Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,31 Mb.
|
|
Gotii au fost rãsplãtiti pentru serviciile lor, dându-li-se locuri în Gallia si anume Aquitania secunda, între Garonne si Loire, cu orasele Bordeaux si Toulouse. Narbonne si coasta Mediteranei au fost rezervate imperiului319. Erau acum prin urmare douã regate teutonice sub autoritatea romanã pe pãmântul Galliei: regatul burgund la Rin (Burgundia din Niebelungenlied) Bury, op. cit., p. 204. ; 263 NICOLAE BANESCU si regatul vizigot la Atlantic. Wallia n-a trãit sã-si vadã aceastã asezare a poporului sãu: el muri câteva luni dupã încheierea pactului si un nepot al lui Alaric, Theoderic I, fu ales la tron (418)320. Theodosius al II-lea si Pulcheria, împãratii din Bizant, refuzarã a-i recunoaste pe Constantiu al III-lea si pe Placidia ca Augusti, poate - cum observã Bury -fiindcã Placidia fusese cãsãtoritã cu Athaulf, poate si fiindcã socoteau cã, dupã moartea lui Honorius, întreg imperiul va fi reunit sub sceptrul împãratului din Bizant321. Constantiu muri dupã o domnie de 7 luni (2 septembrie 421). Dupã disparitia sa, Honorius intrã în ceartã cu sora sa vitregã si la Ravenna se formeazã douã partide, sustinând cauza fiecãruia dintre ei. Disensiunea sporind, Placidia fu izgonitã, cu copiii sãi, din Ravenna. Ea cãutã refugiu la Constantinopol (423). Câteva luni mai în urmã, domnia lui Honorius îsi afla sfârsitul: el muri de hidropizie, la 15 august 423. 320 Ibidem, n. 5. 321 Ibidem, pp. 209-210. 264
a. Minoratul sãu. Guvernarea lui Anthemios. Pulcheria Augusta. Arcadius lãsa dupã el un fiu de vreo sapte ani, pe Thedosius al II-lea, asociat mai dinainte la tron si imperiul avu norocul sã aibã în fruntea administratiei sale un om superior, pe Anthemios, prefectul Orientului, care condusese afacerile statului în ultimii ani ai domniei celui dispãrut, învestit cu cele mai înalte titluri si demnitãti - patrikios, prefect al pretoriului, consul - Anthemios, prin însusirile sale deosebite, avu o mare ascendentã asupra contemporanilor sãi. Synesius, Sfântul loan Chrysostom n-au decât cuvinte de laudã pentru el. El restabili armonia între Curtea din Constantinopol si cea din Ravenna si asigurã, printr-un nou tratat, pacea la frontiera Persiei. O invazie a regelui hun Uldin în Moesia de Jos fu respinsã de el, fãcând prizonieri o hoardã numeroasã de skiri, aliati ai hunilor, colonizând-i în Asia Micã. Pentru asigurarea frontierei de nord împotriva viitoarelor nãvãliri, Anthemios luã mãsuri ca o flotilã sã stationeze în apele Dunãrii. El se îngriji apoi de restaurarea oraselor din Illyricum, devastate de incursiunile barbarilor. Lui i se datorã si constructia marelui zid ce înconjoarã cãtre uscat Constantinopolul, completat apoi printr-un al doilea. Fundatia lui Constantin cel Mare se întinsese de la întemeierea sa, în chip considerabil, în mai putin de o sutã de ani, populatia orasului se înmultise atât de mult, încât trecuse dincolo de zidul lui Constantin, fiind expusã urgiei barbarilor, care cutreierau îndrãznet 265
NICOLAE BANESCU tinuturile pânã sub zidurile capitalei. Spre a o pune la adãpost, Anthemios ridicã, în 413, cam la o milã de zidul cel vechi, zidul interior al centurii de întãriri, completat în urmã, zid flancat de 96 turnuri puternice. Kyros, prefectul orasului, întinse în 439 acest zid de-a lungul Mãrii Marmara si Cornului de Aur. Ruinat apoi de un cutremur, Constantin, prefect al pretoriului, îl restaura si întãri, în 447, ridicând înaintea lui un al doilea zid cu turnuri. Fortificatia se alcãtuia din cinci elemente. Zidul interior, cea mai puternicã apãrare, de o grosime de 14 picioare, era întãrit de 96 de turnuri de câte 60 de picioare înãltime. Fiecare turn avea douã camere, din care cea de sus, cu intrare de pe parapetul zidului, era plinã de munitii si întotdeauna ocupatã de paznici, între zidul interior si cel exterior se întindea o terasã, largã de la 50 pânã la 64 de picioare. Zidul exterior era numai de douã pânã la 6 Vi picioare grosime si construit, în cea mai mare parte, în arcuri. Era si acesta prevãzut cu 96 de turnuri, de la 30 pânã la 35 de picioare înãltime, în partea din afarã a zidului se afla un rambleu lung de 61 de picioare si dincolo de el un sant de adâncime variatã, tot de 61 de picioare lãrgime si împãrtit prin stavile. santul avea legãturã cu marea, care-i furniza apa. Zidurile erau strãbãtute de zece porti, dintre care cinci erau folosite în scopuri exclusiv militare. Intrarea principalã si cea mai renumitã era Poarta de Aur, lângã Marea Marmara, pe unde intrau triumfal împãratii întorsi din expeditii. Ea a putut fi ridicatã de Theodosius cel Mare ca un arc de triumf, în memoria 266 I
victoriei sale asupra rebelului Maximus. Avea trei bolti si era ziditã din blocuri enorme de marmurã lustruitã322. Regiunea a XlII-a, dincolo de Cornul de Aur, cunoscutã sub numele de Sycae si apoi de Galata, nu era fortificatã. Comunicatia cu aceastã regiune se fãcea cu luntri, dar Cornul de Aur se trecea pe un pod de lemn, al cãrui capãt de sud era la Blachernae. lustinian va clãdi acest pod din piatrã. Fortificatia aceasta s-a pãstrat neschimbatã în tot cursul vietii Bizantului. Ea a înfruntat eroic, timp de o mie de ani, asalturile furioase ale atâtor barbari. Resturile acestei formidabile întãrituri, cunoscute sub numele de Zidul lui Theodosius, sunt si astãzi în picioare, aproape în starea în care au rãmas pe urmele cuceririi turcesti, constituind unul din cele mai grandioase monumente ale Bizantului323. La 4 iulie 414, Theodosius al II-lea ridicã pe sora sa, Pulcheria, la rangul de Augusta. Desi numai în vârstã de 16 ani, ea luã în mâinile sale regenta pentru fratele sãu. Numele lui Anthemios nu se mai întâlneste de acum înainte. E probabil cã nu mai era în viatã, 322 Descrierea amãnuntitã la Bury, op. cit., I, pp. 70-72 si la Van Millingen, Byzantine Constantinopole, p. 46 si urm. 323 A fost un moment vorba, în timpul nostru, sã se dãrâme aceste glorioase resturi si interventia constiintei europene a putut opri impietatea. Ce minunatã ar fi însã si o operã de restaurare a acestui imens monument, spre a-1 apãra de continua ruinã si a-1 asigura împotriva atingerii fatale a timpului si oamenilor! O contributie solidarã internationalã n-ar putea fi refuzatã unei asemenea initiative. Ea poate veni din partea unui congres international al bizantinistilor. 267
Pulcheria, mai mare cu doi ani decât Theodosius, a dovedit o energie de care n-a fost niciodatã capabil indolentul sãu frate. Ea conduse de fapt imperiul, în numele sãu, aproape 40 de ani. Foarte instruitã, vorbind si scriind greceste si latineste, lucru rar pe atunci la Constantinopol, Pulcheria luã asuprã-si educatia tânãrului basileu, dându-i cei mai buni profesori si instruindu-1 în arta de a guverna. Foarte evlavioasã, închinatã Bisericii, ea se îngriji ca fratele sãu sã fie crescut în principiile crestine. Fiul lui Arcadius n-avea însã posibilitãtile si entuziasmul marilor avânturi ale spiritului si ocupatii inutile îl absorbeau în orele sale libere, îsi petrecea de obicei timpul cu pictura si gravura, îi plãcea a transcrie, într-o frumoasã caligrafie, manuscrisele vechi si a le împodobi cu miniaturi. Pentru aceste înclinatii, el a trecut în istorie cu porecla de „caligraful", KocAAvypacpoc;. b. Athenais-Eudokia. Pulcheria s-a îngrijit a afla pentru fratele sãu si o sotie, dupã dorinta pe care acesta i-o exprimase. Cronica lui Malalas ne-a transmis povestea romanticã a acestei cãsãtorii, care înãltã pe tronul Bizantului o frumoasã si instruitã provincialã. Theodosius cerea surorii sale sã-i afle înainte de toate o fatã de o frumusete fãrã pereche. Nu-1 interesa dacã era nobilã ori de sânge împãrãtesc sau bogatã. O împrejurare neasteptatã aduse la Curtea imperialã minunea care nu putuse fi gãsitã pânã atunci, cu toate cercetãrile fãcute în toate pãrtile: o fatã de o fru- 268
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN musete extraordinarã, inteligentã si foarte instruitã, cu numele Athenais, „fiica filosofului athenian Leontios". Atena veacului al V-lea era mai cu seamã vestitã prin scolile sale. Toatã viata ei palpita în jurul acestor scoli, în care declamatiile retorilor întretineau încã viu cultul literaturii clasice a Greciei. Studiul antichitãtii stãpânea, în aceastã epocã, întreaga educatie. Academia lui Plato, ultimul refugiu al cugetãrii elene, aduna în jurul sãu la Atena tineri din toate provinciile, atrasi de reveria misticã si de speculatiile subtile ale neoplatonismului. Leontios a fost unul din învãtatii care au ocupat la Atena „tronul sofistilor", cum se spunea învãtãmântului public al artei oratorice. El strânse o avere imensã si se îngriji a da fiicei sale o învãtãturã aleasã. însusirile deosebite ale fetei, frumusetea ei fãrã seamãn îl fãcurã pe Leontios s-o creadã predestinatã unui viitor strãlucit. Având si doi bãieti, când fu aproape de moarte, pãrintele lãsã acestora prin testament întreaga avere. Athenais avea sã primeascã numai o sutã de monede de aur, „cãci îi ajunge - zicea prin testament tatãl - norocul sãu, care e mai presus de norocul oricãrei femei". Athenais se rugã în zadar de fratii sãi sã nu-i rãpeascã dreptul; acestia furã neînduplecati si o alungarã chiar din casa pãrinteascã. O sorã a mamei o primi la ea si o duse la Constantinopol, la altã mãtusã, sora lui Leontios, si amândouã o îndemnarã sã se plângã la Curte împotriva nedreptãtii ce i se fãcuse. Astfel ajunge Athenais în audientã la Pulcheria. Era de 20 de ani. Frumusetea ei mare, miscãrile-i pline de gratie, inteligenta-i sclipitoare, elocventa cu care-si pleda cauza fãcurã o im- 269 NICOLAE BANESCU presie adâncã asupra Augustei. Aceasta puse câteva întrebãri mãtuselor privitoare la copila care-o fermecase, le porunci sã astepte, luã din mâinile lor plângerea si alergã la fratele sãu. Pulcheria trezi curiozitatea tânãrului împãrat prin descrierea entuziastã a frumusetii fiicei lui Leontios, prin admiratia pentru inteligenta si instructia ei. Theodosius chemã pe prietenul si confidentul sãu Paulinos si amândoi se ascunserã dupã o perdea, în apartamentul surorii sale, unde aceasta o introduse pe strãinã. Efectul acestei confruntãri fu decisiv: împãratul se declarã hotãrât a o lua de sotie. Retinutã la Curte, frumoasa atenianã renuntã la cultul pãgân si, botezatã de patriarhul Attikos, primi numele crestin si împãrãtesc de Eudokia, iar în ziua de 7 iunie 421 ea îsi celebrã, cu strãlucirea fastului obisnuit, cãsãtoria cu Thedosius al II-lea. Athenais-Eudokia nãscu, dupã un an, pe Eudoxia si, în anul urmãtor, fu proclamatã Augusta. Ea trãi multã vreme în armonie cu Pulcheria, care exercita încã marea sa influentã asupra lui Theodosius. în octombrie 437, Eudokia avu bucuria de a-si vedea fiica pe tronul glorios al Romei, prin cãsãtoria sa cu Valentinian al II-lea. Dupã un an, ea pleca în pelerinaj la Ierusalim, însotitã de o suitã strãlucitã, ca sã aducã multumiri la mormântul Mântuitorului pentru norocul fiicei sale. împãrãteasa rãmase acolo timp de un an, vizitând bisericile si adorând moastele pretioase pãstrate în orasul sfânt. Când se întoarse la Constantinopol, în 439, norocul frumoasei ateniene începu a se întuneca. Neîntelegerea intrase în familia imperialã si Eudokia cãzu în curând în dizgratia împãratului. O intrigã în jurul prie- 270
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN teniei dintre Eudokia si Paulinos, povestitã tot atât de romantic de acelasi cronicar, ne dã singura explicatie a acestei dizgratii. Dar eunucul Chrysaphios, foarte influent pe lângã Theodosius, n-a fost, poate, strãin de aceastã intrigã. Cum presupune Bury, el a putut sã despartã pe cele douã Auguste, pentru a le scoate apoi, pe rând, din afectiunea împãratului si a-si asigura atotputernicia324. Pierzându iubirea si încrederea lui Theodosius, Eudokia ceru voie a se retrage la Ierusalim (443), unde îsi petrece în amãrãciune cei din urmã ani ai vietii sale odinioarã atât de fericitã. Sufletul sãu pasionat aflã adesea motive de agitatie. Ea se aruncã în bratele monofisismului, atât de puternic în acele regiuni, cãutând, poate, în aceasta si o rãzbunare împotriva Curtii, care-i nimicise viata. în singurãtatea tristã a exilului, Eudokia îsi aflã o mângâiere în operele de caritate si în ocupatiile literare, învãtata fiicã a lui Leontios cultivase cu iubire poezia si avusese la Curte cenaclul sãu de literati, printre care Kyros din Panopolis se distingea prin talentul sãu de poet. Din primii ani ai ridicãrii sale pe tron, Eudokia cântase în versuri eroice biruintele armatelor imperiului asupra persilor. Reluându-si aceste îndeletniciri, basilissa îsi puse acum talentul în serviciul credintei. Ea traduse, în acelasi metru epic, pãrti din Vechiul Testament si un critic de reputatia patriarhului Photios are frumoase cuvinte pentru aceastã operã, caracterizatã ca „vrednicã de laudã pentru o femeie si împãrãteasã". Eudokia traduse apoi Profetiile lui Daniel si Zacharia, compuse asa-numitele „cen- 324 Cf. Cedrenus, I, p. 601 (Bonn). 271 NICOLAE BANESCU toane din Homer", povestind episoade din viata Mântuitorului, cu ajutorul versurilor din Homer, combinate în chip ingenios. Dar opera sa de seamã a fost poemul în trei cânturi închinat Sf. Cyprian, povestea minunatã a tinerei crestine Justina si a ispitelor celebrului vrãjitor, spre a o face sã cadã în mrejele iubirii ce apelase la el. Legenda vrãjitorului din Antiochia, convertit la crestinism în puterea credintei, a martiriului ce încununeazã viata sa si a Justinei, trãia în amintirea oamenilor. Ea pare a oglindi, în multe privinte, propria istorie a fiicei de filosof325. Verificând-o, Athenais-Eudokia a pus în ea ceva din propriul sãu suflet. Photios nu pregetã a lãuda mult poemul. Soarta a fost crudã cu frumoasa Athenais. Dupã ce îi zâmbise atât de radios în splendida-i tinerete, a fã-cut-o apoi sã guste pânã la fund din paharul amãrãciunilor. Supravietuind tuturor catastrofelor familiei sale, ea se stinse din viatã în orasul patimilor lui Christos la 20 octombrie 460. Istoria ne-a pãstrat un amãnunt care pãtrunde ca o razã de dincolo de mormânt în misterul dramaticei cãderi a basilissei: „Când fu sã-si dea sufletul — scrie Malalas326- ea jurã cã a fost nevinovatã de acuzatia pentru Paulinos". t c. Evenimentele politice din Occident, în Orient, domnia lui Theodosius al II-lea avu câteva timp liniste; dar Orientul fusese zguduit de mari tulburãri. 325 F. Gregorovius, Athenais, III AuflL, Leipzig, 1892, p. 248. Cf. Ch. Diehl, Figures byzantines, I-ere serie, Paris, 1909, p- 48. [v. si K. Holum, op. cit., pp. 112-224.] 326 P. 358 (Bonn), Cf. Cedrenus, I, p. 607 (Bonn). 272
327 F. Lot, Decomposition de l'empire (395-751), Colectia „Histoire de Moyen Age", Paris, 1928, t. I, p. 52 si urm. Cf. E. Stein, Geschichte des spãtromischen Reiches, I, pp. 428-429. 273
NICOLAE BANESCU Galla Placidia conduse ca regentã Occidentul, în primii 12 ani ai domniei lui Valentinian si autoritatea sa n-a fost contestatã. Numai rivalitatea marilor generali i-a creat dificultãti. Comanda militarã supremã de generalisim (magister utriusque militiae) o avu la început Felix timp de patru ani (425-429). Aetius fu apoi învestit de Placidia cu aceastã comandã, pentru succesele sale în Gallia, unde adusese la ascultare pe Theodoric I al vizigotilor. La instigarea sa, se crede, Felix pieri într-o revoltã la Ravenna (429). Aetius, menit a avea o situatie predominantã, era fiul lui Gaudentius din Moesia de Jos (ofiter subaltern al lui Stilicho)328 si ridicarea lui repede în cariera sa se da-toreste relatiilor strânse cu regele hunilor, la Curtea cãruia stãtuse în copilãrie ca ostatic. Legând prietenie cu Rugila si cu urmasii sãi, el putu dobândi la nevoie trupe de huni, cu care îsi câstiga izbânzile. Un alt general de frunte al epocii a fost Bonifaciu, trimis sã cârmuiascã Africa. Devenind suspect, prin intrigile lui Felix, el fu chemat a se justifica si aceasta îl împinge la revoltã (427). Se zice cã atunci ar fi chemat pe vandali din Spania, ca sã-si împartã Africa, dar faptul nu se adevereste. E mai probabil sã fi fost chemati, sã fi apelat la ei, cum presupune Brooks, amândoi beligerantii (Sigisvult, comandantul armatei imperiale, ca si rebelul). Simpla coincidentã a întâmplãrilor a dus, poate, la aceastã pãrere, cãci doi ani mai târziu avu loc invazia 328 Aetius se nãscuse la Durostorum. [L. Varady, Das letzte Jahrhundert Pannoniens, 376-476, Amsterdam, 1969, pp. 257 si urm., precum si alte titluri în EPLBIP, voi. I, pp. 127-128.] ;, 274 ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN vandalilor în Africa. Destinul lor istoric e cum nu se poate mai bine caracterizat de Bury, când spune cã vandalii, poate cei dintâi care au trecut Baltica dintre popoarele est-germane, au fost ursiti „sã-si afle ultima lor locuintã si mormântul lor în Africa"329. încã din 409, patru popoare barbare trecuserã Pirineii în Spania, ocupând diferite provincii. Vandalii asdingi, sub regele lor Gunderic, împreunã cu suevii, ocuparã Gallaecia, la nord de Duro; alanii se asezarã în Lusitania (azi Portugalia), iar vandalii silingi în Baetica de Sud. Vizigotii furã apoi adusi si ei în Spania de regele Athaulf. Dupã moartea acestuia, Wallia, care-i urmã, aduse servicii imperiului zdrobind pe silingi, ale cãror resturi, pentru a scãpa, se alipirã as-dingilor. Dupã plecarea vizigotilor în Gallia, vandalii se încaierã cu suevii si interventia comitelui Asterius al Spaniei îi sileste pe vandali sã se coboare în Baetica, unde imperiul nu-i recunoaste330. Gunderic îsi luã titlul de „rege al vandalilor si alanilor"; el cucereste Noua Cartaginã si Hispalis (Sevilla). Murind în 428, fu urmat la tron de Geiserich (în formã romanizatã Genseric), cel mai însemnat si mai abil dintre sefii germani din acel timp. Spania nu multumea ambitia sa. El plãnui, cum fãcuserã mai înainte regii vizigoti, sã treacã în Africa, împrejurãrile trebuiau sã-1 încurajeze: stãpânirea romanã era acolo zguduitã de revoltele maurilor, de schisma ereticilor donatisti si de separatismul guvernatorilor. Genseric nu avea, prin urmare, nevoie - 329 Bury, op. cit., p. 244. 330 Ibidem, pp. 202-209. 275
în mai 429, tot poporul vandalilor si alanilor se îmbarcã si trecu în Africa. Placidia cãutã sã-1 câstige din nou pe Bonifaciu, care primi iarãsi comanda. Ciocnindu-se cu Genseric în Numidia, el fu învins si se închise în Hippo, apãrându-se cu îndârjire timp de un an (430-431). Sfântul Augustin muri acolo la începutul asediului. Genseric ridicã asediul în iulie 431. Forte noi se trimit din Italia si de la Constantinopol, sub conducerea lui Aspar, dar ele furã zdrobite în bãtãlia care avu loc. Bonifaciu se întoarce în Italia si e bine primit de Placidia, care-i dã comanda supremã în locul lui Aetius. Dar acesta nu se supune si cei doi rivali se ciocnesc lângã Ariminum, Bonifaciu fiind învingãtor. El muri însã curând dupã aceea, poate din cauza unei rãni (432). Aetius scãpã în Dalmatia si se duse la Curtea prietenului sãu Rugila, regele hunilor. Cu ajutorul sãu se întoarse în Italia, dictã conditii Curtii din Ravenna si obtinu restaurarea sa în comanda ce i se luase, precum si rangul de patriciu (434). El guvernã douãzeci de ani Occidentul, sub numele lui Valentinian al III-lea. în timpul acesta, vandalii îsi întind cuceririle în Numidia. Ei s-au purtat cu o ferocitate care a întrecut-o pe cea a tuturor barbarilor. Dorind a-si consolida stãpânirea în provinciile cucerite, Genseric cãuta acum pacea cu imperiul. Astfel se încheie tratatul din 331 Op. cit., pp. 55—56. [C. Courtois, Les Vandales et l'Afrique, Paris, 1955, ed. a Il-a, Aalen, 1964; F.M. Clover, Geiseric and Attila, „Historia", 22 (1973), pp. 104-114.] 276
Dar acest tratat n-a fost de lungã duratã, în octombrie 439, Carthagina cãdea în stãpânirea lui Genseric, care îsi pregãti în curând o flotã mare, atacând Sicilia. Panormus fu asediat (440), dar se apãrã energic. Flota vandalã se întoarse în Africa, poate din cauza pregãtirilor mari de la Constantinopol pentru a elibera Carthagina. în 441, expeditia bizantinã sosea într-ade-vãr în Sicilia, dar invazia hunilor în imperiu îl sili pe Theodosius sã recheme fortele sale din Occident si s-a încheiat atunci o pace nefavorabilã. Prin tratatul din 442, imperiul pãstra Mauritaniile, Tripolitana si o parte din Numidia; vandalii obtineau regiunile cele mai bogate: Zeugitana cu Carthago, Byzacena si restul din Numidia. Ei s-au asezat în Zeugitana si au fãcut din Carthagina capitala lor. si-au creat o flotã, exercitând, pânã la moartea lui Valentinian (455), pirateria, iar îndatã dupã aceea par a fi ocupat cele douã Mauritanii si a fi anexat Balearele, Corsica si Sardinia. Ca arieni, si-au luat de la început o atitudine ostilã credintei catolice, alungând clerul din Carthagina si confiscând bisericile pentru erezia lor332. Aetius socoti cã cea mai bunã politicã a imperiului fatã de Genseric era sã întretinã cu el relatii prietenesti si el convinse pe Valentinian al III-lea sã consimtã a-si logodi fiica mai mare, Eudokia, cu Huneric, fiul lui Genseric. 02 Bury, op. cit., pp. 257-258. •! .-••'•- '•> "- •'" 277
d. Armenia, Persia si Imperiul Bizantin. Theo-dosius cel Mare fãcuse o mare gresealã fatã de Armenia. Prin tratatul din 387 cu Sapor al III-lea, tratat negociat de Stilicho, Armenia a fost împãrtitã în douã state clientelare, dintre care cel atribuit Persiei (Per-sarmenia) cuprindea patru cincimi ale teritoriului si numai o cincime statul vasal Bizantului. Clientul bizantin Arsaces muri în 390 si guvernul trecu atunci în mâinile a cinci satrapi, împãratul nu impuse nici un succesor, ci încredinta supravegherea asupra satrapilor unui comandant militar, cornitele Armeniei, care se pãstrã pânã în secolul al VI-lea333. Yüklə 2,31 Mb. Dostları ilə paylaş:
|