Istoria imperiului bizantin



Yüklə 2,08 Mb.
səhifə46/47
tarix06.02.2018
ölçüsü2,08 Mb.
#42314
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47

Aceasta însã nu-1 sperie, dimpotrivã, dusmanii se înspãimântarã de iesirea lui repede contra lor. Ei stiau cã e un om care nu tine seamã de primejdie, si e hotãrât a renova imperiul si a-i doborî pe vrãjmasi.

50 Attaleiates era în expeditie: când a trecut strâmtorile din Ta-urus, în România, la întoarcere, avu un accident: calul sãu se prãvãli în prãpastie si el scãpã ca prin minune (Attal.,ed. Bonn, p. 120, 20).

668 . ,
apoi iarãsi în Siria, si cucereste Hierapolis50. Dar la sfârsitul acestui an, pe când împãratul se întorcea din Cilicia, aflã pe drum cã bandele turcesti prãdarã, în inima Asiei Mici, Amorion. El nu putu face nimic, cãci din cauza iernii grozave, soldatii sufereau de frig.

în primãvara anului urmãtor, Diogenes iese din nou împotriva turcilor.

în 1069, selgiucizii pãtrundeau iarãsi în Cappado-cia, care fu pustiitã îngrozitor, împãratul îi alungã peste Eufrat si se îndreptã spre Armenia, pentru ca sã dea o loviturã îndrãzneatã asupra cetãtii Chliat, pe lângã lacul Van. în urma sa însã, generalul Philaretos, care trebuia sã asigure frontiera Mesopotamiei, fu zdrobit de turci si acestia rãspândesc mãcelul si ruina pânã la Ikonion. împãratul, cu ajutorul armenilor Cili-ciei si al comandantului din Antiochia încercã a le închide drumul, si turcii scãparã numai jertfind prada ce o târau cu dânsii.

Situatia gravã din Italia îl rechemã pe împãrat (1070) la Constantinopol. Otranto cãzuse în 1068, în mâinile normanzilor, iar Bari, principala fortãreatã bizantinã în Italia sudicã, fu înconjuratã. Ea se apãrã eroic (garnizoana fu silitã a capitula, la 16 aprilie 1071).

în lipsa lui Romanos, comanda trupelor fusese lãsatã în Asia lui Manuel Comnenos, nepotul împãratului Isaac si fratele viitorului împãrat Alexios. Acesta fi biruit de generalul turc Chrysoscrul si fãcut prizonier. Turcii îsi continuã jaful pânã la Chonai în Phry-gia, care e prãdat cumplit; pãgânii prefac vestita bisericã a Sf. Mihail în grajd pentru cai. Manuel izbuteste a-1 îndemna pe Chrysoscrul la rãscoalã împotriva lui

669
Alp Arslan. Acesta intrã iarãsi în actiune si cuceri, în Armenia, însemnata cetate de hotar Mantzikert.

Atunci Romanos fãcu o sfortare supremã, în primãvara anului 1071, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni, el porni asupra sultanului, pentru a da lupta hotãrâtoare. Ajuns la Theodosiopolis (Erzerum), împãratul îsi împãrti armata. O coloanã, alcãtuitã din mercenari uzi si din apuseni, „franci", soldati nesiguri, condusi de unul din sefii lor, Oursel (Roussel) de Bailleul, era trimisã la Chliat, dupã care detasã un al doilea contingent foarte numeros din armata sa, sub conducerea lui Tarchaniotes, iar Romanos cu restul trupelor, se îndreptã spre Mantzikert, ocupatã de turci, ca s-o smulgã din mâinile acestora si izbuti a o lua51. Dar când Alp Arslan se apropie de el si în câteva ciocniri cu bizantinii îsi afirmã superioritatea, împãratul chemã în ajutor trupele trimise la Chliat. Acestea furã împinse însã de turci în Mesopotamia si jonctiunea nu se putu face. în acelasi timp, un corp de uzi din armata lui Romanos dezerta la turci. Cele douã armate se gãseau fatã în fatã si lupta era iminentã.

C. Cahen, într-un articol asupra acestui memorabil eveniment52, aratã cã Alp Arslan a condus întâia oarã o armatã turcã în Occident «w împotriva grecilor, ci împotriva Egiptului, în 1071 sultanul plecase cu armata sa în Siria si în mai aflã cã împãratul era la Erzerum

51 Attal., p. 148-149.

" La campagne de Mantzikert d'apres Ies sources musulma-nes, „Byzantion", IX (1934), p. 613-642 [Reeditat în C. Cahen, Turcobyzantina et Oriens Christianus, Londra, 1974].

670
cu o armatã numeroasã. Atunci se retrase spre est cu repeziciune si armata lui intrã în debandadã, ceea ce-1 decide pe Romanos sã atace. Armata bizantinã era demoralizatã.

Alp Arslan avu un moment de sovãire si propuse pacea, dar Romanos o respinse, prin conditiile sale grele. Cei din jurul sãu, temându-se de o cursã, îl îndemnarã sã nu cedeze si astfel se ajunse la lupta memorabilã care dãdu turcilor o mare biruintã. Iar prima zi cele douã armate luptarã cu înversunare fãrã a încerca sã obtinã un rezultat decisiv. A doua zi, împãratul fãcu greseala sã dea ordin unei pãrti a centrului sã se întoarcã în lagãr53 si aceasta dãdu pretext lui Andro-nikos Ducas, fiul cesarului loan, sã se retragã din luptã, provocând panicã. Alti sefi îl urmarã cu trupele. Toti fugeau, rãspândind vorba cã împãratul a fost ucis, sau cã a fost prins. Andronic rãspândi acest zvon în rândul ostirii.

Attaleiates ne spune cã se temea vãzându-i pe ai sãi depãrtându-se mult în urmãrirea turcilor, sã nu fie

53 V. Marguerite Mathieu, Une source negligee de la bataille de Mantzikert. Les „Gesta Roberti Wiscardi" de Guillaume de Pouille - „Byzantion", XX (1950) p. 89-103. întreg pasajul privitor la aceastã mare luptã e tradus de autoare în limba francezã.

Lupta eroicã purtatã în acele grele împrejurãri de Romanos Diogenes, care, nestiind cã Alp Arslan se gãsea în fruntea armatei sale, fãcuse greseala de a-si împãrti fortele, e descrisã aproape în acelasi fel ca Attaleiates de Gulielm de Apulia, care scrie vreo trei decade mai în urmã. El va fi fost perfect informat de la Curtea regelui normand de veteranii care luaserã parte la memorabila luptã, si putuserã admira vitejia împãratului.

671


N1COLAE BÃNESCU

atrasi în vreo cursã si sã nu se întoarcã turcii sã cuprindã lagãrul lipsit de trupe. El ordonã sã se retragã steagul imperial. Unii vãzând aceasta, crezurã cã împãratul e învins.

Zadarnic încercã Romanos înconjurat de câtiva sã-i întoarcã, nimeni n-auzea. Sultanul înstiintat se întoarce, din toate pãrtile turcii nãpãdesc. Diogenes luptã ca un erou. Calul sãu fu ucis sub dânsul si el, rãnit, cãzu seara în mâinile turcilor.

A doua zi e adus în fata sultanului, care nu stia cã împãratul e prins si nu-si dãdu seama de mãrimea biruintei sale. El vãzu înaintea sa un om în haine simple de soldat si nu crezu cã e împãratul, ceru sã se confirme acest lucru. Atunci soldatii care îl vãzuserã, fostii soli care vorbiserã cu el îl recunoscurã. Alp Arslan era un om nobil; el îi spune cã n-aibã teamã, cã e imprudent cine nu se teme de soarta neprevãzutã.

La vederea împãratului, îndatã se ridicã si, îmbrãtisându-1, îi spuse sã nu se teamã, ci sã fie cu bune sperante, cãci nu-1 ameninta nici o primejdie a trupului, ci va fi onorat în chip demn de înãltimea puterii, fiindcã e nebun cine nu se teme de soarta neprevãzutã54.

Când sultanului îi fu adus la cunostintã faptul cã împãratul a fost prins, el nu crezu pânã când oameni trimisi îl recunoscurã, si Basilakes, care era tinut acolo, captiv, vãzându-1 se aruncã la picioarele lui plângând. Atunci, sãrind de pe tron, ca pãtruns de o inspiratie divinã (plin de entuziasm) si, vãzându-1 pus la pãmânt, dupã obicei, îl ridicã si-1 îmbrãtisa si: „nu te întrista", îi zice, „împãrate, cãci asa sunt cele omenesti; dar eu nu te voi trata ca prizonier, ci ca împãrat". si îndatã îi atribuie un cort «si serviciu împãrãtesc, face parte la masã, fãcându-1 pãrtas la tron si pune în

5/1 Attaleiates, p. 164, ed. Bonn.

672
libertate prizonierii ceruti de dânsul, iar dupã câteva zile, în care semnarã pacea eternã, îl lãsã pe Diogenes sã plece „cu o suitã si onoare cum n-ar fi sperat cineva."55

îl trateazã cu umanitate si-i dã onorurile cuvenite. El îl pune apoi în libertate, încheind cu dânsul un tratat de pace prin care îl îndatora a-i restitui prizonierii si a-i plãti o sumã de bani ca rãscumpãrare. De o cesiune teritorialã sau chiar rectificare de frontierã n-a fost vorba în acest tratat; analiza izvoarelor orientale fãcutã de J. Laurent a dovedit acest lucru56.

Singur Abulfaradj spune cã sultanul i-a cerut lui Diogenes orasele Antiochia, Edessa, Mabog [=Mabbug, Hierapolis din Siria] si Manazgerd [=Manazkert, Mantzikert], dar împãratul îi rãspunse cã dupã ce se va întoarce în statele sale, sã trimitã sã le ocupe, cãci acum si de le-ar da el, nu s-ar supune. Dar aceastã mãrturie e contrazisã ele toate celelalte si Abulfaradj e cu mult posterior (a trãit între 1226-1286). si în cazul când împãratul, plãtindu-i tribut, fãcea din Bizant vasalul sultanului, guvernul bizantin n-a recunoscut actul încheiat de împãratul prizonier.

Imperiul n-a recunoscut posesiunea turcilor asupra nici unui teritoriu din Asia Micã.

Astfel se încheia ziua hotãrâtoare de la Mantzikert, din august 10711251. Ea pecetluieste Imperiul bizantin, care va aluneca repede pe panta decãderii sale. Urmãrile acestei zile fatale se vor resimti îndatã. tinuturile de Rãsãrit ale Asiei Mici, Armenia si Cappadocia,

" Zonaras, ed. Bonn, voi. III, p. 702-703. '* Byzance et Ies Turcs Seldjoucides en Asie Mineure, „Byzan-tis", II (1911), p. 101—126. •• •,::;

673


NICOLAE BANESCU

sunt pierdute acum pentru totdeauna si acestea erau tocmai provinciile care reprezentau principala putere militarã a imperiului. Birocratia civilã si partidul Curtii provocaserã, prin politica lor nechibzuitã, aceastã mare catastrofã.

Soarta lui Romanos IV fusese si ea definitiv hotãrâtã în ziua de la Mantzikert. La propunerea lui Psellos, Eudokia si fiul sau vitreg mai mare Mihail Du-cas furã proclamati regenti. Dar când Romanos o vesti pe împãrãteasã de apropiata sa întoarcere, loan Du-cas, adevãratul conducãtor al imperiului si dusmanul de moarte al împãratului, sprijinit de Psellos, ceru Eu-dokiei sã-1 declare pe sotul sãu detronat. Aceasta, ne-vrând sã sãvârseascã fapta imoralã, fu ridicatã cu forta si silitã a se cãlugãri într-o mãnãstire. loan Ducas îl proclamã de împãrat pe Mihail, si rãspândi ordinul cã Romanos, care tinuse tronul numai pânã la majoratul fiului sãu vitreg, nu mai putea fi recunoscut suveran.

Romanos încercã a se opune cu armele, sprijinit de trupele sale credincioase. Bãtut la Dokeia, se retrase în cetatea Tyropoiorf'', de unde Chataturios [=Hac'atur] Armeanul îl cluse spre a-1 sustine la Adana (Cilicia), unde, asediat ele Andronikos Ducas, trãdãtorul de la Mantzikert, fu silit a capitula. El renuntã la tron si fãgãduia a se retrage într-o mãnãstire. Andronikos îi garanta siguranta vietii prin jurãmintele arhiepiscopilor de Chalkedon, Herakleia si Koloneia. Dar loan

"T Identificatã de H. Gregoire cu Tpurcta lui Constantin Por-phyrogenetul. E, dupã Gregoire, o transcriptie greacã a cuvântului arab (al-)Duntb, „Portile", „Defileurile", situatã între Melitene si Lykandos (v. Notes de geographie byzantine. Les forteresses cappadociennes d'Antiqu-Nigde et de Tyropoion-Trypia, „Byzan-tion" 10 (1935) 251—256. !; .u,, •......• •,.;• .•;.-.,- •..-.- .

674


I
Ducas, atotputernic la Constantinopol, un om feroce si imoral, cu toate protestele arhiepiscopilor, porunci sã i se scoatã ochii. Din ordinul sãu, dupã operatia sãvârsitã cu toatã cruzimea, nefericitul Romanos fu lãsat fãrã nici o îngrijire si el muri, dupã câteva zile, într-o mãnãstire din insula Proti.

Zdrobit de operatia sãvârsitã cu o rarã cruzime, eroul fu adus în insula Proti, unde se stinse din viatã dupã o scurtã vreme, „îngrijit în chip strãlucit ele basilissa Eudokia" , scrie Zonaras18. îndatã ce se primi scrisoarea lui Diogenes, în care se relatau cele întâmplate, cesarul loan si fiii sãi, care-1 urau pe Diogenes, îi atraserã pe unii din Senat, de aceleasi sentimente cu ei, al cãror sef era Psellos - dusman si el al lui Diogenes.

5. Mihail VII Parapinakes

(24 octombrie 1071-7 aprilie 1078)

A fost unul dintre cei mai stersi împãrati ai Bizantului. în scurta sa domnie, el grãbi decãderea imperiului.

Elev al lui Mihail Psellos, un mare pedant al vremii (trnccTOc; TCOV (ptXoaocpcov), dar, cum am vãzut, un intrigant de rând, el fu initiat în toate nimicurile eruditiei, în exercitii retorice si metrice, incapabil si de acestea, neglijând cu totul practica afacerilor publice la care era chemat. Nikephoritzes, un eunuc din vremea lui Monomachus, ridicat din postul de dikastes al Helia-dei la acela de A,oYoi3eiriq TOU Spofa.o'o, ajunse acum adevãratul conducãtor al imperiului. Acesta introduse o politicã economicã din cele mai ruinãtoare, îm-bogãtindu-si partizanii, în vreme ce tezaurul statului era sleit în strãlucirile unei Curti decãzute si în multumirea lingusitorilor, toate lucrãrile de utilitate publicã

' V. III, p. 706.

675


NICOLAE DÃNESCU

furã pãrãsite: flota, drumurile, porturile, cetãtile de apãrare cãzurã în ruine. Fiscalitatea rapace apãsa greu asupra populatiei. Cerintele tezaurului erau atât de mari, încât se nãscocirã noi mijloace de a strânge bani. Comertul de grâu se declarã monopol imperial, si din magaziile instalate pe Propontis, la Rhaedestos (Rodosto), agentii lui Nikephoritzes vindeau grâul la preturi scandaloase, si nu se sfiau a falsifica mãsura, în-selându-i pe cumpãrãtori cu câte un sfert OUVOCKIOV), ceea ce-i atrase lui Mihail VII porecla cu care trecu la posteritate, aceea de Parapinakes, „hot de sfert", (5ict to TrvviKamoc TOV jx68iov rcapâ mvctKiov TW von.ia|a,cm

Rãscoala populatiei se întinde si la Dunãre, unde descrierea oraselor mari de pe linia fluviului, este fãcutã de Attaleites, ed. Bonn, p. 204.

G. I. Brãtianu60 aratã cã acest incident este un episod al luptei ce se dã adesea la Bizant între economia dirijatã si economia liberalã.

Nikephoros, favoritul lui Mihail VII, care exploata în folosul sãu proprietãtile mãnãstirii din Hebdomon, a instituit si monopolul grâului, pentru a scoate mai multi bani de la supusii imperiului. Rodosto era portul unde se fãcea mare negot de grâu. Nikephoritzes organizã în acest port un depozit 6 (poi)v8a^61, care e

59 Skylitzes (ed. Bonn), p. 714, 20.

60 Une experience d'economie dirigee. Le monopole du ble ã Byzance au Xle siecle, „Byzantion", 9 (1934), p. 643—662. Cf. Idem, Etudes sur l'appmvisionnement de Constantinopol et le monopole du ble ã l'epoque byzantine et ottomane, în Etudes byzan-tines d'hist. economique et sociale, Paris, 1938, p. 127 si urm.

61 Corespunde vechiului horreum al Imperiului roman (cbpeîov la Bizant) stabilit la Constantinopol ele Constantin, mãrit de Va-lentinian si Theodosius, destinat a pãstra grâul distributiilor urba-

676
italienescul fondaco, derivat din arabul funduq. în fruntea magazinului era pus (pouvSocKdpioc,, care nu e altul clecât fundicarius din Evul Mediu ialian. Nimeni nu putea vinde si cumpãra decât la acest fundax, ceea ce aduse o urcare considerabilã a preturilor, împãratul fu poreclit Parapinakes, pentru cã în domnia lui se plãtea un nomisma pentru un pinakion, 1/4 din mãsura de grîu, care mai înainte costa atâta întreagã62.

Urmãrile s-au simtit reciproc: viata s-a scumpit enorm. Se repercuta si asupra functionarilor, care reclamau o urcare a salariilor.

Autorul relevã puterea aristocratiei feudale în secolul al Xl-lea, dornicã de a-si vinde produsele negutãtorilor venetieni care traficau liber în porturile Greciei si Mãrii de Marinarã. Sub influenta lor, administratia a renuntat tot mai mult la regimul sãu de restrictiuni si rechizitii. O reactiune vine acum în mãsura fiscalã a lui Nikephoritzes, care trece fãrã tranzitie de la libertatea comertului la monopolul grâului. Revolta a fost consecinta acestor mãsuri, care urmãreau un câstig repede, în folosul fiscului.

Asistãm deci la reactiunea birocratiei, pentru a relua directia vietii economice si a-si asigura noi izvoare de venituri. Etatismul, pãrãsit de predecesorii lui Mihail VII, în secolul XI, se afirmã din nou.

Botaneiates a trebuit sã abroge mãsurile.

în introducerea la domnia împãratului Mihail VII, Psellos îl previne pe cititor sã nu-i suspecteze povestirea, pentru cã ea se referã la un împãrat în viatã; cãci pentru aceea a si scris istoria, „ca sã poatã cunoaste cineva caracterul omului fatã de soarta divinã si mai presus de natura cunoscutã'.

Laudã bunãtatea împãratului, nimeni n-a avut sã sufere din parte-i. Cunostintele lui, apoi, privitoare la buget, la contributii si

ne si a constitui rezervele pentru anii de recoltã proastã si foamete. Cu pierderea Syriei si Egiptului, instituirea annonei înceteazã. 62 Asa explicã porecla A. Vasiliev, Hist. de l'empire byzantin, I, p. 465 n. 1. Noi credem însã cã explicatia adevãratã este a lui Skylitzes, care spune cã se vindea atunci mãsura de grâu (mo-dius) mai putin, un sfert, pe o nomisma. Parapinakes ar fi deci „fãrã sfert", p. 714, 20. ,

677

NICOIAF. BANESCU



cheltuieli, la fabricarea monedei. Nu-i plãceau banchetele, nu era sclavul stomacului.

Ocupatia favoritã a împãratului erau cãrtile de stiintã de tot felul, caracterele discursurilor întelepte, apophthegmele lacecle-moniene, culegerile de sentente, eleganta compozitiei, formele variate ale stilului, schimbarea figurilor vorbirii, cuvintele noi, întocmirea poeticã a discursului si înainte de toate acestea iubirea filosofici, operele care înaltã sufletul; cãci nu stiu dacã a fost vreunul din împãrati cu gânduri mai profunde, mergând mai drept la scop în fiecare chestiune (p. 174). Rezumând, declarã cã „a fost, în vremea noastrã, o fiintã variatã si vrednicã de iubire" (TTO-VoepotaTOv), Psellos, ed. cit., p. 175.

Psellos descrie fizicul împãratului, admirabil complexã sub toate raporturile, manierele sale delicate, nu e pasionat pentru podoabele imperiale.

Cu multã abilitate îi scapã în fine o apreciere a situatiei politice: „gãsind afacerile publice înecate (q'oyKX-oaOevTCQV trâv 7tpay|a.ccT

în asemenea triste împrejurãri, imperiul se clãtina de toate pãrtile, atacat de dusmani.

în Italia de miazãzi normanzii smulseserã una câte una posesiunile bizantinilor. Cu ocuparea (1071) puternicei fortãrete Bari, acestia pierdeau cel clin urmã rest al stãpânirii lor în rândul vechilor cuceriri ale lui lustinian. Curând dupã aceasta, în 1073, amalfitanii trecurã sub stãpânirea lui Robert Guiscard.

Venit mai înainte în Italia meridionalã, Robert Guiscard începuse a cuceri orase în Calabria. Politica pacificã a imperiului, cri-

678
za gravã din Orient, atrãgând într-acolo toatã atentia guvernului bizantin, fãcurã ca posesiunile din Italia sã nu poatã fi apãrate. Schisma, pe de altã parte, hotãrî papalitatea, mai înainte aliatã a grecilor, cu care lupta contra normanzilor, sã-si modifice politica, în 1059, la Sinodul din Melfi. Nicolae II îl recunoscuse pe Guiscard ca duce de Apulia si Calabria, în dispretul drepturilor Imperiului bizantin.

De acum, progresele lui Guiscard nu se mai oprirã. El ocupa orase în Calabria, Otranto, Tarent. Atacã în 1068 Bari, care nu va rezista multã vreme. Roger, fratele sãu, îl ajutã în aceste operatii si el va fi cuceritorul Siciliei.

Primejdia normandã luã proportii. La 1071 cãzuse Bari, si izbânda aceasta îi determinã pe Guiscard si Roger sã se întoarcã în Sicilia. Luarã Catania si asecliarã Palermo, cea mai însemnatã cetate în Sicilia. O flotã de ajutor veni musulmanilor, din Africa, hãrtuieli avurã loc în iarna anului 1071. Guiscard construi masini puternice si prelungirea asediului pricinui o foamete groaznicã. La începutul lui ianuarie 1072 hotãrî sã dea asaltul. O parte a orasului cade în mâinile normanzilor, musulmanii decid a capitula cu conditii. Ele nu se cunosc, dar e probabil cã Guiscard, care trebuia sã se întoarcã în Apulia, dãdu dovadã de tolerantã si iasã musulmanilor legile si credinta lor. La 10 ianuarie sefii normanzi si-au fãcut intrarea triumfalã, si-au împãrtit teritoriile, iar Guiscard îsi pãstra suzeranitatea asupra insulei.

Grigore VII (Hildebrand), ales papã în 1073, cãuta alianta lui Richard de Capua contra lui Guiscard. Acesta începe ostilitãtile. Cucereste Salerno în 1077. Richard moare în 1078. Vasalii lui Guiscard se revoltã. Pânã la 1080, el poartã lupte cu ei. Papa, fatã de politica amenintãtoare a lui Henric IV, cautã o întelegere cu Guiscard. Acesta depune jurãmântul papei, care lasã în suspensie chestiunile litigioase relative la achizitiile teritoriale ale lui Guiscard1'3.

M Vezi F. Chalandon, Histoire de la domination noi~mande en Italie et en Sicile, tome Ier, Paris, 1907, cap. VIII-IX.

679

NICOLAE BANESCU



în Peninsula Balcanicã, fatã de slãbiciunea Bizantului, bulgarii, stârniti de tirania sistemului fiscal, se ridicã violent pentru restabilirea neatârnãrii lor nationale. Boierimea bulgarã era sigurã cã va afla sprijinitori printre slavii Macedoniei si Greciei. Rãzvrãtitii, sub conducerea lui Gheorghe Vojtech (Boitachos), se îndreaptã cãtre printul Mihail al Serbiei (1050-1080). Fiul acestuia, Bodin, e proclamat tar, sub numele de Petru. Acesta câstigã o mare biruintã asupra generalului bizantin Damianos Dalassenos si se îndreaptã spre Nis, în vreme ce generalul sârb Petrilo mergea asupra Cas-toriei. Bizantinii trimit de astãdatã împotriva rebelilor o puternicã armatã, compusã în mare parte din normanzi. Bodin fu zdrobit în decembrie 1073 la Taonion si luat prizonier. Transporat la Antiochia, el va fugi mai târziu cu ajutorul venetienilor si se va întoarce în patrie1261.

Dar o adevãratã calamitate furã pentru imperiu pustiirile turcilor selgiucizi în Asia Micã. Alp Arslan murise, în Transoxania, asasinat (1072). Fiul sãu, Ma-lek-Sab (1072-1092), continuã cu si mai multã energie cuceririle începute de el. Ocupat la hotarele de Rãsãrit, acesta încredinta conducerea rãzboiului cu bizantinii lui Suleiman, vãrul sãu64. .

Acest viteaz sef era si un întelept om de stat. Am vãzut cum marii latifundiari bizantini înghitiserã, în veacurile din urmã, micile proprietãti agricole. tãranii munceau acum imensele domenii ale nobililor, fãrã a putea nãdãjdui o îmbunãtãtire a conditiei lor. Suleiman îi declarã proprietari ai pãmântului muncit ele ei,

Era fiul lui Kutulmis.

680
în schimbul unui simplu tribut pe care aveau sã-1 plãteascã si-i legã astfel, prin aceste interese vitale pentru ei, de noua sa stãpânire.

în fata înaintãrii primejdioase a turcilor, bizantinii se trezesc în sfârsit din indolenta lor. Dar noul comandant, Isaac Comnenos, un nepot al fostului împãrat Isaac I, slãbit de miscarea rãzvrãtitoare a mercenarilor normanzi condusi de Roussel, fu biruit la Caesarea si cãzu prizonier. Vechiul în demnitate caesar Ducas luã atunci comanda supremã, pornind mai întâi împotriva rebelilor; dar fu bãtut la Sangarios si cãzu, împreunã cu fiul sãu Andronikos, în mâinile lui Oursel. Atunci se întâmplã un lucru neasteptat. El se întelese cu aventurierii normanzi si porni, ca pretendent la tron, în fruntea lor asupra Capitalei, în fata primejdiei, Mi-bail VII ceru ajutorul turcilor1271. Finlay crede cã un tratat se încheie atunci între Suleiman, cu încuviintarea lui Malek-sah, si bizantini (1074). Acestia recunosteau selgiucizilor stãpânirea asupra provinciilor ocupate, în schimbul ajutorului armat pe care trebuiau sã-1 dea împãratului. Prin aceastã vinovatã cesiune, bizantinii puneau ei însisi temeliile puterii sultanilor sel-djukizi în Asia Micã. De la acest tratat dateazã independenta sultanatului ele Rum, zice Finlay. Izvoarele n-o sustin, cum a arãtat Laurent. în 1074 nu s-a încheiat un tratat formal prin care s-au cedat turcilor provinciile bizantine, împãratul a cumpãrat deci cu bani serviciile unui sef de bandã turc, lucrând pe socoteala sa, cum au vãzut-o si Schlumberger (op. cit., III p. 554) si lorga (Geschichte. des osmanischen Reiches, I, p. 71).

Trupele turcesti biruirã rezistenta rãsculatilor, punând mâna pe amândouã cãpeteniile. Ducas fu atunci

681


N1COLAF, BÃNESCU

surghiunit într-o mãnãstire. Oursel scãpã însã rãscumpãrat de sotia sa de la turci si-si adunã noi trupe în thema Armeniakon. împotriva lui este trimis unul dintre cei mai distinsi ofiteri ai armatei, Alexios Com-nenos, fiul lui loan, nepotul lui Isaac I, fondatorul dinastiei Comnenilor. El izbuteste, cu ajutorul selgiuci-dului Tutas, aliat cu rebelul, a pune mâna fãrã luptã pe instigator si a-1 aduce la Constantinopol65.


Yüklə 2,08 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin