Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,31 Mb.
|
|
141 Ibidem, I, 5, 8 si urm. 142 El a pierit ucis pe drum, când a încercat sã fugã din Roma la Ravenna [Ibidem, 11, 1-10 (traducerea lui H. Mihãescu, Rãzboiul cu gotii, p. 46-47)]. 492 ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN El îsi pierdu vremea retras la Ravenna, unde îsi serba nunta cu o principesã din familia lui Theodoric, cu Ma-tasontha, fiica Amalasunthei. Deoarece a fost o cãsãtorie silitã; el si-a fãcut din ea o dusmancã implacabilã. La sfârsitul anului 536, Belisarie, chemat de populatia romanã, s-a îndreptat asupra Romei si, fãrã sã întâmpine din partea garnizoanei ostrogote vreo rezistentã, a intrat, la 9 sau 10 decembrie 536, în Roma, restabilind în ea autoritatea lui lustinian. Dar îndatã s-a vãzut neajunsul politicii militare a lui lustinian, care întreprindea actiuni mari cu mijloace putine. Fortele puse sub comanda lui Belisarie erau cu totul mediocre. Biruitorul a primit în curând supunerea Apuliei si Calabriei, în care nu erau goti, si a gotilor din Samni-um de Sud143. Belisarie s-a silit apoi sã punã Roma în stare de apãrare contra unui eventual asediu si a trimis detasamente ca sã ocupe Narni, Spoleto si Perusa. în februarie, Vitiges trece la ofensivã. Armata adusã dinaintea Romei era sporitã cu cea venitã din Proven-ta, cãci el respectase pactul lui Theodahad, care o cedase francilor. Avea, astfel, la asediul Romei câteva zeci de mii de soldati. Fatã de aceastã armatã formidabilã, Belisarie avea în Roma numai 5.000 de soldati. El a trebuit sã ia mãsuri energice contra unor senatori favorabili gotilor. Papa Silverius, bãnuit de întelegere cu dusmanii, e ridicat din Scaun (18 noiembrie 537) si înlocuit cu Vigilius. Vitiges a rãmas mai mult de un an (februarie 537 -martie 538) sub zidurile cetãtii, fãrã a putea face nimic: toate silintele sale se sfãrâmarã în fata admirabilei Bell. Gotb, I, 15, 1-4. n. ;; • ,K .-•,.^- 493
NICOLAE BANESCU energii a lui Belisarie. într-o scrisoare adresatã împãratului, el aratã inferioritatea în care se aflã, înconjurat de forte considerabile si, cerând sã i se trimitã întãriri, face aceastã declaratie de credintã si de vitejie: „Eu stiu, desigur, cã sunt dator Majestãtii Tale cu moartea si de aceea nimeni nu m-ar putea scoate viu de aici"114. Cu atât de putini oameni, el a fãcut minuni de ingeniozitate strategicã si de curaj personal, în cele 69 de lupte dintre asediatori si asediati145, încât nici asalturile furioase ale vrãjmasilor, nici tãierea apeductelor, nici bolile si foametea care decimau trupele sale nu au putut sã-i biruie rezistenta. împãratul a fost impresionat de atâta bravurã si a trimis întãriri în Italia. Unele din aceste întãriri au ajuns la Roma. în decembrie, alte trupe au fost trimise, sub comanda lui loan, nepotul lui Vitalian, si ele au debarcat pe coastele Adriaticii. Tot atunci mari cantitãti de grâu se apropiau de Roma, si acestea 1-au determinat pe Vitiges sã facã propuneri de pace, declarând, prin solii trimisi lui Belisarie, cã cedeazã Campania si Sicilia si cã va plãti un tribut anual. Belisarie a respins propunerea, acordând numai un armistitiu de trei luni, pentru ca ambasadorii sã poatã trata cu împãratul146, în februarie 538, armistitiul expirând, loan nãvãlea în Picenum si cucerea Rimini. Matasontha îi oferea Ra-venna, cu conditia de a o lua de sotie147. La stirea cãderii cetãtii Rimini, Vitiges a ridicat asediul Romei 144 Ibidem, l, 24, 17. 145 Stein, op. cit., 350. 146 Prokopios, II, 6, 3 si urm. 147 Ibidem, II, 10, 11. ,^494
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN (martie 538). Când jumãtate din trupele lui au trecut Pons Milvius, Belisarie le atacã puternic cu toate fortele sale si gotii au avut pierderi considerabile148. La apelul arhiepiscopului ele Milan, Datius, trupe bizantine au intrat cu Mundilas în Liguria si au ocupat (aprilie 538) acest oras. Flotele imperiale dãdeau în acest timp lovituri în toate pãrtile. Pe la mijlocul anului 538, sosesc în Italia noi ajutoare, 7.000 de oameni din Orient, sub comanda lui Narses. Dar neîntelegerile dintre cei doi generali au slãbit autoritatea lui Belisarie si au anihilat unitatea de conducere. O scrisoare a împãratului cãtre Belisarie spunea categoric cã, trimitându-1 pe Narses în Italia, nu întelegea a-1 învesti cu comanda armatei; el dorea ca Belisarie sã conducã întreaga armatã cum va crede si se cuvine ca toti sã i se supunã „în interesul Statului nostru". Narses însã socotea cã este sub demnitatea functiei sale sã lucreze ca subordonat al unui general si pretexta, când trebuia sã colaboreze la actiunea lui Belisarie, cã planul acestuia nu e interesul Statului149, în aceastã situatie trupele s-au risipit în diferite directii. Belisarie cuceri totusi câteva orase, între care si Milan, care a fost apoi recucerit de goti, silit sã capituleze si aservit enorm pe urma acestei reocupãri. Francii lui Theodebert au profitat de aceste lupte dintre goti si bizantini pentru a trece Alpii în Italia, pustiind îngrozitor valea Fadului. lustinian s-a vãzut nevoit sã-1 recheme pe Narses la începutul anului 539, lãsând lui Belisarie singur conducerea operatiilor. Lucrurile s-au 149
Ibidem, II, 10, 12 si urm.; Bury, II, p. 194. Bury, II, pp. 199-200. 495
NICOLAE BANESCU îndreptat repede: una câte una cetãtile cad în mâna lui Belisarie, Italia centralã este curãtitã de dusmani si Vitiges se închide în Ravenna. Cãtre sfârsitul anului 539, Belisarie îl atacã în acest ultin al sãu refugiu; Ravenna e blocatã pe uscat si pe mare. Regele cãuta sã provoace dificultãti din afarã imperiului si a izbutit sã trimitã o solie la Chosroes al persilor, spre a-1 convinge de primejdia pe care o prezintã pentru el cãderea Italiei, dupã cea a Africii, în mâinile lui lustinian, si a-1 decide sã facã rãzboi imperiului150. Stein crede cã lustinian nu a putut fi strãin de interventia lui Vitiges pe lângã Chosroes si de aceea s-a decis sã ofere îndatã ostrogotilor pacea în conditii neasteptate. Doi ambasadori sosesc din Constantinopol, aducând instructiunile lui lustinian pentru pace. El propunea o împãrtire a Italiei: tãrile la nord de P6 vor fi pãstrate de Vitiges, cele de la Sud vor fi ale împãratului. Tezaurul regal din Ravenna va fi împãrtit egal între pãrtile contractante. Gotii, surprinsi de aceste propuneri, mai bune decât ar fi dorit, le-au acceptat fãrã sovãialã. Atunci s-a întâmplat un fapt care aruncã o curioasã luminã asupra moravurilor bizantine ale veacului al Vl-lea. Cu toatã vointa formal exprimatã de suveranul sãu, Belisarie se opune instructiunilor primite, nevrând sã renunte la o biruintã totalã pe care o stia atât de apropiatã. Când ambasadorii se întoarserã în lagãrul sãu, cerându-i sã-si punã semnãtura pe tratatul de pace pe care gotii o socoteau indispensabilã pentru validitatea lui, Belisarie refuzã, cu toate protestele tuturor generalilor. Atunci gotii, în disperare, luarã o hotãrâre ex- 1 Prokopios, II, 22 si urm. 496
151 Prokopios, op. cit., II, 29, 34. [= Rãzboiul cu gotii, p. 131.l traducerea lui H. Mihãescu, 497 l
' succesor. Rãzboiul interminabil cu persii ne explicã excesiva ', prelungire a rãzboiului în Italia. Imperiul nu avea des- ; tule mijloace ca sã sustinã lupta pe douã fronturi. Surprinsi un moment de cãderea Ravennei, gotii se , desteptarã si, puternici încã în nordul Italiei, îi oferirã coroana lui Uraîas, comandantul unei armate gote la nord de P6, însã acesta sfãtui sã fie ales Ildibad, care comanda la Verona. Amândoi pierirã din pricina intrigilor în care fost prinsi, iar unul dintre rugi, Eraric, izbuti sã fie recunoscut rege si intrã în tratative cu imperiul. Dar Totila, nepotul lui Ildibad, începuse si el i tratative, în momentul în care partida decisã la rezis- , tentã i-a oferit coroana, în toamna anului 541. (Eraric .- fusese atunci asasinat de goti). în Totila gotii îsi aflaserã un sef tânãr, plin de energie si cu mari însusiri militare. El îsi schimbã îndatã atitudinea si nu se mai gândi decât la salvarea poporului , sãu.
Totila porni deci energic la actiune. lustinian îl tri- ; mise în Italia pe Artabazes, armean de origine si ofiter f capabil, încercarea sa de a cuceri Verona nu izbuteste si imperialii se retraserã dincoace de P6. în primãvara anului 542 lupta se dã lângã Faenza, luptã în care bizantinii au fost învinsi, iar viteazul Artabazes a murit 498
Fatã de aceastã situatie, lustinian se gândi sã-1 recheme pe Belisarie din Asia, unde purta rãzboiul cu persii si sã-1 trimitã iarãsi în Italia, în aceeasi calitate de comandat suprem. Dar îl trimise fãrã trupe si fãrã mijloace suficiente si bravul general a încercat în zadar sã scape Roma cu putinele trupe aduse de loan trimis anume de Belisarie la împãrat, spre a obtine mijloacele necesare unei actiuni serioase. Roma cãzu, dupã multe lupte, la 17 decembrie 546, prin trãdarea isa-urienilor, care deschiserã gotilor, noaptea, poarta Asinaria. Totila spera cã acest succes va pune capãt rãzboiului si începu negocieri, respinse de lustinian, care-i punea în vedere cã trebuie sã trateze cu Belisarie, învestit cu depline puteri. Ambasadorii lui Totila erau instruiti sã declare cã, dacã pacea va fi respinsã, el va dãrâma la pãmânt toatã Roma, îi va nimici pe senatori si va ataca Illyricum. Belisarie, care se afla la Porto, îl opri însã de la acest gând, printr-o scrisoare în care-i vorbeste de monumentele care fac gloria Romei si prin care ea apartine posteritãtii, astfel încât o insultã 152 Prokopios, III, 4, 23-29. [Acelasi izvor îl mai mentioneazã pe Artabanes, alt comandat bizantin de origine armeanã, pentru care se poate consulta EPLBIP, voi. III, Athena, 1998, p. 219, s. v., ca si Infra, n. 163 a lui N. Bãnescu.] 499
NICOLAE BANESCU asupra ei va fi privitã ca o mare nedreptate fãcutã tuturor generatiilor viitoare153. Nelinistit de succesele pe care imperiul începea sã le aibã în sudul Italiei, Totila hotãrãste sã întreprindã o expeditie în acele pãrti, în acest scop, el dãrâmã mai întâi o treime din zidurile Romei si hotãrî sã evacueze orasul, ducând în Campania populatia care mai exista, târând în alaiul sãu senatul captiv; lãsând o bunã parte din armata sa afarã din oras, la vest, în lagãr, pentru pazã, el porni cu restul armatei spre Lucania154. Totila ocupã cea mai mare parte din teritoriile cucerite de loan, care se retrãsese la Otranto si-i hãrtuia pe gotii risipiti în toate pãrtile, astfel încât Totila s-a vãzut silit sã-i adune la nordul Apuliei, lângã muntele Gargano155. loan ocupã apoi Tarent, iar Totila se îndreptã spre Italia centralã. în aprilie 547, Belisarie lãsã la Porto, pe care îl ocupase mai înainte, soldatii necesari spre a asigura apãrarea si intrã cu restul armatei în Roma, fãrã ca gotii sã încerce a-1 împiedica, începu imediat sã restaureze zidurile, ca sã se poatã apãra, în momentul previzibilei întoarceri a regelui got. Neputând construi într-un timp atât de scurt cât dãrâmase Totila din împrejmuire, se mãrgini sã arunce unele peste altele pietrele, lip-sindu-i cu totul varul pentru a le cimenta, în fata zidului astfel improvizat se afla un sant adânc, sãpat mai dinainte. Numai portile sfãrâmate de goti nu avu vreme sã le aseze din nou. Punând toatã armata la lucru, 153 Bury, II, pp. 243-244. 154 Prokopios, III, 22, 18-19. 155 Ibidem, III, 23, 20-24. 500
îndatã ce auzi, Totila se ridicã cu toatã armata si veni la Roma, asezându-si tabãra lângã Tibru. A doua zi, la rãsãritul soarelui, gotii se aruncarã cu mare furie si zgomot asupra zidurilor. Belisarie îi asezã pe cei mai buni luptãtori la portile dãrâmate si, dupã o luptã crâncenã, care a tinut pânã noaptea, gotii au fost înfrânti. Ei se retraserã în tabãrã, pentru a începe din nou asaltul în zorii zilei urmãtoare. Dar si acest atac a fost respins sângeros. Totila se retrase atunci la Ti-bur156, surpând toate podurile de pe fluviu, ca sã nu-i poatã Urmãri imperialii. Belisarie asezã portile zidurilor, îmbrãcându-le în fier si trimise iarãsi împãratului cheile, la Constantino-pol157. Totila atacã Perusa (vara anului 547), care rezistã158, apoi se întoarse în sudul Italiei, unde loan dãduse o mare loviturã, fugãrind trupele gote din Capua, unde erau închisi senatorii si sotiile lor, pe care îi elibereazã si îi trimite în Sicilia. în fata fortelor superioare ale gotilor, loan se retrase în Otranto159. La insistentele lui Belisarie, lustinian trimite câteva întãriri, numãrând vreo patru mii de oameni si pe Va- 156 [în textul original Tibouris (Prokopios, Bell. Goth., II, 4, 7; III, 10, 23; III, 10, 19-22; III, 24, 32), astãzi Tivoli, oras situat lângã Roma, spre rãsãrit.] 157 Ibidem, III, 24, 8 si urm., 19 si urm. 158 Ibidem, III, 25, l si urm. [în textul lui Prokopios e Perusia, azi Perugia]. . , 159 Ibidem, III, 26. 4 501 NICOLAE BANESCU lerian, magister militum al Armeniei, cu o mie de buc-cellari ai sãi. împãratul, temându-se pentru Sicilia, poruncise lui Belisarie sã întreprindã o ofensivã în sudul Italiei. Generalul a venit la Crotona cu putine trupe. Cavaleria sa fu decimatã de Totila lângã Rossano si Belisarie trecu la Messina, unde îsi va petrecu iarna din 547-548. Primãvara trecu la Otranto, apoi încercã sã ajute, cu Valerian si loan, Rossano, asediat de Totila, dar nu izbuti si generalii se despãrtirã, pornind cãtre nord. Rossano a trebuit sã capituleze. Perusa cãzu, de asemenea, în mâinile gotilor, cãtre primãvara anului 549- Reusita fiind imposibilã din pricina mijloacelor extrem de reduse de care dispunea, în iulie 548, Belisarie a îmbarcat-o la Otranto pe sotia sa Antonina pentru a merge la Constantinopol, sã intervinã prin Theodora, la care avea mare trecere, ca împãratul sã-i trimitã întãriri serioase. Dar înainte de sosirea ei, împãrãteasa murise de un cancer, în lipsa ajutorului ei, Antonina nu a putut face altceva decât sã obtinã rechemarea lui Belisarie. lustinian o admite, având trebuintã de Belisarie împotriva persilor160. Plecarea lui Belisarie înrãutãti situatia. Italia aproape nu mai avea apãrare. Flota ostrogotã, condusã de transfugul Indulf, fost buccellar al lui Belisarie, devasta cumplit în primãvara anului 549 coasta Dalmatiei, biruind cu totul trupele guvernatorului de Salona trimise asupra lui si capturându-le corãbiile161. Totila ata- 160 Prokopios, op. cit., III, 30, 25. 161 Ibidem, III, 35, 23 si urm. M 502 cã din nou Roma si reusi sã o recupereze. Belisarie îl lãsase acolo pe buccellarul sãu Diogenes, soldat încercat, care se apãrã câteva luni, dar în ianuarie 550, printr-o nouã trãdare a isaurienilor, care deschid poarta Sfântul Paul (antica porta Ostiensis), Totila ocupã iarãsi Roma, în care se instala acum ca un suveran. El începu lucrãri de reconstruire si se îngriji de repopularea orasului; în acelasi timp, se adresã din nou împãratului, oferind Sicilia si Dalmatia, un tribut anual si trupe de câte ori imperiul ar cere. Dar lustinian nu primi ambasada regelui si acesta se hotãrî sã ducã rãzboi în Sicilia. în drumul sãu fãcu sã capituleze Taren-tul si, trecând în Sicilia (mai 550), Rhegium cãzu, de asemenea, în mâinile sale, în timp ce, la nord de Apen-nini, gotii ocupau Rimini si repurtau o mare biruintã asupra unei trupe imperiale aproape de Ravenna. Totila a încercat, fãrã a izbuti, sã supunã si Messina. Apoi începu sã devasteze Sicilia. Invazia insulei care interesa direct Curtea bizantinã, Sicilia întreagã fãcând parte din bunurile private ale Coroanei162, îl determinã pe lustinian la o sfortare supremã. El se gândise — mãrturiseste Prokopios — sã-1 trimitã în Italia pe Germanos ca generalisim al rãzboiului cu gotii si acestia, aflând, intraserã în mare panicã, întrucât faima lui era cunoscutã de toti. Dar, spune mai departe istoricul, nu se stie de ce împãratul s-a rãzgândit si a expediat în locul sãu pe Liberius, cu câteva mii de pedestri, la Syracuza. Apoi, socotind cã acesta era prea în vârstã si putin experimentat în ale rãzboiului, îl trimise pe urma lui pe 62 Stein, op. cit., p. 424. 503
într-adevãr, lustinian se hotãrâse sã trimitã împotriva gotilor ca generalissim pe nepotul sãu Germanos, încântat de aceastã misiune, gândindu-se, afirmã Pro-kopios, sã salveze Italia, ca mai înainte Africa. Cãsãtorit cu Matasuntha, fiica Amalasunthei, el credea - afirmã istoricul - cã gotii se vor rusina sã ia armele împotriva lui dacã ar fi avut-o însotitoare pe sotia sa, urmasã legitimã a lui Theodoric164. împãratul îi puse la dispozitie mari sume de bani, la care el adãugã altii din propria sa pungã, si putu aduna în scurtã vreme, continuã mentionatul istoric, multã armatã din cei mai viteji oameni. Din toate pãrtile alergau mercenari sub steagurile sale si buccellari ai altor generali. Fiii sãi, Iustin si lustinian, ridicau trupe în Balcani, iar loan, nepotul lui Vitalian, ginerele lui Germanos, comandând Illyricum, participa si el la 163 Implicat mai înainte, cu alti doi armeni de la Curte, într-un complot împotriva împãratului, încercând sã-1 atragã si pe Germanos, acesta denuntã indirect complotul. lustinian s-a indignat cã nu a fãcut-o imediat si asa se explicã nehotãrârea împãratului fatã de general. El a tratat însã cu clementã pe complotisti, sus-pendându-i un timp din functii. [Prokopios, Rãzboiul cu gotii, ed. H. Mihãescu, Indice, p. 278, s. v. „Artabanes"; v. si Supra, n. 152, partea adãogitã.] 164 Bell. Goth., III, 39, 11-15. -^ ••«!' •lto '~f; -u-"-< * 504
I ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN expeditie. stirea rãspânditã în Italia a fãcut o profundã impresie. Gotii erau nelinistiti, scrie Prokopios, sã lupte împotriva urmasilor lui Theodoric. Resturile împrãstiate ale trupelor bizantine învinse de goti se adunaserã în Istria, pe unde auziserã cã va trece Germanos. Generalii care comandau în Italia cetãti care rezistau încã prindeau curaj în asteptarea renumitului lor coleg. Sfârsitul Statului ostrogot pãrea apropiat. Soarta a vrut însã altfel. Când totul a fost gata, s-a produs o nãvãlire puternicã a sclavenilor care, trecând Dunãrea, se îndreptau spre Thessalonic. Ei erau vestiti prin cruzimea lor sãlbaticã, nimicind populatia pe unde treceau. stiind ce pustiu vor lãsa în urma lor, lustinian scrise lui Germanos sã-si amâne plecarea în Italia si sã porneascã imediat sã scape Thessalonicul si orasele dimprejur de primejdia care le ameninta165. Când scla-venii au aflat de la captivi cã Germanos e la Sardica, se înspãimântarã atât de tare, cãci îl cunosteau din luptele purtate la Dunãre ca strateg al Thraciei, încât îsi schimbarã îndatã directia si se strecurarã în Dalmatia. Scãpat de grijã, Germanos porunci armatei sã se pregãteascã de plecare, având sã porneascã peste douã zile cãtre Italia. Din nefericire, cade deodatã bolnav si moare pe neasteptate166, în toamna anului 550. lustinian nu se putu decide sã-1 numeascã în locul lui Germanos pe loan, nepotul lui Vitalian, magister militum per Illyricum, nesocotindu-1 în stare sã exercite autoritatea necesarã asupra tuturor generalilor. Se decise pentru eunucul Narses, care nu primi decât în 165 Ibidem, III, 40, l si urm. 166 Ibidem, III, 40, 9. 505
Efectivul cu care a pornit din Salona, pe la începutul lui aprilie 552 nu putea fi mai mic de 30.000 de oameni, cãci Narses ridicase alte trupe în Thracia si Illy-ricum. Datoritã vechilor lui raporturi cu herulii, avea posibilitatea sã ducã în Italia marea majoritate a rãzboinicilor acestui popor, al cãror contingent principal era condus de Philemuth (mai mult de 3.000 de cãlãreti). Peste 5.500 de longobarzi se adãugaserã armatei. Avea trupe din diviziile de la Constantinopol, o trupã de transfugi persani, 400 de gepizi, un mare numãr de bulgari, si toate trupele care asteptaserã sosirea lui Narses la Salona, de unde porni în primãvara anului 552. Neavând la îndemânã o flotã atât de mare spre a-si îmbarca aceastã armatã, Narses a luat calea pe uscat. Ajungând în Istria, se vãzu în fata unor obstacole neasteptate: francii, care ocupau interiorul Venetiei, nu-1 lãsau sã treacã prin teritoriul lor; pe de altã parte, seful got Tei'as, pe care îl trimisese Totila la Verona, procedase la lucrãri de terasament care fãceau regiunea dintre Adige si bãltile Ravennei inaccesibilã. Dar, la sfatul lui loan, nepotul lui Vitalian, care cunostea bine regiunea, înlãturã aceste dificultãti, apucând drumul pe la nord, de-a lungul coastei, si trecând peste 506
Astfel se ajunse, la sfârsitul lunii, la bãtãlia memorabilã care a decis soarta rãzboiului, aproape de Tadi-nae sau de un loc numit, Busta Gallorum („Mormintele galilor")168 în Apennini, pe la sfârsitul lui iunie 552. Armata ostrogotã, respinsã de la prima ciocnire, luptã cu furie, dar a fost biruitã prin tactica nouã a lui Narses. Ea fu pusã pe fugã, cuprinsã de panicã. Totila luptase cãlare, într-o armurã strãlucitoare, arãtând o vigoare extraordinarã. Urmãrit de un gepid care îl strãpunse cu lancea, el a murit în satul Caprara (Caprae) si a fost îngropat de ai sãi. Corpul sãu a fost dezgropat de învingãtori si despuiat de ornamentele sale, care au fost trimise lui lustinian la Constantinopol. Yüklə 2,31 Mb. Dostları ilə paylaş:
|