Irving Stone

Sigmund auzi voci afară şi se ridică să iasă în întâmpinarea colegilor săi. Primii veniră doctorii Max Kahane şi Rudolf Reitler, care nu lipsiseră decât rareori în ultimele patru ierni: Reitler, zvelt, blond, neatins de trecerea anilor, şi Kahane, a cărui faţă puternic ridată ajunsese la mijlocul vieţii cu mult înainte de a-l atinge, cronologic vorbind.

Sigmund îşi salută cu căldură prietenii – nu se mai văzuseră din iunie. Reitler practica acum psihanaliza pe pacienţii ce puteau fi ajutaţi în felul acesta, deşi se văzuse nevoit să-şi continue şi practica de medic generalist. Începuse timid şi cu multă discreţie şi aducea materialele cazurilor mai dificile la Sigmund, ca să le analizeze împreună. Într-un colţ îndepărtat al minţii sale, Sigmund se bucura că Reitler, primul om din Viena care păşea pe urmele lui, era catolic şi avea o clientelă catolică.

Max Kahane refuza, în continuare, să testeze psihanaliza pe pacienţii din sanatoriul lui prosper şi în continuă dezvoltare.

— Dar îi înţeleg incomparabil mai bine, Herr Professor, mărturisi el; există mai multe căi subtile de reconstruire a apartamentelor arse sau inutile din subconştientul oamenilor. Metodele acestea care derivă direct din terapia dumneavoastră dau rezultate bune.

Sigmund auzi voci în camera lui de consultaţii, în jurul mesei ovale la care se întâlneau membrii. O recunoscu pe cea a lui Philipp Frey, profesor la o şcoală particulară, care scrisese cu un an în urmă o recenzie favorabilă despre cartea lui Sigmund Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul, pentru Austrian Review. Lucra acum la un proiect de manuscris pentru un articol, În legătură cu problema sexuală în şcoli, subiect pe care nimeni nu mai îndrăznise să-l abordeze. Vorbea cu celălalt membru al grupului, Hugo Heller, care nu era numai editor şi librar, ci conducea şi o agenţie pentru rezervarea biletelor la concerte şi la teatru. În magazinul lui din Bauernmarkt se întâlneau la câte o cafea tinerii artişti şi scriitori necunoscuţi din Viena.

În cadrul uşii apăru cea mai strălucită personalitate a grupului, dr. Alfred Adler, unul din protejaţii profesorului Nothnagel. Se spunea despre el că practică medicina cu aceeaşi uşurinţă cu care prepara omletă. Pacienţii lui afirmau că reuşeşte să îmbine o judecată rapidă şi sigură cu o precauţie extremă. Chiar înainte de a primi invitaţia lui Sigmund, devenise deja medic psiholog, căci le punea pacienţilor întrebări pe care aceştia le descriau ca fiind „foarte îndepărtate de subiect". Era un membru fidel al Societăţii de miercuri.

„Dar, îşi spuse Sigmund în sinea lui, în timp ce îi strângea mâna lui Adler şi murmura Grüss Gottexista o diferenţă. Toţi ceilalţi membri ai grupului, indiferent dacă erau sau nu medici, se considerau discipolii profesorului Sigmund Freud. Nu acelaşi lucru se putea spune despre Alfred Adler, care lăsase să se înţeleagă de la bun început că era coleg, colaborator în domeniul psihologiei şi al nevrozelor, egal cu Sigmund, deşi avea cu paisprezece ani mai puţin. Făcuse parte dintr-un grup de studenţi ai universităţii vieneze care se întâlneau să citească şi să discute Capitalul. Nu devenise niciodată marxist, căci firea lui antidoctrinară nu-i permitea să asimileze sisteme întregi, dar acei ani de studiu îl conduseseră spre ideile de justiţie socială şi reformă politică. Deşi provenea dintr-o familie prosperă de negustori de cereale, renunţase în mod deliberat la statutul său şi devenise „om de rând", deschizându-şi un birou în Praterstrasse, alături de oamenii săraci şi salariaţii din Prater. La începutul relaţiei lor, Adler încercase să-i împrumute cărţi de Marx, Engels, Sorel, însă Sigmund replicase scurt:

— Dr. Adler, nu mă pot implica în războiul dintre clasele sociale. Nu-mi ajunge o viaţă ca să câştig războiul sexului.

Abia când Adler îl trimisese pe Stekel la Freud pentru tratament, Sigmund aflase că Alder era un entuziast care îi testase metodele pe un mare număr de pacienţi proprii.

—. uneori cu rezultate încurajatoare, îi mărturisise el lui Sigmund după aceea.

— La fel ca şi mine, îi spuse Sigmund, dar nu ne propunem să demonstrăm pe cale statistică infailibilitatea psihanalizei. Este mai important să preluăm cazuri din ce în ce mai dificile ca să ne lărgim aria cunoaşterii. Aşa am făcut anul acesta când am încercat să tratez schizofrenia şi alte tulburări ale unor pacienţi cu care, după toate probabilităţile, nu se poate comunica. Nu sunt în stare să-i vindec; chiar şi profesorul Bleuler de la Zürich şi-a declinat competenţa.

Dr. Alfred Adler se retrase în spatele ochilor săi adumbriţi şi al lentilelor pince-nez-ului. Deşi recunoscuse că descoperirile lui Sigmund deschiseseră căi noi, trecuse psihanaliza şi domeniul de acţiune al subconştientului prin filtrul propriei gândiri şi refuzase să accepte în întregime acest crez. De aceea, îşi spunea Sigmund, Adler nu se împrietenise cu el, aşa cum făcuseră ceilalţi, care treceau adesea la câte o cafea, se plimbau serile împreună, discutând tehnicile şi procedurile. La reuniunile de miercuri seara, Adler lăsase să se înţeleagă cât se poate de clar că, deşi dr. Freud era pionier în acest domeniu, el, dr. Alfred Adler, avea de gând să meargă pe propriul său drum. Pe de altă parte, Sigmund îl asigurase că se vor respecta părerile fiecăruia dintre membri. Capitolul pe care îl citise Adler din manuscrisul său despre Studiu asupra organelor interne, programat să vadă lumina tiparului în anul următor, deplasa accentul de la creier la organele interne, care-şi puneau într-o mai mare măsură amprenta asupra caracterului uman. Sigmund apreciase lucrarea, deşi aceasta se baza mai mult pe fiziologie decât pe psihic şi părea o reconsiderare a propriilor teorii. Adler se dovedise însă plin de solicitudine faţă de membrii mai tineri din grup, care doreau cu toţii să devină psihanalişti.

Oamenii se aşezară pe scaunele lor din jurul mesei ovale, cu Sigmund în frunte, Otto Rank la stânga lui, ceilalţi ocupând scaunele la întâmplare. cu excepţia lui Alfred Adler care şedea întotdeauna pe acelaşi scaun din centru, nu pentru că ar fi vrut să-şi impună autoritatea, căci nu era un egocentric, dar luciditatea şi curajul opiniei ce răzbăteau din lucrările publicate, la care se adăuga experienţa lui în domeniul nevrozelor făceau din el în mod firesc moderatorul discuţiilor înfierbântate uneori. Lui Sigmund îi convenea aranjamentul acesta. El nu citea mai multe lucrări decât ceilalţi şi susţinea discuţiile de pe picior de egalitate cu fiecare membru al societăţii.

Sigmund privi de jur-împrejurul mesei. În seara aceasta erau prezenţi nouă oameni, inclusiv el. Se lăsă pe spătarul scaunului. Trecu în revistă cei patru ani care se scurseseră din seara aceea de octombrie 1902, când Adler, Stekel, Reitler, Kahane şi cu el avuseseră prima discuţie în jurul acestei mese. Crease foarte rapid o atmosferă prietenească, în care scânteile păreau să sară de la o minte la alta. Evitase să se erijeze în lider, însă le împărtăşise tot ceea ce ştia despre subconştient şi despre structura psihicului uman, acesta reprezentând punctul de plecare pentru continuarea cercetărilor şi a explorărilor. În calitatea lui de gazdă, uneori era capabil, printr-un gest sau printr-o vorbă blândă, să oprească disputa ce ameninţa să se transforme în ceartă cu atac la persoană, în loc să fie strict obiectivă şi ştiinţifică. Întrucât nu acceptase rolul de profesor şi lider, grupul se închegase foarte repede şi se transformase într-un cerc de prieteni, în care Sigmund îşi folosea experienţa, abilitatea şi prerogativele vârstei ca să menţină armonia. Toţi se respectau între ei şi se considerau pionieri ai acestui domeniu.

Primii doi ani de la fondarea grupului fuseseră pentru el prilej de reflecţie. Deşi continua să ţină sub cheie manuscrisul despre Dora, scrisese un capitol despre Procedurile psihanalitice pentru manualul lui Löwenfeld, Nevrozele obsesive, apărut în 1903. În 1905 terminase de scris cursul Despre psihoterapie pentru Doktorenkollegium, pe care îl publicase ulterior, precum şi un capitol despre Tratamentul psihic (sau mental) pentru un volum de ştiinţă medicală popularizată, care apăruse în Germania.

Cei doi ani de acumulare au dus apoi la o nouă explozie de creativitate. Începu să scrie cu ardoare două lucrări pe care le ţinea pe mese separate în biroul lui, lucrând la ele alternativ, după cum îi veneau ideile: Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul şi Trei eseuri despre teoria sexualităţii. Terminase cele două manuscrise aproape în acelaşi timp şi le trimisese la tipar simultan. După aceea, pregătit pentru furtuna care urma să se abată asupra capului său din cauza celor trei eseuri despre sexualitate, luă manuscrisul cazului Dora din sertarul unde îl încuiase şi îl citi cu atenţie. Decise că acest caz detaliat îl putea ajuta la argumentarea teoriilor sale. Venise timpul unei noi înfruntări cu oamenii de ştiinţă din lume.

„Ciudat, reflectă el, cât de mult seamănă profesia medicală cu pacienţii mei. Nu serveşte la nimic să-i iei cu binişorul. O asemenea metodă nu schimbă nimic din mintea şi din comportamentul lor. Mai întâi trebuie să ajung până la fundul refulărilor lor, să le dau posibilitatea să-şi exteriorizeze furia emoţională, apoi să accept transferanţa asupra mea a tuturor afecţiunilor şi umilirilor pe care le-au suferit în copilărie. Numai după acest fel de catharsis vor fi în stare să judece eficienţa muncii mele pe baza unor probe."

Sigmund îl privea pe Otto Rank, care îşi aranja hârtiile şi îşi făcea de lucru cu ochelarii de pe vârful nasului înainte să înceapă să citească lucrarea Drama incestului şi complicaţiile ei. Rank era timid şi oarecum stângaci printre toţi bărbaţii aceia mai în vârstă. Începu să vorbească pe tonul acela simplu şi direct pe care îl preluase de la Sigmund din iarna anului 1905, când îi audiase cursurile de la universitate pe tema Introducere în psihoterapie. Urma să-şi prezinte lucrarea timp de trei săptămâni la rând, o întreprindere anevoioasă pentru un tânăr aflat la prima sa încercare de acest gen. Însă Sigmund nu-şi făcea griji în privinţa protejatului său. Îi dedicase nenumărate ore ca să fie sigur că Otto desăvârşise fiecare aspect al temei. Încăperea aceasta era căldarea cea mai potrivită pentru a fi fiert în ulei. Otto citise foarte mult şi îşi documentase amplu teza referitoare la tema incestului de-a lungul anilor.

Otto Rank termină de citit la ora zece fix. Servitoarea coborî de la etaj cu o tavă cu cafele şi prăjituri cu nucă. Puse tava în centrul mesei ovale. Bărbaţii se ridicară în picioare, îşi puseră în cafea lapte fierbinte sau frişca, se plimbară puţin prin cameră schimbând câteva cuvinte între ei, apoi extraseră câte un cartonaş dintr-un bol aflat pe masă şi se întoarseră la locurile lor. Otto Rank se transformase dintr-un om de ştiinţă începător într-un secretar capabil să reproducă o întreagă discuţie la fel de fidel ca şi când ar ii fost înregistrată pe o placă de gramofon, aparatul recent inventat de americanul Thomas A. Edison.

Philipp Frey, profesorul, trăsese cartonaşul cu numărul unu. Toţi ochii se întoarseră spre el. Lucra în momentul acela la o monografie intitulată Sinucidere şi obişnuinţă, despre care Sigmund credea că va fi un punct de plecare în argumentarea dorinţei omului de a-şi lua viaţa.

— Rank, n-am reuşit să sesizez baza structurală a temei tale. Prezinţi în mod regulamentar şi desprinse din context anumite detalii, toate interpretate prin metoda freudiană şi, în consecinţă, teoretizezi prea mult, în loc să expui, pur şi simplu, faptele.

Otto Rank înghiţi în sec, dar nu ridică privirile de pe hârtia pe care scria de zor.

Rudolf Reitler întoarse cartonaşul cu numărul doi şi începu să vorbească pe un ton liniştit, fără grabă.

— Mai întâi, dragă Otto, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra aluziilor incestuoase din cântecele studenţeşti. Am sentimentul că ar trebui să aprofundezi rolul jucat de penitenţă în istoria sfinţilor. Cel mai edificator exemplu de ură paternă este oferit de Dumnezeu Tatăl care şi-a ucis Fiul, pe Iisus Hristos – evident, indirect.

Sigmund îşi spuse amuzat în sinea sa: „Numai un catolic ar fi îndrăznit să vină cu o asemenea teorie eretică!"

În continuare luă cuvântul dr. Eduard Hitschmann. Era un internist în vârstă de treizeci şi cinci de ani care se bucura de mult succes. De cele mai multe ori, el rostea câte o propoziţie care îi revenea imediat în minte lui Sigmund a doua zi dimineaţa: „Copulatul este masa săracului". „De regulă, doreşti să ai coit atunci când eşti nefericit". Când fusese prezentat grupului, spusese:

— Domnule profesor Freud, interesul meu pentru lucrările şi munca dumneavoastră se orientează mai cu seamă spre trecut şi mai puţin spre viitor. Cred că metoda dumneavoastră de psihanaliză poate fi folosită nu numai pentru vii, dar şi pentru morţi. Mă refer la marile personalităţi care au lăsat amintiri extraordinare sub forma jurnalelor intime, a corespondenţei, a cuvântărilor. Toate acestea ar putea dezvălui unui psihanalist priceput tot atât de multe lucruri despre subconştientul lor ca şi asociaţia liberă de idei în cazul pacienţilor întinşi pe canapea. Mi-ar face plăcere să scriu astfel de biografii psihanalitice după ce voi fi suficient de familiarizat cu această tehnică.

I se adresă apoi lui Otto Rank:

— Greşeşti atunci când presupui că dragostea între rude are întotdeauna o bază incestuoasă. Poate fi o simplă dragoste părintească. Nu crezi oare că poeţii scriu atât de mult despre incest pentru că se simt atraşi de temele patologice? Ar fi păcat să-ţi limitezi gândirea la complexul lui Oedip, aşa cum l-a expus domnul profesor Freud.

Sigmund se simţi puţin iritat când îşi dădu scama că Hitschmann tot nu era convins de locul central al complexului oedipian în psihanaliză. Îşi spuse în sinea lui: „Cum o să poţi menţine etajul de sus al unei clădiri dacă dărâmi parterul? Dar, pazienza, fructele se coc o dată cu venirea verii."

Dr. Paul Federn era unul din cei mai urâţi oameni pe care îi văzuse Sigmund vreodată, cu un cap chel şi turtit, la fel de lung de la frunte până la ceafă ca şi de la o ureche la alta şi cu nasul foarte coroiat, ceea ce îl făcea să semene cu cele mai răutăcioase caricaturi antisemite publicate de Deutsches Volksblatt. Dar Paul Federn, acum în vârstă de treizeci şi cinci de ani, nu îngăduise urîţeniei sale să-i influenţeze viaţa. Era un om deosebit de amabil, un prieten credincios, care fusese tot timpul de partea lui Sigmund şi îi luase întotdeauna apărarea din 1903, când intrase în acest grup. Toată lumea îl considera unul dintre cei mai buni internişti din Viena.

— Prietene Hitschmann, nu mă pot alătura criticii dumitale. Lucrarea lui Otto scoate în evidenţă aspecte foarte interesante. Sunt uimit să aflu cât de frecvente sunt impulsurile incestuoase. E drept că lucrarea ar fi fost şi mai valoroasă dacă ar fi tratat dezvoltarea istorică a incestului de la omul primitiv până la familia individuală. Interesant este însă şi faptul că incestul între tată şi fiică nu este la fel de aspru condamnat ca acela dintre fiu şi mamă. Presupun că de aceea îl întâlnim mai rar în literatură. Otto, cred că ai putea să extinzi tema castrării la comuna primitivă, când reprezenta pedeapsa cea mai frecvent aplicată pentru un bărbat dispreţuit sau un rival de moarte.

Sigmund ciuli urechile când începu să vorbească Adler, pentru că observaţiile sale erau întotdeauna la obiect. Avea o voce frumoasă, iar prietenii îl îndemnaseră chiar să se facă cântăreţ de operă. Deşi germana lui fusese influenţată de graiul vienez local, avea o pronunţie de om de ştiinţă, aproape literară. Crescuse în cartierele bogate ale Vienei, cu tovarăşi de joacă şi prieteni care erau toţi creştini, astfel încât nu simţise niciodată diferenţa dintre evrei şi neevrei. La o vârstă fragedă se convertise la protestantism. Ochii îi aruncau scântei în timp ce i se adresa lui Otto Rank, direct. Avea o mustaţă mică, părul îi era pieptănat cu îngrijire peste cap, lăsând să se vadă fruntea înaltă şi chipul deosebit de expresiv.

— Consider lucrarea dumitale importantă, întrucât îmi confirmă propria experienţă în tratamentul psihonevrozelor. Apropo de interpretarea sexuală a gestului lui Oedip care ia cureaua tatălui său, trebuie să spun că am o pacientă isterică, în permanenţă preocupată să-şi încheie şi să-şi desfacă cureaua. Prin analiză, am ajuns la semnificaţia sexuală a acestui gest. În legătură cu observaţia ta asupra lui Oreste care îşi muşcă degetul, pot să spun că o altă pacientă mi-a mărturisit că, într-un vis, îşi muşcase degetul până la sânge. În vis, degetul luase locul penisului, iar actul ei era un gest de apărare împotriva perversiunii orale. În ceea ce priveşte teoria ta cu privire la simbolismul sexual al şarpelui, una dintre pacientele mele m-a informat că „între mine şi tatăl meu există o legătură care seamănă în parte cu un şarpe; în parte cu o pasăre". Când i-am cerut să-mi facă un desen al acestei legături, ceea ce a ieşit de sub pana ei a fost indubitabil un penis.

Sigmund ştia că, spre deosebire de guralivul Wilhelm Stekel, care inventa cazuri numai din dorinţa de a anima discuţia, Adler se referea exclusiv la cazuri pe care le tratase cu adevărat. Sigmund adăugă şi el că, în picturile medievale, diavolii erau adesea înfăţişaţi cu organe sexuale în formă de şarpe.

Îşi îndreptă apoi atenţia spre Otto Rank. În calitate de mentor al lui Rank, care avea să urmărească evoluţia acestui manuscris până la faza de publicare, avea datoria de a-l instrui pe tânărul promiţător tot aşa cum procedaseră şi cu el profesorii de la Şcoala de Medicină a universităţii.

— În primul rând, Otto, o lucrare dusă la bun sfârşit este o realizare.

Otto schiţă zâmbetul său timid, de adolescent.

— Domnule profesor, rănile mele se simt unse cu balsam. Psihicul meu este pe cale să se refacă.

— Aşa şi trebuie! Haide să enumerăm câteva chestiuni pe degetele de la cele două mâini. În primul rând, ar trebui să-ţi subliniezi mai clar subiectul, să-l delimitezi şi să te autodisciplinezi ca să te menţii în limitele lui. În al doilea rând, nu demonstrezi suficient de convingător din punctul de vedere al cititorului subiectele care pentru tine sunt foarte clare. Cred că ar trebui să citezi cele mai importante rezultate ale cercetărilor tale. Dar fii atent! Este o chestiune de îndemânare să ştii să te opreşti la momentul potrivit şi să nu recurgi la dovezi din poezia sau mitologia prea îndepărtată, care tind să se substituie temei centrale.

Otto Rank scria procesul verbal cu obrajii în flăcări. Sigmund ştia că tânărul nu se va simţi jignit de cuvintele lui. După expunerea observaţiilor critice ale lui Sigmund, şedinţa luă sfârşit, însă oamenii voiau să mai audă câte ceva despre ultimele lui cazuri. De zece zile trata o femeie isterică ce-i povestise, printre altele, faptul că la patru ani se dezbrăcase în faţa fratelui ei, care se revoltase împotriva acestui gest. Însă după ce împliniseră unsprezece ani, obişnuiau să se dezbrace împreună şi să-şi arate unul altuia organele genitale, urmărindu-le dezvoltarea. Între vârsta de unsprezece şi paisprezece ani avuseseră un contact intim, stând întinşi unul peste altul şi mimând actul sexual. Când îi venise ciclul, pacienta pusese capăt acestui joc. şi se părea că lucrurile reintraseră în normal. Asta până în momentul în care crescuse mai mare şi bărbaţii începuseră să-i facă curte. În faţa perspectivei de a se căsători, fusese cuprinsă de un sentiment de vinovăţie şi nu înţelegea motivul.

În dimineaţa următoare, la ora zece, pierdu pe unul dintre cei mai interesanţi pacienţi ai săi, un bărbat înalt, solid, necăsătorit, sigur de el, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, care era atât de obsedat de curăţenie, încât spăla şi călca bancnotele cu care insista să plătească la sfârşitul fiecărei şedinţe. Avuseseră nevoie de câteva luni până când pacientul să dea la iveală elementul sexual: nu-i plăceau aventurile sau femeile de consum din Viena, în schimb prefera fetiţele. Devenise „unchiul" îndrăgit al câtorva familii din oraş care aveau o fetiţă de doisprezece-treisprezece ani. După ce câştiga încrederea familiei, o lua pe fetiţă la ţară, la un picnic, apoi făcea în aşa fel încât pierdea ultimul tren spre casă. La hotel fusese rezervată dinainte o cameră. Luau masa şi apoi se culcau împreună în acelaşi pat, căci nu era decât unul. Şi atunci „unchiul" se strecura încet deasupra, îşi băga degetele în vaginul fetei şi se masturba încet în timp ce îi făcea şi ei masaj.

— Din moment ce aveţi această fobie a microbilor, nu vă este teamă să vă băgaţi degetele murdare în vaginul lor?

Pacientul sări în sus de pe canapea, roşu ca sfecla de furie.

— Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Ce vă face să credeţi că aş putea să maculez părţile intime ale acestor fetiţe inocente şi pure!

Acestea fiind zise, omul ieşi ca o vijelie pe uşa cabinetului pentru a nu se mai întoarce niciodată, uitând să-i dea lui Sigmund bancnotele spălate, călcate şi aşezate cu atâta meticulozitate în portofel. Sigmund rămase pe gânduri, întrebându-se ce împrejurări din copilăria „unchiului" îl aduseseră la această formă specială de act sexual, ce-i întreţinea sentimentul de vinovăţie.

La ora unsprezece sosi o femeie căsătorită, în vârstă de treizeci şi doi de ani care, deşi provenea dintr-o familie aristocratică, hotărâse să se căsătorească cu un bărbat sărac. La vârsta de douăzeci şi opt de ani nesocotise opoziţia părinţilor şi se măritase cu un bărbat chipeş şi bine educat, în vârsta de treizeci de ani, lipsit de posibilităţi materiale. În primii cinci ani de căsnicie fuseseră fericiţi. Femeia născuse trei copii. Însă în timpul celei de-a treia sarcini se produseseră anumite schimbări în caracterul ei. Se autoconvinsese că soţul o înşală şi deveni cumplit de geloasă, descărcându-şi furia pe servitoarea din casă. Bănuielile ei erau alimentate de înfăţişarea plăcută a soţului ei, care ar fi putut să atragă pe oricine, inclusiv pe frumoasa lor servitoare.

În acel moment, medicul familiei le recomandase să se despartă. În absenţa soţului său, pacienta începu să scrie bileţele bărbaţilor pe care îi cunoştea şi să le dea întâlniri. De asemenea, acosta bărbaţi străini pe stradă. Când părinţii o surprinseseră în această ipostază, femeia ţipase:

— De vreme ce soţul meu mă înşală, nu văd de ce n-aş proceda la fel.

A fost readusă lângă soţul ei şi, la puţin timp după aceea, recomandată lui Sigmund de către medicul familiei.

După câteva şedinţe, Sigmund îl rugă pe soţ să vină la o consultaţie. Acesta îl asigură, aşa cum făcuseră şi părinţii, că bănuielile femeii n-aveau nici o bază reală. Tatăl ei îi povesti că în copilărie, fata nu se comportase normal. Şi soţul mărturisi că, în timpul logodnei, soţia lui se purtase foarte straniu: adesea îi atingea ca din întâmplare şi fără să vrea pe bărbaţii de pe stradă. Pe parcursul celei de-a treia luni de sarcină, observase o creştere ciudată a apetitului ei sexual. Mărturisi că nu mai putea s-o satisfacă. După aceea începuse să facă ceea ce soţul descria drept perversiuni. Insista ca el s-o masturbeze, să-i privească părţile intime şi să aibă cu ea relaţii sexuale prin anus. Nu-şi mai controla comportamentul nici în faţa servitorilor. Se masturba în prezenţa soţului ei, îl agresa sexual la orice oră din zi şi din noapte, îşi bătea joc de el pentru că nu este suficient de viril şi striga: „Am nevoie şi de alţi bărbaţi, nu numai de tine".

Sigmund trase concluzia că este un caz de nimfomanie, boală care îşi avea originea ideatică în copilărie şi ajunsese la apogeu acum, la tinereţe. Primii ani de căsnicie cu un bărbat frumos şi viril o satisfăcuseră temporar. Urmase apoi o regresie a libidoului, energiile asociate cu sexul ei s-au îndepărtat de obiectul dragostei reprezentat de soţul ei înapoi spre autoerotism. Sistemul de iluzii pe care şi-l crease, gelozia, acuzaţiile de necredinţă, vocile care îi şopteau că soţul ei e vinovat, toate acestea fuseseră inventate de subconştientul ei ca să-i învingă inhibiţia psihică şi să favorizeze manifestarea nestânjenită a nimfomaniei.

Sigmund descrise acest caz drept o paranoia instalată definitiv şi imposibil de tratat prin psihoterapie, pentru că mania aceasta avea tendinţa de a se extinde continuu în alte straturi ale minţii, devenind astfel permanentă. Pacienta venise la el prea târziu. Dacă medicul familiei ar fi adus-o imediat după primele scene de gelozie patologică, atunci când era numai în stare nervoasă, iar nimfomania nu apucase să se instaleze, ar fi existat eventual o şansă de transferenţă, ar fi putut să-i demonstreze că „la baza geloziei patologice se află, de regulă, proiecţia propriilor noastre dorinţe".