Istoria muzicii bisericeşti la români

Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu

ISTORIA MUZICII BISERICEŞTI

LA ROMÂNI

*

CURS

pentru studenţii, masteranzii şi doctoranzii teologi

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Bucureşti

2007
Introducere
Pentru a înţelege mai bine apariţia şi evoluţia muzicii bisericeşti de origine bizantină pe meleagurile strămoşilor noştri, este absolut necesar să facem o incursiune, atât în istoria Greciei (fiindcă prin limba greacă ni s-au transmis cântările bisericeşti de la început), cât şi în istoria Bizanţului, ca unul ce a continuat tradiţia grecească şi orientală (fiindcă aici s au plămădit şi s-au şlefuit toate artele religioase) şi mai ales în istoria creştinismului privind mai cu seamă pătrunderea şi răspândirea noii învăţături a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe teritoriile locuite de neamuri scito traco geto dace din dreapta şi din stânga fluviului Istru (Dunărea).

În istoria Greciei antice se aminteşte că în aşa numita epocă a bronzului (cca. 2800 – 1100 înainte de Hristos) s-au succedat următoarele patru civilizaţii mai importante: Civilizaţia minoică, numită aşa după legendarul rege al Cretei, Mines; Civilizaţia cicladică, dezvoltată în arhipelagul cu acelaşi nume din centrul Mării Egee; Civilizaţia miceniană, după oraşul cu acelaşi nume (Micene) din Peloponez (sudul Greciei, cuprinzând oraşele: Patra, Corint, Pyrgos, Nafplio, Tripoli, Sparta, Kalomata, Kythria (insulă) şi altele; Civilizaţia troiană, dezvoltată în regiunea Troia, situată în nord-vestul Asiei Mici.

Epoca de bronz s-a încheiat pe la anul 1000 înainte de Hristos, cu ultimul val de invadatori din Nord, precum dorienii (trib războinic cu care se începe epoca fierului), care îi face pe pelasgieni şi pe ionieni să părăsească teritoriul principal al Greciei, ajunsă acum o constelaţie de oraşe bogate şi puternice, dar, din păcate, prea individuale, ceea ce a dus la căderea ei sub dominaţia lidienilor şi a perşilor.

În secolul al VI-lea înainte de Hristos apar cele două puteri rivale, adică Sparta şi Atena. Acum este epoca lui Homer (500 – 323 înainte de Hristos). La Maraton au respins invazia perşilor.

A urmat epoca lui Pericle şi războiul peloponesiac între Sparta şi Atena (431 – 401 înainte de Hristos).

În secolul al IV-lea înainte de Hristos, Grecia este ameninţată de noua putere ce se ridica acum, reprezentată de Macedonia, al cărei rege, Filip, subjugă şi uneşte toate oraşele greceşti. Acestuia îi urmează Alexandru Macedon (cel Mare) sub care imperiul se întinde până în Babilon (Iracul de azi).

Perioada dintre secolele IV şi II înainte de Hristos este cunoscută drept elenistică.

După moartea lui Alexandru Macedon (323 înainte de Hristos), Grecia intră sub stăpânire romană, care va dura câteva sute de ani. În această perioadă grecii se vor încreştina prin activitatea misionară susţinută de către Sfântul Apostol Pavel, care va predica şi în Areopagul din Atena, iar Sfântul Ioan Evanghelistul va scrie Apocalipsa în insula Patmos.

Când Imperiul Roman s-a divizat în cel de Est şi în cel de Vest, Grecia a rămas sub stăpânirea bizantină (cum se va numi Imperiul de Răsărit). Acum se impune limba greacă în locul celei latine.

Epoca bizantină a durat aproximativ 1000 de ani (325 – 1453 după Hristos). În această perioadă au evoluat şi au înflorit toate artele, deci şi muzica.

La 1453 turcii invadează Bizanţul, iar Grecia rămâne sub stăpânirea lor până la războiul grec de independenţă (1821 – 1834).

Dacă analizăm cu atenţie toate datele prezentate după ghidul intitulat Grecia (Editura „Toubi’s”, 1993), vom observa dintr-o dată naţiile care au contribuit, probabil, la naşterea muzicii bizantine şi a celei greceşti de mai târziu: dorienii, lidienii, ionienii, perşii, turcii, la care se adaugă tracii, care au fost o vreme sub stăpânire grecească. Aceştia au dat cântăreţi arhicunoscuţi, ca Orfeu, Mouseos, Thamiris, Eumolpios, pe seama cărora este pus modul frigian. Tracii erau împreună locuitori cu sciţii, dacii şi geţii pe teritoriile din dreapta şi stânga Dunării.

Toţi aceştia au contribuit la formarea modurilor de cântare bizantină, cunoscute astăzi sub denumirile de dorian, lidian, frigian la care se adaugă şi cel mixolidian sau milesian (din regiunea Miletului). Acestea patru sunt modurile principale. Acestora li s au adăugat compusele, derivatele sau plagalele lor, create din ele la o cvintă inferioară. De aceea se vor numi: hypo (sub)dorian, hypolidian, hypofrigian şi hypomixolidian. Au existat şi moduri hyper şi mijlocaşe etc..

Nu fără motiv am amintit de toate aceste neamuri, fiindcă, iată ce spune marele nostru Vasile Pârvan, în celebra sa operă, Getica: De altă parte, putem admite ca absolut sigură cunoaşterea limbii greceşti nu numai de Dromichaites, dar de întreaga lui curte. Încă din secolul VI î.e.n. nu numai tracii din sud, dar şi scythii şi geţii din nordul Dunării şi Mării Negre erau adânc pătrunşi de cultura greacă iar căsătoriile între principi barbari şi femei grece, ori fiice de regi barbari şi mari şefi greci era un lucru comun ¹.

Spre deosebire de alte popoare, grecii vechi acordau o mare importanţă educaţiei prin muzică. Muzica este ştiinţă şi artă, de aceea se vor implica în dezvoltarea şi propagarea ei matematicienii şi filozofii, mai târziu şi teologii.

După organizarea tehnică a vechiului sistem muzical, pusă pe seama lui Euclid, grecii foloseau tetracordul, adică sistemul alcătuit din patru sunete, pe care s-a sprijinit multă vreme întreaga lor teorie muzicală şi pe care îl considerau perfect, nefiind permisă lărgirea acestuia în sus sau în jos. Cu vremea, însă, legile devenind mai elastice, mai îngăduitoare, tetracordul s-a mărit cu un sunet, dând naştere pentacordului, sistem socotit tot atât de perfect şi deplin. Ceva mai târziu s-a născut heptacordul, prin unirea a două tetracorduri, fiind cunoscut sub denumirea de chitara cu şapte tonuri. Acest sistem al lui Terpandru cuprindea numai şapte tonuri, după primele şapte litere ale alfabetului, fiecare literă corespunzând unei planete. Când s-a mai adăugat un ton, pus pe seama lui Pitagora, a luat naştere sistemul muzical diapason, în care s-au scris toate cântările greceşti.

Mult mai târziu, muzicienii greci mai noi au unit două sisteme diapason şi au dat naştere unui nou sistem, numit disdiapason.

O dată cu aceste sisteme s-au conturat şi genurile: diatonic, cromatic şi enarmonic, iar pe parcurs au apărut şi s-au definitivat modurile, echurile sau glasurile muzicii laice şi bisericeşti, acestea din urmă purtând amprenta unor regiuni şi unor popoare din spaţiul grecesc şi apoi din largul spaţiu ocupat de Imperiul Bizantin de Răsărit.

După unii teoreticieni greci, erau cunoscute la un moment dat cincisprezece moduri sau glasuri muzicale: dorian, hyperdorian, hypodorian; eolian, hypereolian, hypoeolian; ionian, hyperionian, hypoianian; frigian, hyperfrigian, hypofrigian; lidian, hyperlidian, hypolidian. Ele se numeau armonii, fiecare având un caracter sau o expresie proprie, iar cântările se încadrau într-unul din aceste sisteme sau armonii.

Peste toate melodiile trona ritmul, socotit de greci sufletul muzicii, fiindcă la început a fost ritmul. De altfel triada: muzică, poezie şi dans forma un tot unitar în concepţia grecilor.

Oricum, grecii erau neîntrecuţi în arta muzicală şi nu numai. Dar nici iudeii nu erau mai prejos.

În acest context, când a apărut creştinismul, mai întâi în spaţiul iudaic, această nouă învăţătură, întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat, a recunoscut necesitatea cântării religioase, din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de patimi, după Cina cea de taină, a cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii Săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei, în capitolul 26, versetul 30, când spune: Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor. Ce laude au cântat? Cu siguranţă ceea ce cântă evreii şi astăzi, adică versete din psalmul 118 (Aceasta este ziua…) şi Hallel ul din psalmul 113.

Deci, nu numai s-au rugat, ci au şi cântat realmente, cum se cânta la templul iudaic.

De altfel, Noul Testament ne relatează în multe locuri că primii creştini, fie acasă, fie în adunările comune, foloseau cântarea religioasă.

Fundamentale sunt şi îndemnurile marelui Apostol Pavel către creştinii din diverse comunităţi: vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti sau cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16 ş.a.).

Şi dacă noua religie s-a înfiripat şi s-a întărit la început în mediul evreiesc al templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creştină de atunci dar şi de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelenţă cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinţilor Părinţi creştini.

Dar creştinismul n-a rămas cantonat multă vreme în spaţiul iudaic, mai ales că la anul 70 după Hristos, Ierusalimul a fost ras de pe faţa pământului de către romani, ci s-a răspândit cu precădere în spaţiile greceşti din Asia Mică, Egipt, Macedonia, Grecia şi până la Roma.

În cazul acesta este greu de admis că grecii, care aveau un sistem muzical bine conturat, chiar perfect, să fi împrumutat întru totul muzica iudaică.

De aceea credem că dacă scrierile Noului Testament circulau în limba greacă, vorbită pe o arie destul de întinsă, atunci şi cântarea grecească s-a impus de la început.

Sigur că la început cântarea folosită în Biserica creştină era destul de simplă şi liniştită, mai ales că în primele veacuri creştinătatea a fost zguduită de persecuţii sângeroase, slujbele săvârşindu-se în cea mai perfectă discreţie, prin catacombe sau alte locuri neştiute de autorităţile păgâne.

Dar cauza nu era numai aceasta ci una mult mai nobilă şi mai duhovnicească, în sensul că această cântare creştină nu trebuia să impresioneze prin zgomot, precum cea a evreilor, ci trebuia executată de către toţi cei care participau, urmărindu-se, în primul rând, nu desfătarea auzului ci mângâierea sufletului. Deci, cântarea trebuia să aibă, aşa cum vor pleda Sfinţii Părinţi, un rol duhovnicesc, să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu vocea umană.

Cu vremea creştinismul s-a răspândit, comunităţile devenind puternice dar şi numeroase, aşa că se impunea ca mulţimile să fie strunite, pentru evitarea dezordinii.

De aceea, autorităţile bisericeşti, prin canoane sau prin alte recomandări, vor fi nevoite să reglementeze multe aspecte în ceea ce priveşte cântarea în locaşurile creştine, fixând atribuţii precise atât pentru ierarhia superioară cât mai ales pentru cântăreţi şi membrii comunităţilor.

În afară de recomandările foarte judicioase şi în cunoştinţă de cauză făcute de mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii creştine, dintre care menţionăm pe Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Ioan Damaschin ş.a., celebre rămân în acest sens canoanele 15 şi 59 ale Sinodului local din Laodiceea (sec. IV) şi canonul 75 al Sinodului Trulan (691). Primul recomandă poporului drept credincios participant la cultul divin public să asculte de psalţii (cântăreţii) special desemnaţi pentru conducerea cântării; al doilea interzicea întrebuinţarea imnelor particulare în biserici, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea creştină cu idei păgâne şi eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserici, pentru cântare, să nu se folosească de strigăte netocmite şi să nu silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică, ceva nepotrivit sau necuviincios, ci cu luare aminte şi cu multă smerenie să aducă laude lui Dumnezeu cel Care veghează asupra celor ascunse… .

a. Muzicieni şi imnografi bizantini mai importanţi şi mai cunoscuţi de până la căderea Constantinopolului sub turci (1453), în afară de cei menţionaţi deja, sunt: Cosma Melodul   episcop de Maiuma (†750), Theodor Studitul (†829), Teodor Graptul (†830), Theofan Graptul (†858), Iosif scriitorul de cântări (†883), Ioan Glikis – cel Dulce (†900), împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul (†911), Mihail Pselos (†1078), Ioan Cucuzel (sec. XII), Xenos Coronis (Koroneus), Ioan Kladas (sec. XIV – XV), Manuil Vrienios, Gavriil Ieromonahul (sec. XIV – XV).

b. Muzicieni bizantini de după căderea Constantinopolului: Hrisafis cel vechi (Bătrân), Hrisafis cel nou (Tânăr), Nicolaos Malaxos, Gheorghios Redestinos, Gherman Neonpatron (din Patrasul nou), Petru Berechet, Balasie preotul, Petru Peloponezul Lampadarul, Agapie Paliermul, Ioan Trapezuntul, Gheorghe Critul, Petru Vizantios, Manuil Ritorul, Hrisant mitropolit de Madit, apoi de Brusa din Asia Mică (Turcia de azi) şi, în sfârşit, de Durazzo (Dirachium în Iliric) (†1840), Grigore Levitul, Hurmuzios Chartofilax (sec. XIX) ş.a.².

MUZICA BIZANTINĂ