Istoria imperiului bizantin

Astfel sfârsi viteazul sef al rusilor, care visase o clipã a se aseza în scaunul mândrilor basileis de la Constantinopol.

Tzimiskes restaureazã cetãtile de pe malul drept al Dunãrii, lasã într-însele garnizoane puternice, pune un strateg la Dorostolon (=Dorystoîon) si se grãbeste a se întoarce în Capitala sa. Bulgaria danubianã fu efectiv anexatã la imperiu. Boris va fi transportat la Constantinopol, unde va intra în ierarhia demnitarilor bizantini cu rangul de magistros. Patriarhatul bulgar

25 Leo Diaconus, cartea IX, cap. 11. ••• ••'<

477

NICOLAE BANESCU

de la Dorystolon fu desfiintat, patriarhul Damian depus. Episcopiile vechii monarhii a lui Simeon furã supuse direct patriarhului ecumenic de la Constantino-pol. în amintirea interventiei minunate a Sfântului Theodor, Dorystolon primi de la Tzimiskes numele de Theodoropolis, devenind o metropolã bizantinã1-6.

Pentru a-si asigura ocupatia provinciilor recucerite, Tzimiskes strãmutã aici, dupã un vechi obicei practicat în Bizant, pe Paulicieni, vestitii eretici ai Asiei, în Thracia, în tinutul Philippopolis, la picioarele Balcanilor. Erezia lor se dezvoltã aici repede, si ei furã pentru imperiu paznicii frontierei de nord.

împãratul intrã apoi în Constantinopol, pe Poarta de Aur, în triumf, primit, afarã de ziduri, de toatã populatia, în frunte cu clerul, Senatul si Curtea, care-i oferirã coroana si sceptrul de aur împodobite cu pietre pretioase.

f 2. Evenimentele din Italia. Pacea cu Otto I

Am vãzut luptele purtate de Otto I cu bizantinii din sudul Italiei. Pandulf Cap de Fier, viteazul print de Ca-pua cãzuse, sub zidurile cetãtii Bovino, în mâinile bizantinilor si fusese trimis la Constantinopol. Moartea neprevãzutã a lui Nikephoros Phokas stârni din nou atacurile lui Otto, care afla acum momentul prielnic de a da ultima loviturã puterii bizantine din Italia. El pãtrunde din nou cu ostile în Italia meridionalã, pusti-ind tinuturile.

126 Ibidem, cartea IX, cap. 12. 478
Tzimiskes avea prea mult de lucru în Orient, pentru a-si consolida tronul, spre a putea interveni în chip serios si în Apus. Rupând cu politica înaintasului sãu, el se arãtã prim urmare aplecat a trata cu împãratul germanic. Pandulf, eliberat din captivitate, fu însãrcinat cu tratativele întelegerii pe lângã suveranul sãu. Dolger pune în vara anului 970 aceastã ambasadã, înregistreazã anume ordinul împãratului cãtre strategul de Bari, Abdila, de a-1 conduce pe Pandulf cu gardã de onoare la Otto I pentru tratative: evacuarea de cãtre Germania a Italiei sudice, si cãsãtoria lui Otto II cu Theophano. Noul împãrat era gata sã satisfacã cererea colegului sãu din Apus în privinta legãturii matrimoniale pe care acesta o dorise si cerea numai ca germanii sã evacueze posesiunile bizantine din Italia.

Otto primi cu bucurie aceste propuneri. El trimise la rândul sãu o ambasadã la Constantinopol care, condusã de Arhiepiscopul Coloniei, Gero, fu primitã cu multã cinste la Curtea bizantinã, de unde o aduse pe fiica lui Romanos II, Theophano, sora minorilor „basi-leis", ca logodnicã a lui Otto II. Astfel, puternicul împãrat din Apus îsi atingea scopurile pentru care atâta vreme se luptase. El nu mai ridicã acum chestiunea posesiunilor bizantine din Italia sudicã, pe care mai înainte le cerea drept zestre a porphyrogennetei. La 14 aprilie 972, cãsãtoria lui Otto al II-lea cu Theophano se celebrã în biserica Sfântului Petru din Roma cu mare solemnitate. Mostenitorul german îi constituia, printr-un act ce ni s-a pãstrat, o dotã compusã din întinse domenii în Italia si dincolo de Alpi127.

"^ K. Uhlirz, Uber die Herkunft der Theophano, Gemahlin Kai-sers Otto II., BZ, 4 (1895), p. 467-477.

479

NICOLAE BANESCU

în noaptea de 6 spre 7 mai 973, marele împãrat, care asigurase imperiului germanic suprematia în Occident, se stinse din viatã. Fiul sãu îi urmã la domnie,-astfel Theophano ajunse împãrãteasa Apusului, exercitând o mare influentã asupra sotului sãu si ridicând proteste prin viata de lux ce o introduse la Curte.

3. Evenimentele din Asia. Luptele cu arabii

Scãpat acum de primejdia rusilor, de aceea a bulgarilor, al cãror stat îl desfiintase dupã zdrobirea lui Svia-toslav, netulburat apoi în posesiunile sale din Italia, în urma relatiilor de înrudire stabilite cu Imperiul din Apus, Tzimiskes putea sã-si îndrepte toatã atentia în Asia, unde arabii se miscau iarãsi, amenintând cuceririle bizantine din urma uriaselor rãzboaie ale lui Nike-phoros.

Cãderea celor douã cetãti de frunte ale Siriei, Alep si Antiochia, trezise întreaga lume arabã, care se ridica pentru a rãzbuna aceastã umilintã, încã din 970 arabii atacaserã în Siria si asediaserã Antiochia. Tzimiskes îl trimise în ajutor pe strategul Mesopotamiei, patriciul

Combate cu succes teza sustinutã de I. Moltmann în Disertatia sa, tipãritã la 1878, cã Theophano nu era o printesã din casa macedoneanã, ci o fatã din familie aristocraticã înruditã cu Tzimiskes.

A fost, crede autorul, o fiicã a lui Romanos II, desi izvoarele bizantine nu o mentioneazã, lucru ce se explicã prin aceea cã în genere fetele sunt trecute cu vederea (numai în legãturã cu vreun mare eveniment se citeazã pe nume). Argumentele sunt solide, scoase din izvoarele bizantine si occidentale. P.E. Schramm, în „Historische Zeitschrift", 1924, p. 424 si urm., reia aceastã chestiune, cãutând a contesta din nou calitatea de fiicã a lui Romanos a logodnicei lui Otto II, care ar fi fost o rudã a lui Tzimiskes.

480 ''
Nikolaos, care-i sileste pe dusmani a se retrage. Bizantinii iau apoi îndatã ofensiva în regiunea Eufratului128.

în 973, Al-Moizz de la Kairuan, însotit de o mare armatã, luând cu el comorile sale si sicriele familiei, porni cãtre Egipt, în iunie 973 îsi fãcea intrarea în noul Cairo. Astfel se stabili în Egipt puterea Fatimiti-lor, care avea sã dureze douã secole129.

în 973, armatele bizantine, sub conducerea marelui domestikos Mleh, întreprind o nouã campanie pe Eufrat. Ele pustiesc cumplit Nisibe, tinuturile vecine, cuceresc Melitene si asediazã apoi Amida. Dar aici armatele lui Mleh sunt zdrobite de arabi, el însusi e dus prizonier la Bagdad, unde peste putin timp moare.

Catastrofa aceasta hotãrãste expeditia din 974, condusã de Tzimiskes. Fatimitii se stabiliserã la Damasc. Califatul de Bagdad era sfâsiat de revolutii si arabii egipteni puteau sã ridice acum, la hotarele imperiului, o putere primejdioasã pentru acesta.

în primãvara anului 974, Tzimiskes porni în expeditie, îndreptândii-se cãtre Mesopotamia. tinta sa era Califatul de Bagdad, slãbit mult în timpul din urmã prin nenumãratele rãzboaie civile ce le avusese de purtat, împãratul pãtrunde mai întâi în Armenia, sfâsiatã de luptele între douã partide, încercând a o

128 S-a constatat în timpul din urmã" cã în 972-973 Tzimiskes a condus personal aceastã expeditie si s-a întors din Asia în Con-stantinopol cu o bogatã pradã. (Dolger, art. cit. în BZ 32 (1932), p. 285).

129 V. Ch. Diehl., G. Marcais, Histoire du Moyen Age, t. III, Le monde oriental (în coli. „Hist. generale", publ. de G. Glotz), Paris, 1936, p. 434-435.

481

NICOLAE BANESCU

pacifica. Asot III, Regele Regilor, sub care puterea Armeniei ajunse la cele mai înalte culmi, tratase cu împãratul încã din toamna anului 972 si se învoise a-i procura provizii si a-i da un corp auxiliar de trupe alese130.

Tzimiskes nãvãli în Mesopotamia. Arabii, îngroziti de aceastã mare armatã, se închiserã în cetãtile lor tari. Bizantinii nimicesc, dupã obicei, întinsele tinuturi fertile, prefãcându-le în pustiu. Amida, admirabil întãritã, pe Tigru, cade în mâinile lor, rãzbunându-se astfel dezastrul lui Mleh; dupã aceea Martyropolis si Nisibe, care fusese golitã de locuitorii speriati de soarta ce-i astepta. Emirul se îndatora a plãti tribut.

în fata apropierii armatei bizantine, la Bagdad izbucni acum o revolutie care-1 sili pe incapabilul calif Mothi sã abdice în favoarea fiului sãu. Tzimiskes pãtrunse adânc în Mesopotamia, cu gândul de a da o loviturã definitivã Califatului ce se zbãtea în anarhie. Dar lipsa de provizii, seceta mare ce bântuia în locurile acelea, îl silirã a-si pãrãsi acest gând, si el se întoarse cãtre miazãnoapte.

Trupele rãmaserã în cantonamentele din Tarsos si Antiochia, iar împãratul, încãrcat cu o pradã enormã, se întoarse, în vara acestui an, triumfal, în Constantinopol.

îndatã dupã întoarcerea sa în Capitalã, Tzimiskes îl depuse pe patriarhul Basilios, cãlugãrul auster pe care el însusi îl înãltase în fruntea Bisericii. Cronicile nu ne deslusesc bine cauza acestui conflict. Se pare însã cã ea trebuie cãutatã în relatiile acum ostile ale papalitãtii fatã de Bizant. Bonifaciu VII (974) fusese alungat din Scaunul Romei, sub influenta partidului german. Boni-

Fr. Dolger, Regesten, nr. 746, pag. 95.

482
faciu se refugie atunci la Constantinopol si Tzimiskes vru sã ia atitudine împotriva noului pontif, dar întâmpinã rezistentã din partea patriarhului, obisnuit a pãstra, ca si înaintasul sãu, supunerea fatã de papã. împãratul aflã cu usurintã oameni care sã ridice plângeri împotriva smeritului ierarh si acesta fu atunci înlãturat de la patriarhat. Tzimiskes avu meritul de a-1 înlocui prin Antonios din Studios, un cãlugãr vestit prin virtutile sale.

în primãvara anului 975, împãratul îsi reia campania împotriva arabilor. Aceastã a treia expeditie are acum ca obiectiv Siria. Din partea Mesopotamiei nu mai ameninta nici o primejdie: puterea abbasizilor se sfãrâmase în mijlocul unei mari anarhii ce urmase abdicãrii lui Mothi. Arabii Egiptului se întinseserã însã în posesiunile avute de Icsiditi în Siria meridionalã. Ei stãpâneau prin urmare orasele Feniciei si Palestinei, tinzând a pune mâna si pe Siria de Miazãnoapte si a arunca dincolo de Taurus garnizoanele bizantine instalate în aceste pãrti de biruintele lui Nikephoros Phokas. împotriva lor se îndreaptã de astãdatã Tzimiskes, care, la rândul sãu, vroia sã elibereze Sfântul Mormânt, sã smulgã din mâinile necredinciosilor Palestina si Fenicia, restaurând astfel vechile hotare ale imperiului în aceastã regiune.

stirile bizantine sunt cu totul laconice în privinta acestei a treia expeditii a lui Tzimiskes. Din fericire, ni s-a pãstrat în Cronica lui Matei din Edessa, scrisã în limba armeanã (începutul secolului XII), o scrisoare trimisã de Tzimiskes lui Asot III, marele suveran Ba-gratid al Armeniei, si aceastã scrisoare e un adevãrat buletin al campaniei din 975; împãratul tine sã-1 infor-

483

NICO1AE BANESCU

meze pe prietenul sãu crestin despre biruintele strãlucite asupra dusmanului comun si expune, pe larg, toate fazele campaniei sale fericite.

El pornise, în aprilie acest an, din Antiochia, supunând rând pe rând Apamea, Emesa, Heliopolis, Damasc, Ramleh, Ierusalim, Tiberias, Berytos, Caesarea, Sidon si toate orasele tãrmului Feniciei si Palestinei. Tripolis singurã rezistã, prin fortificatiile ei tari, dar tinutul din jur fu pustiit cu totul. Toatã Fenicia, Palestina, Siria furã aduse astfel în stãpânirea imperiului. Relicve pretioase cãzurã acum în mâinile bizantinilor: chipul Mântuitorului Fãcãtor de Minuni, sandalele purtate de el, capul Sfântului loan Botezãtorul. Lãsând guvernatori si garnizoane în toate orasele cucerite, Tzimiskes se întoarce apoi, prin Cilicia, spre Constan-tinopol. în drum, oprindu-se la Atroa, pe marginea lacului Ascania, pe domeniile unuia dintre marii demnitari bizantini, el se îmbolnãveste de o boalã ciudatã, care mistuie în câteva luni energia trupului sãu de atlet. Cronicarii au vãzut în aceastã moarte rapidã a eroului mâna criminalã a lui Basilios, atotputernicul paraki-momenos. Ei povestesc anume cã, pe când împãratul se întorcea din Siria, trecu prin întinse domenii la picioarele muntelui Taurus, de o parte si de alta si fu uimit de bogãtia acestor lacuri fertile, întrebând ale cui sunt aceste domenii, i se rãspunse cã toate sunt ale lui Basilios. împãratul, auzind repetându-i-se necontenit acest nume, se umplu de indignare si nu se putu înfrâna sã si-o exprime, vãzând cã aceste pãmânturi admirabile, pentru care se vãrsase atâta sânge si pentru care împãratii s-au ostenit în lungi si grele campanii au ajuns în posesiunea unui eunuc. Basilios ar fi fost

484
înstiintat despre aceste cuvinte si, asteptându-se la o îndepãrtare din functie si confiscare a bunurilor, luã mãsuri împotriva lui Tzimiskes. Acesta ar fi fost otrãvit de un eunuc la masa patriciului Romanos, de la Atroa, unde împãratul fusese gãzduit. Eunucul, cumpãrat de Basilios, ar fi turnat în paharul lui Tzimiskes una dintre acele otrãvuri lente care mistuie cu încetul puterea trupului131.

Simtindu-se rãu, împãratul îsi grãbeste întoarcerea la Constantinopol, unde, dupã o zãcere scurtã, muri la 10 ianuarie 976, în vârstã de 51 de ani.

Cedrenus, ed. Bonn, p. 415

D.

BASILIOSII „BULGAROCTONUL " (11 IANUARIE 976-15 DECEMBRIE 1025)

1. începuturile domniei sale. Revolta lui Bardas Sklerosm

Dupã moartea lui loan Tzimiskes, puterea trecu în mâinile celor doi porphyrogeneti, Basilios //si Constantin, urmasii legitimi ai strãlucitei case macedonene. Ei erau acum destul de mari pentru a nu mai putea fi vorba de o nouã regentã. Basilios avea 17-18 ani, iar fratele sãu era cu vreo trei ani mai tânãr. De fapt, Basilios, deosebit de bine înzestrat, conduse singur imperiul; fratele sãu, aplecat spre plãceri, stãtu alãturi de dânsul, în umbrã, mentionat numai, dupã vechiul obicei, în actele publice. Psellos îl caracterizeazã astfel: „se arãta întotdeauna treaz si gânditor si plin de grijã", pe când Constantin le pãrea tuturor „dezmãtat, ducând o viatã trândavã, ahtiat dupã plãceri". Numai dupã moartea lui Basilios (1025) el rãmase singurul împãrat si avu, timp de trei ani, o domnie stearsã, dovedindu-si nestatornicia fatã de marele si gloriosul sãu frate.

Basilios II, numit si cel Tânãr, spre a se deosebi de cel dintâi, întemeietorul dinastiei macedonene, condu-

132 Pentru începuturile acestei domnii, vezi lucrarea lui G. Schlumberger, L'epopee byzantine ã la fin du V-e siecle (Jean Tzimisces, Les jeunes annees de Basile II, le tueur de Bulgares (969-989), Paris, 1896), cap. VI si urm. • . • .

486
se o jumãtate de veac imperiul, având una dintre cele mai lungi domnii.

Când moartea îl rãpi fulgerãtor pe Tzimiskes, care cârmuise sase ani în numele lor, cei doi basileis, tinuti pânã acum departe de treburile publice, erau cu totul nepregãtiti pentru greaua sarcinã la care erau chemati. Doi oameni erau atunci cei mai de vazã în imperiu: unul era mare ministru, vestitul parakimomenos Basi-lios, fiul bastard al lui Lekapenos, eunucul energic care jucase rolul principal sub patru împãrati, atotputernic pânã în cele din urmã zile ale lui Tzimiskes133; altul, mare cãpitan, Bardas Skleros, care se acoperise de glorie pe câmpurile de bãtaie, luptând alãturi de Tzimiskes în Europa, împotriva bulgarilor, iar în Asia, împotriva arabilor. La moartea lui Tzimiskes, el se afla în fruntea armatelor din Asia, domestikos al schelelor Orientului. Eunucul era, cum zice Psellos, din familia imperialã; el avea o mare afectiune pentru Basilios -si deci nu e de mirare cã acesta îsi întoarse privirile cãtre dânsul.

Fiecare dintre acesti doi oameni, bucurându-se de o mare consideratie în imperiu, aspira sã-1 înlocuiascã pe ilustrul dispãrut în rolul de tutore, de prim sfãtuitor al tinerilor basileis. Dupã mãrturisirea lui Psellos, Basilios însusi simtea nevoia de a avea pe lângã dânsul un asemenea consilier, pentru a se initia în complicata si greaua sarcinã ce si-o lua acum asuprã-si. Eunucul era mai aproape de dânsul, Skleros aflându-se la trupele

133 Cea mai mare personalitate a imperiului, Lieyiotov a^ (Psellos) prin înãltimea cugetãrii si prin prestanta lui fizicã si frumusetea sa vrednicã de un rege.

487

NICOLAE BANESCU

sale din Asia. El fu, prin urmare, din acel moment, adevãratul sef absolut al puterii.

Primul sãu act, în aceastã nouã domnie, fu dictat de consideratii politice. Tbeopbano, mama împãratilor, fu rechematã din exil. Ea nu mai putu juca însã niciodatã un rol de cãpetenie în imperiu. Pânã Ia sfârsitul vietii sale, o tãcere adâncã se lasã în jurul acestui nume, care fãcuse mai înainte atâta zgomot [31]. Al doilea act al eunucului fu îndreptat împotriva lui Bardas Skleros, care, sprijinit de trupele în fruntea cãrora se afla, putea oricând sã încerce o loviturã. El se grãbi, prin urmare, sã-i ia comanda însemnatã pe care o avea, trimitându-1 la marginea imperiului, ca duce al themei Mesopotamiei. Comanda supremã a fortelor Asiei fu încredintatã cunoscutului stratopedarch si patriciu Petru Phokas.

Bardas Skleros nu era omul care sã îndure aceastã umilintã. El se duse în noua sa „themã" si, foarte popular printre trupele Asiei, se hotãrî a se folosi de aceastã popularitate pentru a pune mâna pe putere si a-1 înlãtura astfel pe nesuferitul parakimomenos. Un crâncen rãzboi civil se dezlãntui atunci, însângerând Asia timp de patru ani. Skleros se proclamã, în mijlocul trupelor sale, basileus, strânse în jurul sãu o armatã puternicã de nemultumiti, mari proprietari, prieteni ai sãi, aventurieri în cãutarea norocului, sefi arabi venind sub steagurile sale. Pentru a-si procura banii de care avea nevoie, puse mâna pe oamenii fiscului, confiscându-le impozitele strânse si îi puse la contributie pe cei avuti. La Malatya (Melitene), pe care o ocupã prin surprindere, puse mâna pe casa de bani a guvernatorului, în fruntea unei armate mari, el porni,

488

Bf • ""**
în vara anului 976, cãtre Caesarea Cappadociei. Patriciul Petru Phokas fu trimis împotrivã-i; ducele Antio-chiei, Mihail Burtzes, primise ordinul sã-si uneascã trupele cu dânsul.

înainte de a încerca puterea armelor împotriva rãzvrãtitului, eunucul Basilios cãutã a-1 convinge sã renunte la întreprinderea sa. Mitropolitul de Nicome-dia, Stephanos, e însãrcinat pe lângã el cu aceastã delicatã misiune. Ea fu zãdãrnicitã. Cele douã ostiri se ciocnirã la Lycandos (Lapora). Armatele imperiului furã zdrobite. Burtzes trecu atunci de partea lui Skle-ros. O multime dintre puternicii stãpâni de domenii din Cappadocia mãrirã contingentele revoltatului. Flota din Attalia, în Pamphylia, aceea a „themei" Kibyrra-iotes trecurã de asemenea de partea sa. Tzatnandos, vestita fortãreatã care deschidea drumul cãtre Caesarea, îsi deschise portile înaintea lui Skleros.

în fata primejdiei ce se apropia, Curtea îl trimise cu noi forte împotriva rãzvrãtitului pe protovestiarul Leon, investit cu puteri dictatoriale, asociindu-i-1 pe patriciul loan. In primãvara anului 977, ei se aflau la Kotyaion, în Phrygia. Skleros, dupã ce intrase în Caesarea, o apucase pe calea cea mare care ducea la Constantinopol si se afla acum în mijlocul Phiygiei. Protovestiarul Leon se strecurã în grabã cu trupele sale în spatele lui Skleros, îndreptându-se cãtre Caesarea, pentru a-i tãia retragerea si a pune în acelasi timp mâna pe proviziile dusmanului, încercând a provoca o contrarevolutie cu ajutorul celor credinciosi împãratilor. Skleros desface din armata sa un detasament, sub comanda lui Burtzes, aruncându-1 pe urmele lui Leon. La Oxylithos, Burtzes e biruit însã cu

489
greu de imperiali, pierzându-si o bunã parte din trupe. Bardas Skleros porneste atunci el însusi în mars fortat împotriva armatelor imperiului. O luptã înversunatã se dãdu la Rhageas, unde Skleros repurta o mare biruintã. Leon, patriciul loan, o multime de ofiteri distinsi ai armatei imperiale cãzurã pe câmpul de luptã.

Drumul Constantinopolului rãmânea astfel deschis, în acest timp, flota lui Skleros, comandatã de Michail Curtikios, blocase Hellespontul, împiedicând aprovizionarea Capitalei. Skleros ajunse, în sfârsit, sub zidurile Niceei. Ea fu apãratã cu deosebitã energie de patriciul Manuel Erotikos, din vestita familie a Comne-nilor. Toate asalturile lui Bardas Skleros se frâng de rezistenta eroicã a adversarului sãu. El blocheazã atunci cetatea si numai foamea îl sili pe viteazul apãrãtor sã o predea, sub conditia de a se retrage, cu toate trupele sale, unde va voi (978)134.

Cucerirea Niceei era o izbândã dintre cele mai mari. De acum, pânã la Constantinopol nu mai era nici o piedicã. Dar în vreme ce puternica cetate cãdea în mâinile revoltatului, flota sa era distrusã în apele Hellespontului de amiralul imperiului, Theodor Ka-rantenos, iar Capitala dobândea prin aceasta iarãsi posibilitatea de a se aproviziona.

Se întelege usor ce impresie a putut face în Constantinopol apropierea trupelor biruitoare. Energicul eunuc nu-si pierdu însã cumpãtul nici în aceastã situatie gravã, înãbusindu-si propriile sentimente, el întelese cã în imperiu nu era decât un om care se putea

"" Cedrenus, II, p. 428., ed. Bonn. 490

opune cu succes lui Bardas Skleros: acesta era Bardas Phokas, rãzvrãtitul de la începutul domniei lui Tzimis-kes, care, exilat în insula Chios, îsi ducea acolo obscura existentã de cãlugãr. El îl scoase din insula în care vegeta, îi dãdu rangul de magistros si comanda supremã a fortelor Orientului (domestikos al schole-lor)135 pentru a-1 înfrunta pe vechiul sãu rival, acela care, cu sapte ani mai înainte, îi zdrobise visurile de înãltare. Phokas era, dupã mãrturisirea lui Psellos, superior lui Skleros prin experienta si geniul sãu militar, prin puterea lui fizicã: cine primea de la dânsul o ranã era sigur o ranã de moarte; un strigãt al sãu, chiar de departe, tulbura întreaga armatã. El era însã, prin aceste însusiri si prin familia imperialã, mai primejdios decât Skleros. De aceea i se iau cele mai strasnice jurãminte cã nu va încerca rebeliunea si e trimis la trupele sale în Asia1321.

Noul domestikos izbuti sã se strecoare prin tinuturile ocupate de trupele revoltate si ajunse, în ascuns, la Caesarea, unde Eustathios Maleinos îsi adunase resturile armatei sfãrâmate si unde se afla si faimosul Burtzes, care trecuse de partea imperialilor. Phokas îi însufleti pe soldatii descurajati, reorganiza armata, recrutã din toate pãrtile trupe proaspete, întemein-du-se pe influenta familiei sale, atât de popularã în Cappadocia.

Informat de cele ce se petreceau în interior, amenintat a fi atacat din douã pãrti, Skleros se vãzu silit a porni de pe marginea Bosforului pentru a-1 rãpune pe

135 N. Adontz, Tomik le moine, Byzantion, XIII (1938), p. 143-164. Face corecturi în cronologia confuzã a lui Kectrenos. . , .,,

491

NICOLAE BANESCU

adversarul sãu. Cei doi generali, cei mai mari cãpitani ai vremii, se întâlnirã în Câmpia Pancalîa, la rãsãrit de Amorion, aproape de Chalys.

Raportul lui Cedrenus asupra operatiunilor militare ale lui Bardas Phokas contra rebelului B. Skleros e îndoielnic136. El face confuzii, vorbeste de douã bãtãlii: prima la Amorium, a doua la Pankaleia, dar cea din urmã e tot una cu cea dintâi, unde Bardas luptã cu Constantin Gabras, general al lui Skleros. La Pankalia lupta se dã între Skleros si Phokas: douã versiuni ale aceluiasi subiect. Ultima bãtãlie, decisivã, la care au luat parte trupele lui David curopalatul s-a dat la Basilica Therma, pe 24 martie 979.

David a intervenit la cererea lui Bardas Phokas, dupã Cedrenus. Cronica georgianã pretinde cã împãratul Basilios a fãcut apel la David. Izvorul ei a fost Viata Sf. loan si Euthymios^7. Aici se povesteste despre interventia împãratilor Basilios si Constantin, a împãrãtesei-mamã, prin mijlocirea lui loan si Tornik, pe ca-re-i cheamã din Athos. Datele Vietii sunt însã încurcate, dupã cum aratã Adontz.

Cedarea de cãtre David a statelor sale a avut loc numai dupã expeditia trimisã de Basilios contra lui (990-991), din cauzã cã sustinuse rãscoala lui Bardas Phokas împotriva împãratului, în 987-989. Bardas piere la 13 aprilie 989 si Basilios se rãzbunã, trimitând contra lui David o expeditie. Acesta, înfricosat, face pace si, bãtrân cum era, promite dupã moartea sa statele sale lui Basilios. împãratul îi conferi demnitatea de curopalat si-1 onorã cu vesminte împodobite cu ornamente pretioase. Documentul georgian raporteazã fals aceastã concesiune la anul 979, în legãturã cu serviciile fãcute de Tornik.

Discutia e importantã, evidentiind cã: