lucrări despre Nevroză şi psihoză, Pierderea simţului realităţii în nevroze şi psihoze şi Problema economică a masochismului.

Marea lui problemă o constituia proteza. O dată, când încerca să ia masa împreună cu familia, mâncarea îi ieşi prin nas. I se păru că lucrul acesta este nu numai descurajant, dar şi stânjenitor. Deşi cele trei femei se prefăcură că nu observă nimic, el era conştient de această dificultate. După masă o luă pe Martha deoparte şi îi spuse:

— Cred că ar fi mai bine să iau masa singur până când o să mă acomodez cu proteza.

Martha flutură indignată din pleoape.

— Am să mănânc singură numai când o să rămân văduvă!

Proteza trebuia să fie un fel de dop care să închidă cât mai etanş gaura din cerul gurii. Dar cu cât era mai bine fixată, cu atât irita mai tare ţesutul adiacent sănătos. Sigmund făcea raze X, aşa cum îi prescrisese dr. Pichler, care considera că radiaţiile vor împiedica refacerea celulelor canceroase, însă ţesuturile iradiate ale gurii erau şi mai sensibile la proteza dură, durerea devenind uneori atât de insuportabilă, încât Sigmund scotea toată instalaţia afară. Aceasta îi aducea o oarecare alinare, dar nu pentru multă vreme, fiindcă, în absenţa protezei, ţesutul se contracta, respingând corpul străin.

Se ducea în fiecare după-amiază la cabinetul lui Pichler, care examina ţesuturile şi mai făcea unele mici retuşuri la proteză astfel încât gura lui Sigmund s-o tolereze cât mai bine. Mai adăugă câteva mici arcuri, ceea ce păru să-i fie de ajutor. Uneori însă construcţia aceasta era aşa de strânsă încât, dacă voia să-şi bage un trabuc între buze, trebuia să le depărteze cu mâinile.

În timpul zilei, atunci când îşi trata pacienţii, nu îndrăznea să scoată proteza, oricât de cumplită ar fi fost durerea. Pacienţii sufereau deja din cauza câtorva din handicapurile lui. Buza despicată nu mai putea fi niciodată normală, vocea îi devenise răguşită şi aspră, cu o rezonanţă nazală, de parcă s-ar fi născut cu o buză de iepure. Nimeni nu făcu nici un comentariu în legătură cu asta, pacienţii în nici un caz, însă sesiza diferenţa dintre timbrul actual şi vocea sa de altădată, care avea un efect binefăcător asupra pacienţilor.

Curând îşi dădu seama că va avea nevoie de ajutor pentru fixarea protezei, pe care o numea acum „monstrul". Surorile de la spital fuseseră serviabile, însă îi displăcea ideea convieţuirii cu un străin în casă. Anna preluă repede acest rol. Petrecuse multă vreme în spital, observându-le pe surori în timp ce-i dădeau îngrijiri tatălui său, aşa că intră în rol calmă, în felul ei firesc. Într-una din zile, când Sigmund se luptă disperat o jumătate de oră ca să-şi pună proteza înapoi, fără succes, Anna o luă şi i-o fixă cu minimum de disconfort. Sigmund o privi lung pe fiica sa cea mai mică şi şopti:

— O să renunţ la autocompătimire dacă nici tu n-o să-ţi exprimi mila faţă de mine.

Anna încuviinţă din cap. Era un pact pe care n-aveau să-l încalce niciodată.

Unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Sigmund, Leopold Königstein muri pe neaşteptate. Resimţi dureros această pierdere, dar se bucură la auzul ştirii că Ernst şi Lucie, soţia acestuia cu care se căsătorise de patru ani, aveau un băiat; generaţiile se succedau una după alta.

Oraşul Viena îi oferi titlul de cetăţean de onoare cu ocazia împlinirii vârstei de şaizeci şi opt de ani, fără să mai aştepte, aşa cum se obişnuia, până la şaptezeci de ani.

— Probabil s-au gândit că n-o să mai apuc vârsta de şaptezeci de ani, îi spuse el Marthei, care nu gustă deloc umorul lui macabru.

Pământul continua să se învârtă în jurul axei sale. Sigmund simţea uneori pe propria piele ironia sorţii. Romain Rolland, unul dintre cei mai iubiţi şi mai talentaţi scriitori francezi, veni să-l vadă şi-i mărturisi că-i citise lucrările şi-l admira de vreo douăzeci de ani buni, deşi nu-i spusese niciodată lucrul acesta. Cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai înainte, la insistenţele Marthei, Sigmund îi dusese un exemplar din Interpretarea viselor lui Georg Brandes, vestitul critic danez ale cărui prelegeri le urmăriseră cu interes. Brandes nu confirmase niciodată primirea cărţii. Acum veni la Viena şi îi trimise un bilet lui Sigmund, invitându-l la el la hotel, ca să stea de vorbă într-o seară.

În afară de neplăcerile pe care i le provoca „monstrul", mai avea probleme şi cu comitetul. Disensiunile se adânciră din cauza unor cărţi care fuseseră scrise şi publicate aproape în secret. Prima dintre ele, Dezvoltarea psihanalizei, le aparţinea lui Rank şi lui Ferenczi şi Sigmund ştiuse ceva despre ea, căci ambii bărbaţi îl consultaseră în privinţa anumitor părţi ale lucrării. Când ceilalţi membri ai comitetului formulară obiecţii serioase, iar Sigmund le atrase atenţia asupra câtorva erori, Ferenczi consimţi să facă corecturile necesare şi să se împace cu grupul. Nu acelaşi lucru se petrecea şi cu Otto Rank, a cărui depresie se accentua pe măsura trecerii anilor. Fusese profund afectat când aflase că maestrul şi tatăl său spiritual avea cancer la gură şi un viitor incert. Când vestea fu comunicată comitetului, Otto Rank izbucnise într-un râs isteric. Auzind acest lucru, Sigmund cită maxima franţuzească: „Trebuie să râzi ca să nu plângi".

Rank depusese o muncă titanică la capătul din Viena al lanţului editorial, la fel ca şi Jones la Londra. Amândoi munciseră cu devotament şi dragoste, fără nici un fel de răsplată. Problemele se iviseră imediat după apariţia celei de-a doua cărţi pe care Otto Rank o publicase fără să arate nimănui manuscrisul în prealabil. O intitulase Trauma naşterii. Scotea în evidenţă efectul actului violent al naşterii asupra individului care ieşea din căldura şi siguranţa pântecelui matern într-o lume străină şi ostilă şi nu primea drept răsplată pentru efortul şi durerea pe care o suportase decât o palmă peste fese care-i accentua nevoia de aer. Rank atribuia maladiile nervoase şi mentale ale omului, complexităţile şi anxietăţile sale, temerile, confuziile, fobiile, incapacitatea de a face faţă unor situaţii de viaţă acestei traume de la naştere.