Istoria imperiului bizantin

Nãscut în capitala Siriei, dintr-o familie nobilã si bogatã - tatãl sãu, Secundus, avusese un rang în armatã - Chrysostom a fost crescut de o mamã iubitoare care, vãduvã la 20 de ani, s-a închinat cresterii îngrijite a copiilor sãi. El urmã cursurile de retoricã la scoala vestitului Libanios, care descoperi talentele extraordinare ale discipolului sãu, urmãrindu-1 cu admiratia si iubirea sa dincolo de anii de scoalã. S-a pãstrat o scrisoare de la el, prin care îl felicita pentru succesele sale de barou. Libanios socotea geniul lui Chrysostom ca un dar al muzelor si sperase sã-1 câstige pentru cauza vechilor credinte ale Greciei. Se spune cã, întrebat de prieteni pe patul de moarte pe cine lasã în locul sãu, ar fi rãspuns cã 1-ar lãsa pe.Ioan, dacã crestinii nu i 1-ar fi smuls290.

Episcopul Antiohiei, Meletios, se sili a-1 atrage la crestinism, si loan, obosit de pledoariile de barou, primi botezul si fu numit lector al bisericii din marele oras. Episcopul Flavian îl fãcu preot, însãrcinându-1 cu predica, si astfel si-a început loan Chrysostom cariera ilustrã în metropola Siriei. Faima elocventei sale se rãspândi în tot Orientul. Pentru el, interesul suprem nu sta în controversele teologiei, ci în morala practicã. El socotea cã datoria sa principalã era sã lupte îm-

290 Sozomenos, Hist. Eccles., VIII, Cap. II. [Despre cele douã personalitãti ale epocii, v. mai recent G. Dagron, Naissance, Index general, pp. 561 (s.v. Jean Chrysostome") si 562 (s.v. „Libanios").] ,,,• ,••• ...

234
potriva voluptãtii claselor bogate, sã denunte risipa de bogãtii care ar fi putut usura clasele sãrace. „Bogat te-a fãcut Dumnezeu pentru ca sã ajuti pe sãraci -proclama Chrysostom -, ca sã te mântui de pãcate prin milostenie". El se indigna de luxul peste mãsurã al femeilor care mergeau la bisericã în car aurit, tras de catâri albi, cu hamuri împodobite si în mijlocul u-nui alai de sclavi si eunuci, îmbrãcate în haine de mãtase, gãtite cu lanturi de aur, cu pãrul frizat strãlucind de perle si diamante, „ca femeile care joacã în teatru", ele veneau fãrã sfialã înaintea altarului, insultând în mod crud mizeria atâtor sãraci. „Biserica nu e fãcutã spre a expune într-însa asemenea bogãtii", le striga predicatorul.

Strãlucirea palatelor, a splendidelor lor portice, cu ziduri încrustate în marmurã si fildes, cu pardoseli în mozaic; luxul fãrã frâu al meselor, multimea sclavilor care formau cortegiul celor avuti, dând în lãturi lumea pe uliti dinaintea lor; spectacolele cu dansuri lascive si cântecele obscene; superstitiile, cu practicile lor grosolane, cu amulete si vrãjitorii; trufia filosofilor, care îsi purtau bãrbile lungi pe sub portice, toate trec, ca într-un film de cinematograf, pe dinaintea ochilor nostri, sub biciuirea nemiloasã a cuvântului sãu înaripat. Toatã viata artificialã, frivolã, ce caracterizeazã societatea metropolei siriene în aceastã epocã de agonie a lumii pãgâne, e târâtã la marea tribunã a predicii lui Chrysostom, ca sã-si audã osânda.

La Constantinopol înaltul prelat gãsea toate viciile Asiei, sporite încã de apucãturile unei Curti trufase, dominate de Eudoxia. Chrysostom era om de un ascetism împins pânã la extrem, de o fire asprã, putin

235
curtenitoare. Bury îl aseamãnã cu socialistii moderni, în aceastã pasionatã denuntare a celor bogati291. N-avea nimic din geniul împãciuitor al unui Ambrosius sau al unui Augustin. Scopul sãu era reforma moralã a lumii si temperamentul sãu aprins de sirian îi dãdea în aceastã misiune un avânt pasionat292.

Desi condamna inegalitatea socialã, nu pe cea politicã - si nimic nu era mai departe de gândurile sale decât faptul de a rãsturna ordinea stabilitã a lucrurilor, observã atât de judicios Bury -, spiritul cuvântãrilor lui tindea, desigur, sã-1 ridice pe sãrac împotriva bogatului si le-a fost usor dusmanilor sãi sã-1 acuze cã „seduce multimea".

Chiysostom atacã nu numai viciile si extravagantele celor avuti, dar si senzualitatea, lãcomia si avaritia clerului si cãlugãrilor. El se ridicase de la amvon împotriva femeilor care serveau clerul capitalei sub numele de surori, cenzurase aspru spiritul de desfrâu si simonie al prelatilor.

între femeile din înalta societate dusmane patriarhului, Palladius citeazã câteva intime ale Eudoxiei: Marsa, vãduva lui Promotus, în casa cãreia crescuse Eudoxia; Castricia, fiica lui Saturninus, Eugraphia, în casa cãreia se întâlneau vrãjmasii lui Chrysostom293.

în politica sa religioasã, patriarhul comise imprudente care-i stârnirã noi adversari. Cercetând abuzurile mai multor biserici din vestul Asiei Mici (401), el procedã cu asprime si depuse vreo 13 episcopi, care

291 Vezi frumoasa-i caracterizare, la Bury, op. cit., pp. 138-140.

292 Demougeot, p. 298

293 Ibidem, p. 300, n. 383.

236
trecurã în tabãra dusmanilor sãi. Altii, temându-se de aceeasi soartã, înteleserã cã siguranta lor nu se putea bizui decât pe ruina primejdiosului arhiepiscop, în care vedeau un tiran al Bisericii. Severian, episcopul de Gabala, în Siria, venise la Constantinopol, unde fusese bine primit de Chrysostom, care îl puse sã predice, si, în timpul lipsei sale din capitalã, îl lãsã a-i tine locul. Severian stiu sã câstige sferele Curtii si pe multi din adversarii lui Chrysostom. Când acesta se întoarse din Asia, diaconul Serapion, devotat patriarhului, îl învinui de erezie pe Severian, care ceru pedepsirea lui. Nemultumit cu pedeapsa usoarã aplicatã de patriarh, el pãrãsi capitala, dupã ce preveni Curtea, împãrãteasa, nemângâiatã de plecarea predicatorului ei favorit, îl recheamã si impune lui Chrysostom sã se împace cu el. O rãcealã se produse din aceastã cauzã între patriarh si Eudoxia.

Cel mai înversunat dusman al lui Chrysostom era Theophil, patriarhul de Alexandria, un mare ambitios, îndrãznet si impulsiv, râvnind a-si întinde hegemonia spiritualã asupra întregului Orient. La moartea lui Nectarius, voise sã-si impunã la Constantinopol un preot alexandrin, Isidor, si nu-i putea ierta lui Chrysostom faptul cã-i înlãturase protejatul. Theophil împãrtãsise pânã acum pãrerea ereticã a lui Origenes, care aruncase conceptia antropomorficã a divinitãtii. Aceeasi doctrinã stãpânea printre cãlugãrii numerosi din pustiul Nitriei, în Egipt, în fruntea cãrora se aflau patru cãlugãri numiti pentru statura lor înaltã „Fratii lungi". Ei stârnesc mânia arhiepiscopului prin interventia lor în favoarea lui Isidor, care intrase acum în conflict cu Theophil pe o chestiune de bani si fusese

237
condamnat de un Sinod de clerici servili ai prelatului. Acesta cãutã sã se scape de fratii inoportuni si declarã rãzboi origenismului, dând, în 401, o pastoralã în care-1 osândea pe Origenes si discipolii sãi. Un Sinod al sãu îi condamnã pe cãlugãrii din Nitria si-1 anatemiza pe Origenes; trupe obtinute de la prefect furã trimise sã-i aresteze pe supãrãtorii cãlugãri. „Fratii lungi", însotiti de 300 de cãlugãri origenisti, iau drumul Palestinei, unde, preveniti de Theophil, episcopii refuzã a le da adãpost. Ei vin atunci, cãtre sfârsitul anului 401, la Constantinopol, sã cearã protectia lui Chrysostom. Acesta îi primeste bine, dar nu vru sã comunice cu dânsii pânã ce nu le va examina cauza. Ei o întâlnesc pe Eudoxia, care venise sã se închine la capela Sfântul loan Botezãtorul, si ea le promite a interveni pe lângã augustul sãu sot pentru a le face dreptate. Cãlugãrii dau o cerere împãratului, acuzând pe Theophil, si, la îndemnurile Eudoxiei, Arcadius îl cheamã pe patriarhul Alexandriei la Constantinopol ca sã rãspundã la acuzatiile ce i se aduc, în fata unui Sinod prezidat de episcopul capitalei.

Epiphanios de Cipru fusese instigat de Theophil si adunase un Sinod al episcopilor sãi, care condamnase pãrerea lui Origenes. El fu îndemnat sã vinã la Constantinopol pentru a lua si semnãtura lui Chrysostom, iar Eudoxia îi fãcu o primire cãlduroasã, ceea ce-1 jigni pe Chrysostom, cãruia Epiphanios îi arãtase o mare ostilitate. Mânios, el tinu (403) o predicã plinã de violentele sale de limbaj obisnuite, cu aluzii transparente, în care se auzi cuvântul de lezabel. Eudoxia, simtin-du-se ofensatã, dãdu ascultare intrigilor partizanilor lui Theophil.

Chrysostom fãcu greseala de a refuza sã prezideze Sinodul ce avea sã-1 judece pe Theophil, sub cuvânt cã e vorba de lucruri petrecute în altã diecezã, si atunci acuzatul se transformã în acuzator. O listã de învinuiri împotriva lui Chrysostom fu prezentatã împãratului, care, sub influenta împãrãtesei, invitã Sinodul sã se ocupe de ele294, în vara anului 403, Theophil, sigur de protectia Curtii, convocã Sinodul sãu, ferindu-se a-1 tine în Constantinopol, unde populatia era de partea lui Chrysostom. Acest Sinod se întruni dincolo de Bosfor, în Palatul Stejarului {Dryas), construit de Rufinus. Majoritatea episcopilor erau egipteni, iar Chrysostom refuzã a se prezenta înaintea unui Sinod compus din dusmanii sãi si de patru ori repetã refuzul sãu, cu toatã porunca împãratului de a se supune. El a fost judecat în lipsã, acuzat de lucruri foarte diferite, din care nici unul nu era de ajuns spre a depune un episcop: cã vânduse marmura pusã de o parte de Nectarius pentru a decora biserica Sfânta Anastasia; cã pedepsise un cãlugãr care lovea pe sclavul sãu; cã îsi lua masa singur, ca un ciclop; cã insulta sau defãima pe clerici, cã rezervase pentru uzul sãu bãile palatului episcopal; cã numise pe Epiphanios nebun si demon; cã a intrigat contra lui Severian; cã a primit vizite ale femeilor s. a. Acuzatiile erau prea usoare si s-a invocat refuzul de a se prezenta dinaintea episcopilor. Sinodul 1-a condamnat, iar Arcadius a întãrit sentinta printr-un decret care pronunta exilul. Furia multimii care înconjura Marea

Ibidem, pp. 314-317.

i

239
Bisericã împiedicã ofiterii de a-1 ridica timp de trei zile.

Chrysostom, care nu voia sã-1 înfrunte pe împãrat sau sã provoace o revoltã, se furisã, într-o noapte, din palat, si se predã. Populatia, aflând aceastã deportare, se revoltã. Un cutremur de pãmânt se produse si se vãzu într-însul un semn al mâniei dumnezeiesti. Eudoxia, înspãimântatã, ceru lui Arcadius sã-1 recheme pe patriarh. Ea scrise acestuia, dezvinovãtindu-se si fãcându-i declaratii care o pun într-o frumoasã luminã. Chrysostom se întoarse în capitalã în mijlocul bucuriei generale, într-o procesiune solemnã, care se opri la Sfintii Apostoli, unde poporul îi ceru sã predice. Duminica urmãtoare, oficiind la Sfânta Sofia, el tinu o mare predicã, în care chemã binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului credincios, a împãratilor si pioasei împãrãtesc, împãcarea aceasta dintre prelat si Curte n-a putut fi durabilã din pricina temperamentului nestãpânit al lui Chrysostom. în curând, un incident comun îl împinge la o „grosolanã impolitete", cum o caracterizeazã Bury, fatã de împãrãteasã.

Câteva luni dupã întoarcerea sa, Simplicius, prefectul orasului, a dedicat basilicii o statuie de argint, în-fãtisând-o pe Augusta si asezatã în vârful unei coloane de porfir în mijlocul pietei Augusteon, aproape de Sfânta Sofia. Ceremoniile inaugurãrii aveau un caracter pãgân, însotite de dansuri si muzicã. Cântecul si zgomotul tulburarã serviciul divin de la Sfânta Sofia. Chrysostom nu-si putu stãpâni mânia si se plânse prefectului, aruncând invectivele sale obisnuite împotriva vanitãtii celor mari. Aceste excese de

240
limbaj furã raportate la Curte si exploatate de dusmanii episcopului influenti pe lângã împãrãteasã. Prietenele Eudoxiei, Eugraphia si Castricia, mai ales favoritul loan, dãdurã proportii incidentului. Eudoxia îsi manifestã supãrarea si Chrysostom agraveazã situatia printr-o nouã predicã lipsitã de mãsurã. Cu prilejul unei ceremonii în cinstea patronului sãu, în capela de la Hebdomon, aproape de vila Eudoxiei, el îsi începu predica, al cãrei text s-a pierdut, prin cuvintele295: „Din nou Herodiada se înfurie, din nou danseazã, din nou cere capul lui loan pe tavã". De astã datã, aluzia, era prea transparentã pentru ca Eudoxia sã nu se simtã insultatã296.

Chrysostom ceruse insistent convocarea unui Sinod general, care sã anuleze acuzatiile ce i se aduseserã în septembrie 403 si invitatiie erau trimise. Eudoxia era acum bucuroasã ca Sinodul sã fie compus din adversarii patriarhului, încât rezultatul sã fie confirmarea hotãrârii Sinodului de la Dryas. Theophil fãcuse o experientã care nu-1 putea încuraja la o a doua vizitã.; multi din episcopii sãi au venit însã si au fost instruiti sã facã uz de canonul Sinodului de la Antiochia din 341, dupã care, dacã un episcop depus de un Sinod ar apela la puterea temporarã, depozitia sa rãmânea definitivã si irevocabilã.

Sinodul se întruni la începutul anului 404. Dusmanii lui Chrysostom îi câstigarã pe episcopi prin convingere, coruptie sau constrângere. Sinodul de la Antiochia fusese însã pãtat de arianism si dusmanii lui

Repetate la Socrates si Sozomenos. Demougeot, op. cit., pp. 325-326.

241
Chrysostom se aflarã într-o pozitie dificilã, care fãcu sã se tãrãgãneze lucrurile câteva luni. Dar împãratul persistã în refuzul sãu de a se împãrtãsi cu patriarhul. Pastele se apropia, Arcadius îi interzise lui loan sã pãrãseascã palatul episcopal, în ziua de Pasti (17 aprilie 404), o ciocnire avu loc între credinciosi si armatã, în thermele lui Constantin, unde aceia veniserã de la Sfânta Sofia, asteptându-1 pe loan si clerul sãu. Ea se încheie cu câtiva morti. A doua zi, altã încãierare se produse cu publicul adunat afarã din bisericã, pentru serviciul divin. Iarãsi morti si rãniti. loan, exasperat, fãcu apel la Papã. Trimise o lungã scrisoare lui Innocentiu, povestind toate cele întâmplate de la afacerea „Fratilor lungi" si cerând un Sinod ecumenic. Theophil, prevenit, ttrimise Papei actele Sinodului de la Dryas, dar Papa se pronuntã de partea lui loan si aprobã tinerea unui Sinod ecumenic. Rãspunsul sosi însã dupã ce Chrysostom plecase în exilul sãu definitiv, cãci, la insistentele adversarilor, Arcadius, pentru a pune capãt conflictului, îi poruncea lui Chrysostom sã plece, escortat, în exil. El se supuse, spre a evita o nouã revoltã. Iesind pe o poartã dosnicã, ca sã însele vigilenta credinciosilor (20 iunie), fu îmbarcat în ascuns si dus pe coasta Bithyniei. în aceeasi noapte, focul izbucni la Sfânta Sofia si, alimentat de un vânt puternic, se întinse la clãdirile vecine, cuprinse Senatul si edificiile palatului imperial dinspre sud. Pagubele au fost imense. Cercetãrile ordonate de Arcadius atribuirã focul aderentilor lui Chrysostom, si o mare prigonire se dezlãntui împotriva lor297.

242

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

I

O grindinã teribilã se abãtu asupra orasului, si se vãzu în ea un semn al mâniei divine. Curând dupã aceea, la 6 octombrie 404, împãrãteasa Eudoxia muri.

Chrysostom a fost transportat la Kukusos, orãsel aflat la hotarul Cappadociei si Armeniei, în muntii Taurus, „cel mai pustiu loc de pe tot pãmântul", cum scrie exilatul cãtre un prieten al sãu. Aici îsi petrecu ilustrul prelat cei din urmã trei ani, întretinând, din adâncul singurãtãtii sale, o corespondentã activã cu prietenii si admiratorii sãi din toate pãrtile crestinãtãtii, si trimitând tuturor cuvântul de îmbãrbãtare pentru credintã. Dusmanii se temurã încã de el, socotind cã e prea aproape de capitalã si gãsirã prudent a-1 strãmuta într-un loc mai depãrtat. Ei smulg lui Arcadius un nou ordin prin care Chrysostom era transferat la poalele Caucazului, la Pityus (azi Pitzunda), pe tãrmul Pontului Euxin. în drumul cãtre aceastã nouã destinatie a exilului sãu, Chrysostom, slãbit de puteri, îsi dãdu sfârsitul la Comana Pontului, în ziua de 14 septembrie 407298.

297 Demougeot, op. cit., p. 351. [K. Holum, Theodosian Empresses, Berkeley, 1982; F. van Ommeslaeghe, Jean Cbrysostome en conflit avec l'imperatrice Euduxie, Ana. Boli., 97 (1979), pp. 131-159.]

298 [Acest exil al lui loan Chrysostomos apare uneori în hagiografia bizantinã, ca si în cea post-bizantinã: pentru aceasta din urmã, dãm ca exemplu traducerea româneascã a Vietii lui Nifon, redactatã în veacul al XVI-lea de cãtre protosul athonit Gavriil: „Deci îi veni (lui Neagoe Basarab — n.n. - T.T.) cuget si gând bun, dumnezeiesc în inima lui, ca si mai demult (lui) Teodosie cel Mic împãrat, sã mute moastele sfântului loan Hrisostom de la Cucus (subl. ns. - TT) în tarigrad, ca sã dea iertare si tãmãduire maicei sale Evdoxiei împãrãtesei, într-al aceluia chip se asemãnã si crestinul Neagoe Vodã" (în Literatura românã veche (1402-1647), voi. I, Bucuresti, 1969, p. 86)].

243

NICO1AE BÃNESCU

Aceste frãmântãri religioase au avut urmãri pentru relatiile dintre Curtile de la Constantinopol si Rave-nna. Stilicho îl îndemnã pe Honorius sã adreseze fratelui sãu în douã rânduri scrisori de imputãri, la care guvernul oriental nu dãdu nici un rãspuns. Papa Innocentiu adunã la Roma un Sinod de episcopi italieni, care declarã condamnarea lui Chrysostom ilegalã, cerând tinerea unui Sinod general la Thessalonic. O ambasadã de episcopi romani si câtiva orientali, prieteni ai lui loan, servind drept cãlãuze, fu expediatã de Papã sã-i ducã lui Arcadius aceste decizii. Dar ambasada fu maltratatã: Anthemios, ministrul atotputernic în Orient si dusmanul lui Stilicho, îi împiedicã sã pãtrundã în palat, îi interneazã într-un fort si, în cele din urmã, îi trimite înapoi în Italia. Episcopii orientali veniti cu dânsii furã arestati si deportati. Toate acestea duserã la o rupturã între cele douã Curti.

Memoria marelui patriarh a fost totusi reabilitatã datoritã tenacitãtii lui Innocentiu si episcopilor occidentali. Papa se încãpãtâna sã nu reia relatiile cu Orientul atâta timp cât numele lui loan nu fu înscris pe dipticele în care figura lista episcopilor de Constantinopol. Spre a-1 împãca, patriarhul Atticus satis-fãcu dorinta Papei. Apoi Cyril, nepotul si urmasul lui Theophil în Scaunul Alexandriei, se hotãrî la rândul sãu a înscrie numele lui loan pe diptice. El îndeplini acest lucru, dupã Battifol, înainte de 419, dupã Mgr. Duchesne, cãtre 429-430, iar dupã treizeci de ani de la moartea lui Chrysostom, la cererea pioasã a populatiei si clerului capitalei, rãmãsitele ilustrului lor pãstor furã aduse în orasul imperial (ianuarie 438). împãratul Theodosius al II-lea merse întru întâmpinarea

244
lor la Chalkedon si conduse el însusi procesiunea solemnã la mormântul episcopilor de Constantinopol. împãratul se rugã înaintea sicriului pentru pãrintii sãi. loan Chrysostom a rãmas pânã astãzi una din cele mai strãlucite figuri ale Bisericii de Rãsãrit, cãci, asa cum îl caracterizeazã atât de lapidar N. lorga, „rareori o viatã, un grai si un scris au fost mai strâns unite într-o personalitate vrednicã de respectul tuturor timpurilor"299.

d. Prima invazie a lui Alaric în Italia (401-403)

Când s-a retras din Peloponez (397), Alaric a pãtruns cu vizigotii sãi în Epir. Timp de patru ani, el a rãmas în acele pãrti, cu titlul magister militum per Illyricum, obtinut de la Arcadius. Profitând de aceastã situatie, barbarul si-a echipat trupele cu arme din arsenalele romane ale diecezei Daciei, si apoi, deodatã, se hotãrãste a nãvãli în Italia. Illyricum nu-i oferea mare lucru, Thracia fusese stoarsã; apoi soarta lui Gainas îi dãduse de gândit. Italia, pe care o cunoscuse, îl atrãgea. E probabil cã nu se gândea sã dureze acolo un regat, ci, cum crede Bury, sã obtinã de la Honorius un teritoriu si concesii în provinciile Dunãrii. Momentul prielnic a fost pentru el nãvãlirea în Noricum si Raetia a unei mase de triburi germanice, pornite dinspre Baltica, la sfârsitul anului 401, sub un

299 Cãrti reprezentative în viata omenirei, Bucuresti, 1916, p.115. [Lucrarea a avut o a doua editie, în 5 volume, tipãrite la Bucuresti în perioada 1924-1935, precum si una recentã, îngrijitã de M. Gherman, apãrutã în douã volume la Bucuresti, Ed. Enciclopedicã, 1991.l

245
sef sãlbatic, Radagais (Radagaisus), pe urma unei mari furtuni stârnite, pe la 400, în acele locuri, de o miscare uriasã, dezlãntuitã de la extremitatea de rãsãrit a Asiei. Lupte mari, provocate în China de Tulun, sau selun, sau Zarun, seful unui numeros popor jen-jen (gengen)300, care se întinsese din Coreea pânã dincolo de Irtâs, îi silirã pe huni sã fugã dinaintea lor. Ei se îndreptarã spre tinuturile Pontului Euxin, mai dinainte ocupate de triburi înrudite. Nãvala lor împinse toate aceste neamuri cãtre nord, pânã la Marea Balticã, în fata acestei mari migratii, locuitorii din preajma Mãrii Baltice sunt siliti sã-si pãrãseascã, la rândul lor, locurile. Astfel pãtrunde Radagais în provinciile imperiului, si Stilicho îsi duce trupele peste Alpi, ca sã respingã nãvãlirea, ceea ce reuseste. De acest moment, în care Italia se gãsea fãrã apãrare, se foloseste Alaric. El trecu Alpii, în noiembrie 401, asediind Aquileia, care cãzu repede.

Intrarea gotilor în Italia produse consternare. Barbarii erau un întreg popor, toate triburile vizigote care ocupau Illyricum oriental. Honorius voia sã fugã în Gallia si cu greu fu convins cã va fi în sigurantã între zidurile Milanului. în cele douã luni urmãtoare, orasele Venetiei deschiserã portile înaintea lui Alaric si acesta era gata sã meargã a asedia Milanul. Stilicho

300 [Acest popor, ortografiat si jouan-jouan, îsi crease un imperiu efemer între Coreea si Turkestan, nimicit de tiurci prin 552; faptul s-ar fi aflat la originea migratiei avare spre vest, dar dupã alte opinii avarii ar fi diferiti de jouan-jouan (L. Musset, Les inva-sions. Les vagues germaniques, Paris, Presses Univ. de France, 1965, p. 61-62)].

246
avea putine trupe. El sfãtui pe împãrat si Curtea sã reziste la Milan pânã când va strânge trupe la frontiera cea mai apropiatã, în decembrie 401, plecã în acest scop în Raetia si Noricum, recrutã soldati mercenari vandali si alani, la care adãugã armata din Raetia si trupe rechemate de la Rin si din Britannia. El soseste la timp, la sfârsitul lui februarie 402, si scapã Milanul asediat de Alaric. Acesta, atacat în lagãrul sãu, ridicã asediul si o apucã pe valea Tanaro spre vest, silindu-se sã ajungã la sud de Turin, la drumul ce ducea în Gallia. Stilicho îl urmãri, si Alaric, temându-se a nu fi încercuit, de la Asti (Hasta) o luã spre sud. Stilicho se grãbi si cãzu asupra lagãrului barbar, asezat într-un punct strategic la Pollentia (Pollenza). El nu mai asteptã armata din Gallia si lupta se dãdu în ziua de Pasti (6 aprilie 402), sustinutã cu mare curaj de ambele pãrti; dar Stilicho putu ocupa lagãrul got, iar familia lui Alaric si bogãtiile lui cãzurã în mâinile sale. Vizigotii coborârã de-a lungul tãrmului liguric în directia Etruriei. Stilicho deschise negocieri, si Alaric primi sã pãrãseascã Italia. Conditiile nu le cunoastem301. Nemultumit de rezultat, Alaric rãmase în apropierea hotarelor si, la începutul verii 403, trecu iarãsi în Italia, atacând Verona. Dar Stilicho, care-i spionase miscãrile, îl încercui sub zidurile Veronei, atacându-1 din toate pãrtile. Alaric se bãtu cu înversunare, dar suferi un dezastru complet. El apucã atunci, cu restul trupelor, drumul spre nord, urmãrit de învingãtori. Stilicho trateazã din nou. Se încheie un foedus, prin care i se permite lui Alaric sã se aseze în districtele de

101 Buiy, op. cit., pp. 160-162.

247
frontierã, pe Sava302, de unde îi putea fi de ajutor pentru a-si realiza planul de a anexa Illyricum de Est. învins de atâtea ori, regele vizigot rãmase nemiscat câtiva ani.

Senatul îl invitã pe împãrat sã celebreze aceste mari biruinte odatã cu al saselea consulat al sãu, în 404. Procesiunea trecu pe sub un arc de triumf impunãtor; Stilicho fu aclamat pe carul triumfal alãturi de Honorius. împãratul stãtu atunci la Roma câteva luni, dând populatiei jocuri de circ. Suprimarea luptelor de gladiatori, de care vorbesc unii cu acest prilej, nu se documenteazã303.

Pericolul ce-1 amenintase pe împãrat la Milan îl face sã-si caute un adãpost mai sigur fatã de invaziile germanice, astfel cã el si-a dus Curtea si guvernul de la Milan la Ravenna, care, situatã în mijlocul lagunelor si insulelor, la 10-12 mile de gura sudicã a Padului, putea înfrunta un dusman, cum au probat-o evenimentele, mai bine decât orice alt oras al peninsulei.

înainte de Augustus, Ravenna fusese un obscur oras provincial. Augustus 1-a ales spre a f i o statiune navalã, construind un port, Classis, la trei mile depãrtare de oras, cu care a fost unit printr-o sosea solidã peste lagune. Portul putea adãposti 250 de corãbii de rãzboi. Printr-un canal, Augustus aduse aici apele Padului prin mijlocul orasului pânã la port. Aceeasi apã fu introdusã în santul ce împrejmuia zidurile si era distribuitã apoi pe o mie de canaluri