Istoria imperiului bizantin

Anastasios a realizat si o însemnatã reformã monetarã, aducând moneda de cupru, follis, care suferise mari deprecieri, într-un raport stabil fatã de aur si argint. El a demonetizat toate monedele conventionale ce invadaserã piata si a reluat baterea monedei de bronz456.

Introduse, de asemnea, o reformã de ordin financiar, dupã care grija strângerii impozitelor n-o mai aveau curialii, cu totul sãrãciti, ci ea trecu în fiecare

456 învãtatul numismat român M. Soutzo, în comunicarea fãcutã la Congresul de studii bizantine de la Belgrad, a expus în amãnunt sistemul monetar al lui Anastasios si împrejurãrile care 1-au impus (.Les origines du sesterce et du miliarense et leur conti-nuite jusqu'aux temps byzantins, în „Buletin de la section his-torique de l'Acad. Roum.", XIII (1927), pp. 54-58. [Vezi si Ev. Chrysos în „Byzantina", 3(1971), pp.93-102.]

370

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

civitas asupra unui functionar, vindex, numit de prefectura pretoriului. Atributiile sale furã mult lãrgite.

Altã reformã însemnatã a fost abolirea, în 498, a impozitului cunoscut sub numele de cbrysargyron, vechea auri lustralis collatio, impozit plãtit în aur si argint. De la începutul secolului al IV-lea acest impozit lovea comertul si toate profesiile, fãrã a-i excepta pe servitori, pe prostituate si cersetori'157. Oficial, el se ridica la fiecare trei ani, dar, de fapt, administratia îi dãdea un caracter arbitrar si neregulat. Abolirea lui a fost primitã cu o bucurie generalã în tot imperiul. Atât de hotãrât a fost Anastasios în mãsura ce-o luase, încât panegiristul sãu afirmã cã, spre a împiedica si în viitor „impozitul odios" (.cpopog Tig 5vaxLpr\Q, cum îl calificã, împãratul a dat pradã focului orice înscris privind acest impozit, nimicind astfel si amintirea celor suferite458. Dar, spre a compensa golul produs, Anastasios introduse, în locul acestui impozit, Xpvaoiekeia (impozitul de aur), care intra în casa prefectului pretoriului, pentru cerintele armatei si el apãsa greu asupra populatiei rurale.

O institutie care avu o mare aplicare în aceastã epocã a fost asa numita coemptio. Contributiile în naturã pentru annona se puteau înlocui prin bani, ceea ce a fãcut ca primirile în naturã sã nu mai fie suficiente pentru cheltuielile în naturã, printre care se afla în primul rând întrtinerea armatei. Situatia era agravatã de problema locurilor sterile459. Spre a preîn-

457 Bury, History, I, p. 49; A.A. Vasiliev, Hist. de l'Empire Byzantin, t. I, p. 144.

458 Prokopios din Gaza, Panegiricul lui Anastasios, 13, p. 505 (Bonn).

371

NICOLAE BANESCU

tâmpina acest neajuns, se recurse la un mijloc foarte simplu: statul îi obliga pe supusi, în cazuri de nevoie extraordinarã, sã-i vândã mãrfuri la preturi fixate de autoritate. O astfel de cumpãrare se numea coemptio. Desi în principiu ea nu trebuia aplicatã decât exceptional, ajunse, de fapt, sã fie repetatã în fiecare an. Anastasios luã si în aceastã privintã mãsuri. El permise rãscumpãrarea în bani, adãugând ceva la annona. Nimeni nu putea fi însã constrâns a transporta la biroul de receptie produsele ce i se cumpãrau sau a plãti cheltuielile de transport si aceastã mãsurã fu primitã cu multumire de contribuabili.

Semnalãm si alte reforme de ordin financiar, împãratul, doritor a pãstra pe cât posibil unitãtile fiscale existente, a decretat cã acei arendasi, care pânã atunci nu fuseserã încã legati de brazdã, nu mai puteau pãrãsi pãmântul unde rezidau fãrã întrerupere de mai mult de 30 de ani, dar sublinia sã statutul lor de oameni liberi rãmânea intact*50.

De asemenea, pentru a nu pierde unitãti fiscale, guvernul lui Anastasios se sili a face cât mai eficace institutia adiectio sau emfioÃri, fãrã a permite totusi ca ea sã devinã insuportabilã, încã din epoca anterioarã se fãcea distinctie între adiectio în interiorul marilor domenii (ejiif$okri o/io5ouAwv) si adiectio în teritoriile oraselor (em[loÂ,ri q^OK^vcrov), astfel încât nu se putea atribui unei seniorii funciare pãmânturi necultivate apartinând curialilor sau tãranilor liberi, nici unei proprietãti de curial sau de tãran liber pãmânturi seniori-

Bury, op. cit., pp. 444-445.

Stein, Histoire du Bas-Empire II, pp. 207-208.

372
ale necultivate. Dispozitiile edictate de Constantiu al II-lea în 361 par a fi la baza acestei distinctii461. Ea avea, poate, la origine, si scopul de a opri progresul marii proprietãti în paguba celei mici. A fost însã ineficace, marii proprietari funciari având si alte mijloace de a-si mãri proprietãtile.

Trebuie sã adãugãm la acest capitol cã mãsurile împãratului Anastasios nu s-au mãrginit la asigurarea prosperitãtii finantelor. Unele privesc ordinea moralã a societãtii, ca interzicerea traficului functiunilor publice, practicat pe o scarã atât de întinsã pe timpul împãratului Zenon462. Tot astfel Anastasios interzise, în 499, luptele sângeroase cu animalele sãlbatice în circuri463, precum si rãmãsite ale pãgânismului, ca sãrbãtorile numite Brytae, care se celebrau cu executãri de dansuri de origine cultualã si erau adesea prilej de lupte aprige ale factiunilor Hippodromului. Ele furã suprimate în anul 502464

d. Politica externã a lui Anastasios. Rãzboaiele. Moartea sa. în ce priveste politica externã, popoarele barbare aciuate dincolo de Dunãre încep a trece fluviul în imperiu, devastând provinciile de nord. Anastasios a avut sã înfrunte de multe ori lupte grele cu acesti barbari.

461 Stein, op. cit., p. 209- Cf. Piganiol, L'impot de capitation, 1916, 32, 46 si urm., la care autorul trimite.

462 Prokopios din Gaza, Panegiricul, 11, pp. 502-503.

463 Ibid., 15, pp. 506-507: -&eaq ãnav$p

464 Stein, op. cit., p. 81 ,

373

NICOLAE BANESCU

în anii 493, 505, 507, izvoarele pomenesc de incursiunile „getilor", sub care se înteleg grupuri eterogene de popoare, între care se crede cã se aflau probabil si unele triburi slave, preludiul marii lor imigratii din secolul al Vl-lea. Armatele imperiului n-au putut opri pe nãvãlitori si ei au pãtruns pustiitor în Thracia, Macedonia si Tessalia. în acelasi timp bulgarii, popor hunic (turco-tãtar), veniti întâia oarã în atingere cu bizantinii sub domnia lui Zenon, care-i aduse împotriva ostrogotilor, trec acum Dunãrea în imperiu în 499. Ei repurtarã o victorie asupra bizantinilor la fluviul Tzurta si în 502 devastarã Thracia.

în natiunea bulgarã a acestei epoci se aflau reuniti, cum au stabilit cercetãrile mai noi, huni occidentali alungati din câmpia Ungariei si elemente turcesti venite din Asia centralã încã de la mijlocul secolului al V-lea. Kutrigurii, în Rusia meridionalã, si utigurii, între Don si Cucaz, erau rude foarte de aproape ale bulgarilor465.

Aceste incursiuni slave si bulgare în Peninsula Balcanicã pe timpul lui Anastasios n-au avut, în afarã de jefuirea populatiei, alt rezultat, cum vor avea mai târziu, fiindcã bandele lor, oricât de numeroase, dupã ce devastau o bucatã de vreme tinuturile, se întorceau în locurile de unde veniserã. Dar împãratul simti nevoia sã-si protejeze capitala amenintatã de barbarii de la nord, care de multe ori ajungeau pânã sub zidurile ei. El construi în acest scop „prea marele zid si întrecând orice închipuire" (TO /leytorov KCCI xpentov Jtãarig evvoiag reî^og) întins „de la o mare la

*' Stein, op. cit., p. 6l; Gy. Moravcsik, Ungar. Jahrb., X (1930), pp. 52-90.

374
cealaltã", cum îl caracterizeazã panegiristul lui Anastasios4615, si cunoscut la scriitori sub numele de „Zidul cel Lung" ^aKpov TEi^ot)467. Sãpãturile fãcute la Constantinopol si în împrejurimi (de la 1936 pânã la 1951), al cãror rezultat a fost publicat de E. Mamboury468, ne dau interesante informatii, scoase dintr-un articol dat publicitãtii de Feridan Dirimtekin469 asupra constructiei si stãrii actuale a acestei faimoase apãrãri, ruinate cu totul astãzi. Zidul lui Anastasios avea o lungime de aproape 52 km si se afla la 50-60 km de centura vechilor zidiri ale lui Theodosios. El începea de la Marea Neagrã la Avcik Iskelesi si se termina la vest de Silivri (v. Selymbria), la capul Karinca, pe Marmara. Zidul era construit din pietre patrunghiu-lare legate cu ciment si nu mai are nici un turn, desi în 1898 învãtatul german Schuchardt numãrase multe turnuri, a cãror înãltime atingea 10 metri. Se vãd încã locurile unor porti si douã lagãre întãrite, care înconjurau în interior douã treceri din cele mai importante, într-un loc, un segment din zid prezintã încã o înãltime de 5,25 metri si o grosime de 3,15 metri, care permit sã ne dãm seama de vechea stare a împrej-

*6 Prokopios din Gaza, op. cit., 11, pp. 502-503.

467 Stein, op. cit., p. 89, n. 4, crede cã Anastasios a restaurat si întãrit numai zidul care ar fi existat de mai înainte, cum a probat Ed. Schwartz.

468 Les fouilles byzantines ã Istanbul et ses environs, „Byzantion", XXI (1951), 425-459. Voir p. 442: 1947 - Le mur anastasien. [Constructia zidului ar fi început prin 503-504, cf. B. Croke în GRBS, 23 (1982), p. 73 si urm.]

469 Membru al Comisiei pentru conservarea monumentelor istorice, care a cercetat acest zid în 1947.

375
muirii. Dar, afarã de câteva crâmpeie asemãnãtoare, ce mai existã, zidul lui Anastasios merge spre disparitia sa totalã. Un sat, Kurfalli, spune Feridan, a fost în întregime clãdit cu pietre din zid, care de multã vreme a devenit o adevãratã carierã de piatrã. S-au întrebuintat pânã si la constructia drumurilor. Ce pãcat cã nu se gãseste mijlocul de a se cruta de la distrugere urmele arheologice ale unui mare trecut, de mai bine de un mileniu!

Cu mult mai însemnat a fost rãzboiul purtat de Anastasios cu persii (502-506). Interesele acestora se atingeau în Caucaz cu ale Bizantului. Zenon a fost cu persii în neîntreruptã pace, desi le suprimase plata pentru întretinerea fortificatiilor caucaziene, suspendatã încã de Leon I.

în fruntea Statului persan se afla acum unul din cei mai destoinici sasanizi, Kavadh I, fiul lui Peroz (Firuz), urcat pe tron dupã moartea indolentului Valakh (Balas), în 488. El a avut multi ani de luptat pentru restaurarea autoritãtii regale, mãrginite de magi si de nobilimea latifundiarã. Imensele proprietãti ale nobilimii se bucurau de mari privilegii, iar puterea centralã nu se putea exercita nemijlocit asupra lor. Aceastã situatie se datora structurii imperiului si armatei sale, cãci atâta timp cât regele era redus pentru purtarea rãzboiului la chemarea nobilimii latifundiare, drepturile ei nu puteau fi atinse470. Kavadh I n-a mai

470 F. Altheim u. R. Stiehl, Staatshausha.lt der Sasaniden, în „La Nouvelle Clio", Bruxelles, t. V, N-os 5-6 (mai-juin 1953), p. 281 si urm.

376
voit sã suporte tutela acestei nobilimi si o împrejurare ce-1 putea ajuta s-o zdrobeascã era rãscoala popularã provocatã tocmai atunci de un comunist cu numele Mazdak si de aderentii sãi împotriva clasei înalte. tãranii, atâtati de ei, erau partizanii naturali ai regelui contra nobilimii, cãci asupra amândurora apãsa greu jugul clasei care dobândise puterea. Dupã câte ne relateazã Tabari471, mazdakitii cereau împãrtirea egalã a averilor; ei voiau sã ia de la bogati, ca sã dea sãracilor. Cererile se întinserã la bani si la proprietate, la femei si unelte, în scurt timp, mazdakitii, a cãror chemare a fost urmatã de mase, furã atât de puternici, încât ei intrarã în casele nobililor si luarã femeile si banii. Urmãrile acestei comunitãti a femeilor si bunurilor au fost dezastruoase pentru nobili.

Kavadh era prea slab pentru a face fatã în acelasi timp si nobililor si mazdakitilor. El se mãrgini a arunca pe cei din urmã împotriva celor dintâi. A fost o luptã de câtiva ani, ale cãrei amãnunte nu se cunosc. Nobilii au izbutit a-1 închide pe rege (496) în vestitul „Turn al tãcerii" (Lethe). Dupã vreo doi-trei ani, prin siretenia sa, Kavadh izbuti sã scape din închisoare si fugi la heftaliti. Dupã o lungã asteptare, câstigând interventia sotiei haganului, obtinu de la acesta o armatã de heftaliti, care sã-1 ajute, întorcându-se cu acest ajutor (498 sau 499), regele îsi reocupã tronul, asigurându-si suprematia. Predominarea nobilimii feudale fusese zdrobitã de mazdakiti. Ea nu mai era în stare a opune nici o rezistentã si Kavadh putu initia

471 Ibidem, cap. IV, p. 300 si urm.

377

NICOLAE BANESCU

marea reformã a impozitului funciar pe baze mai sigure si mai juste472.

Când se simti destul de tare, Kavadh se întoarse împotriva sectei mazdakite antisociale, pe care, de asemenea, o zdrobi, spre a-si asigura întreaga autoritate regalã. Pentru aceea el ridicã la succesiunea tronului pe al treilea fiu al sãu, Chosroes, izgonindu-1 pe cel mai mare, care trecea drept adept al lui Mazdak. Chosroes îi doborî sângeros pe mazdakiti, în ultimii ani ai lui Kavadh.

Astfel a fost prezentat interesantul episod al sectei lui Mazdak, precursoare a comunismului473. Dar cercetãri ulterioare au adus multe si noi precizãri în aceastã privintã. Pretioasa contributie a învãtatilor Franz Altheim si Ruth Stiehl, Mazdak und Porpbyrios, apãrutã în revista „La nouvelle Clio" de la Bruxelles474, aratã lãmurit fazele acestor interesante cercetãri. Th. Noldeke are meritul de a fi vãzut în Mazdak un reformator, care se deosebeste de toti urmasii prin caracterul sãu religios, iar A. Christensen, cu multã perspicacitate a mers mai departe, prin descoperirea scrierilor originale maniheice în Turchestanul chinez si mai cu seamã prin rezultatele deosebit de interesante ale cercetãrii maniheice. El subliniazã cã doctrina lui Mazdak e clãditã pe fundamentul pus de Mani, cã sistemul sãu reprezintã numai o dezvoltare specialã a celui maniheic475.

472 Ibidem, pp. 268-269 si 305.

473 Asa si de cãtre Bury, Historyll, pp. 9-10.

474 Tomul V, Nr. 7-10 (iulie-dec. 1953), pp. 356-376.

378

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

De mare însemnãtate a fost descoperirea unui fragment original dintr-o scriere a lui Mazdak, unicul ce ni s-a pãstrat, în traducere arabã. Christensen 1-a analizat si Altheim-Stiehl adaugã consideratiile lor erudite, lãmurind pe deplin caracterul actiunii lui Mazdak. Acesta a avut un precursor în maniheul Bundos, care, despãrtit de doctrina lui Mani, propovãduia la Roma, în epoca lui Diocletian, lupta si biruinta Dumnezeului bun asupra principiului întunericului din sistemul dualist al lui Mani.

Se probeazã cã fragmentul lui Mazdak oglindeste si ideile lui Porphyrios din scrierea sa asupra Soarelui. Acesta ocupã la el acelasi loc pe care îl are Stãpânul Luminii la Mazdak.

Programul lui Mazdak e gândit mai mult religios decât social, în fragment aflãm înnoiri hotãrâtoare fatã de doctrina lui Mani si ele sunt determinate de neoplatonism, care si-a avut influenta sa în lumea iranicã. Cea mai înaltã posibilitate a omului e sã devinã asemenea lui Dumnezeu. Atingerea acestui ideal presupune ca el sã se dezbare mai înainte de particularitatea sa proprie, sã se elibereze de Rãu, de amestecul cu întunericul, ceea ce înseamnã mortificarea Individualitãtii. Rãul, amestecul cu întunericul, Individualitatea sunt, ca si Condradictia, Ura si Lupta, tot atâtea piedici, a cãror pricinã Mazdak o vedea de cele mai multe ori în femei si proprietate. Oamenii aveau

^5 L 'Iran sous Ies Sasanides (1944) si Le regne du roi Kavadh I et le communisme mazdakite, „Kgl. Danske Vidensk. Selsk., hist.-filol. Medd." IX, 6.

379
deci sã se împãrtãseascã de femei si proprietate în acelasi chip ca de apã, de foc si pãsune.

Kavadh I avu o lungã domnie (488-531) si a fost un mare suveran, îndatã ce-si consolida autoritatea regalã în interior, deschise diferendul ce-1 avea de lãmurit cu Bizantul. El ceru împãratului reluarea plãtilor stipulate prin tratatul din 442, pentru întretinerea fortãretelor din Caucaz, apãrarea comunã împotriva barbarilor de dincolo de munti. Anastasios întelegea sã acorde regelui un împrumut, dar acesta nu vru sã renunte la ceea ce socotea un drept al sãu. Kavadh deschide deci ostilitãtile, în vara anului 502 si cucereste Theodosiupolis (Karin, Erzerum), capitala Armeniei romane. La începutul anului 503, cade în mâinile persilor si Amida, fortul principal la granita Mesopotamiei, dupã un asediu de trei luni. Lupte necontenite avurã loc, pustiind crunt Mesopotamia bizantinã si cea persanã, în cele din urmã Anastasios puse în fruntea unei armate puternice pe Celer, un il-lyrian priceput, care, secundat de alti buni comandanti, devasta tinuturile persilor si asedie Amida, silin-du-1 pe Kavadh la încheierea unui armistitiu, în 505, prin care se îngãduia persilor sã pãrãseascã Amida. în 506 se încheia si tratatul de pace pe sapte ani476, împãratul obligându-se a plãti anual persilor 550 de livre de aur.

Anastasios profitã de încurcãturile ce le aveau persii cu hunii la nord, pentru a termina puternica cetate Dara, la cinci kilometri de frontierã. Ea trebuia sã tinã în respect Nisibis, pierdutã de bizantini.

Pentru detalii, v. Brooks, op. cit., pp. 481-483-

380

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Vorbind despre aceastã cetate „mare si puternicã a Mesopotamiei, asezatã între hotarele romanilor si persilor", Cedrenus adaugã cã Anastasios „fãcu acolo bisericã si magazii de grâne, cisterne, tribune (rostre) si douã bãi publice", o numi Anastasiopolis si-i dãdu privilegii de oras477. Resedinta ducelui de Mesopo-tamia fu transferatã de la Constantina în noua cetate, împãratul completã si întãriturile de la Martyropolis si Theodosiupolis.

în privinta relatiilor cu Occidentul, am vãzut cã Anastasios, dupã sase ani de sovãire, spre a defini situatia regelui ostrogot Theodoric, îl recunoscu ca delegat al imperiului pentru guvernarea Italiei si-i întoarse însemnele imperiale trimise de Odovakar. Clovis îsi constituise regatul franc în Gallia, pe teritoriul care nominal era al imperiului. Anastasios îi acordã titlul de consul478, un fel de recunoastere a legitimitãtii puterii sale. Amândouã aceste acte sunt o afirmare a ideii unitãtii imperiului.

în noaptea de 9 spre 10 iulie 518479, dupã o lungã domnie plinã de mari osteneli, se stinse din viatã, în vârstã de optzeci de ani. Basilissa Ariadne murise cu trei ani mai înainte. El nu lãsa nici un fiu si n-a luat nici o mãsurã spre a asigura succesiunea, desi ar fi putut ridica pe unul din cei trei nepoti: Probus, Pompeius si Hypatios.

4771, p. 630, (Bonn).

478 [Pentru surse si bibliografia discutiilor privitoare la consulatul lui Clovis, v. Ev. Chrysos în DOP, XXXII (1978), p. 56].

479 Stein, Histoire du bas-Empire, II, pp. 216-217.

381
IV.

VIA tA INTELECTUALÃ DE LA CONSTANTIN CEL MARE PÂNÃ LA IUSTINIANI

1. Literatura crestinã

în aceastã primã perioadã a istoriei bizantine, literatura crestinã tine un loc însemnat. Nu trebuie sã credem însã cã aceastã literaturã e strãinã de spiritul elenismului. Autorii crestini se folosesc de forme ale literaturii grecesti, ei acceptã si rãspândesc idei din literatura profanã480.

a. Istoriografia e reprezentatã prin Eusebios din Caesarea (în Palestina), unde s-a nãscut (c. 265) si unde a exercitat episcopatul de la 313 pânã la moartea sa, în 340. El este întemeietorul istoriografiei bisericesti si izvorul principal pentru domnia lui Constantin cel Mare, de încrederea cãruia întotdeauna s-a bucurat.

Eusebios a scris o Cronicã, în care schiteazã pentru fiecare popor succesiunea cronologicã a marilor evenimente ale istoriei sale pânã la 325, si desface din diferitele serii de fapte sincronismul care era obiectul ultim al lucrãrii sale. Din aceastã operã ni s-au pãstrat

480 Schmid-Stãhlin, Griechische Litteratur, cap. IV, „Christliche Schriftsteller, Einleitung". [între completãrile ce se pot face, din seria aparitiilor mai recente, se pot mentiona W.E. Kaegi, Byzantium and the Decline of Rome, Princeton, 1968; Al Cameron, Literature and Society in the Early Byzantine Period, Londra, 1985; Z.V. Udai cova, Idejno-politieeskaja bor'ba v ran-nej Vizantii (po dannym istorikov IV-VII v.v, Moscova, Ed. Nauka, 1974; Eadem, Vizantijskaia kul'tura, Moscova, Ed. Nauka, 1988.1

382
numai fragmente. Dar opera sa cea mai importantã este Istoria ecleziasticã, în 10 cãrti, un fel de dezvoltare a celui din urmã capitol al cronicii, de care se apropie prin aceea cã întregul material adunat trebuia sã intre într-un cadru cronologic. Obiectul sãu era, cum o spune în prefatã, de a însemna fazele întinderii crestinismului, perioadele de persecutie si calm, de a stabili pentru fiecare Scaun apostolic seria episcopilor, de a face cunoscuti pe marii martiri si pe marii doctori, faptele si scrierile lor, de a nota, în sfârsit, aparitia ereziilor, tinerea sinoadelor si întemeierea bisericilor.

Ca scriitor, Eusebios n-are însusiri deosebite: povestirea e uscatã si putin coerentã, fãrã nici o artã. Nu aflãm într-însa o expunere dramaticã a evenimentelor, dar faptele relatate au o valoare documentarã de primã ordine, si „ideea singurã de a alege acest subiect si a-1 pune în istorie era în sine nouã si fecundã"481.

Viata lui Constantin, în patru cãrti, e un encomion, un panegiric al marelui împãrat. Ea nu ni s-a pãstrat în forma originalã, si autenticitatea sa, asa cum ni s-a transmis, e si azi contestatã482.

Pe lângã opera de istoric, Eusebios a dat si numeroase scrieri de exegezã, relative la diferite pãrti din Vechiul si Noul Testament, si douã mari opere apologetice, si a lãsat un numãr de scrisori, care au ajuns pânã la noi.

Istoria lui Eusebios a avut continuatori. Socrates, un avocat din Constantinopol, a reluat, cãtre mijlocul sec-

481 Vezi frumoasa caracterizare la Croiset, Litterature grecque, voi. V, pp. 911-912.

482 Cf. domnia lui Constantin cel Mare, § l. [V. însã Supra, cap. I, n. 30, a editorului.]

383

NICOLAE BANESCU

olului al V-lea, povestirea de unde acela o lãsase si a dus-o mai departe, sub acelasi titlu de Istoria eclesias-ticã, în 5 cãrti, de la 305 pânã la 439. El îsi scoate informatia din scrieri, scrisori sau amintiri lãsate de oamenii epocii.

Sozomenos, avocat din Constantinopol, ca si Socra-tes, trateazã acelasi subiect în a sa Istorie ecleziasticã, în 9 cãrti, dar îmbrãtiseazã epoca de la Sinodul din Niceea pânã la 425. El îl urmeazã de aproape pe Socrates, pe care uneori îl transcrie.

Theodoret, episcop de Kyrros, în Siria de Nord, ne-a lãsat si el Istoria eclesiasticã în 5 cãrti, compusã cãtre 450, si duce povestirea de la Sinodul din Niceea pânã la 428, independent de ceilalti doi.

Trebuie sã amintim alãturi de acestia si pe Philostorgios, care expune faptele pânã la 428. El ni s-a pãstrat fragmentar.

b. Teologia numãrã în aceastã epocã câteva mari figuri ale literaturii crestine. Cappadocia a dat, în a doua jumãtate a secolului al IV-lea, pe cei mai ilustri reprezentanti ai acestei literaturi. Caesarea, metropola provinciei, era unul din marile orase ale imperiului, renumitã prin scolile sale. Arianismul a stârnit acolo pasiunile; în apãrarea Ortodoxiei se ilustrarã în primul rând „cei trei cappadocieni": Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si fratele lui Vasile, Grigorie de Nyssa.

Nãscut în Caesarea, în anul 331, dintr-o veche familie bogatã si crestinã, Vasile îsi fãcu prima educatie intelectualã în Neo-Caesarea Pontului, unde tatãl sãu tinea scoala de retoricã; îsi completã apoi aceastã educatie la Caesarea, la Constantinopol si Atena, unde îl cunoscu pe Iulian si legã prietenie cu Grigorie de

384

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Nazianz. Ei îl audiarã pe Himerios si pe Libanios, vestitii retori ai epocii, întors în patrie, se simti atras cãtre Bisericã. Botezat de episcopul de Caesarea, vizitã Siria si Egiptul, unde cunoscu viata monahalã aflatã acolo, atunci, în floare. La întoarcere, începu a organiza în Pont comunitãti religioase, cãrora le dã exemplul si regula, si aceasta va fi una din operele principale ale vietii sale. Hirotonit preot în 364 de Eusebios de Caesarea, a fost timp de sase ani consilierul sãu si când, în 370, muri Eusebios, el fu ales, nu fãrã dificultãti, a-i urma în Scaun. De atunci Mitropolit de Cappadocia, Vasile exercitã timp de opt ani o mare autoritate în mijlocul luptelor si primejdiilor, fiind, dupã disparitia lui Athanasios (373), sprijinul Ortodoxiei în Orient.