Istoria muzicii bisericeşti la români

GHEORGHE COCIU (Scofariu) a fost, pentru puţină vreme, alături de Dimitrie Suceveanu, unul din cei mai buni psalţi ai Mitropoliei Moldovei. Puţinele date biografice pe care le avem despre Gh. Cociu ne parvin din relatările maestrului său, D. Suceveanu, către unul din elevii săi de mai târziu, Nicolae Severeanu²⁷⁶.

Astfel, aflăm că în vremea când îşi pregătea lucrările sale muzicale pentru tipar, în jurul anilor 1855-57, D. Suceveanu a cunoscut la Neamţ un frate de mănăstire care făcea ascultare în tipografia de aici. Acesta avea o voce frumoasă, curată, de tenor lejer, care l-a impresionat pe protopsaltul şi profesorul Suceveanu. De aceea, l-a luat cu sine la Iaşi ca să-l instruiască în şcoala de psaltichie pe care o conducea chiar el.

După absolvirea şcolii acesteia, Cociu a fost angajat cântăreţ la biserica Sf. Spiridon din Iaşi.

Bucurându-se de simpatia elitei oraşului, probabil obişnuită până la saturaţie de vocea bătrânului paharnic Suceveanu, uneltesc să fie scos la pensie şi îl aduc la mitropolie pe tânărul tenor Cociu, fapt care l-a amărât profund pe profesorul Suceveanu, nu pentru că un ucenic al său l-ar fi putut întrece în măiestria cântului bisericesc, ci pentru faptul că încă putea fi de folos din plin cântării de strană şi că, din cauza unor intrigi influente, a fost lipsit de pasiunea unei vieţi întregi.

Aceasta s-a întâmplat pe la 1860. Dar Cociu n-a activat aici decât 4 ani, căci din cauza, cum zice Suceveanu, exceselor de tot felul, o ftizie neiertătoare i-a întrerupt firul vieţii pe la 1864.

De la el ne-au rămas compoziţii psaltice în manuscris. Doar piesa liturgică Pre Tine Te lăudăm, pe glasul V, a fost tipărită de A. V. Uncu în Antologhionul său (Bucureşti, 1947), la p. 118-119, cântare care, sub influenţa cântecului romantic orăşenesc, are un stil foarte ciudat. Alte cântări psaltice, „facerea lui Cociu (Scofariu)”, se păstrează în ms. 403 la Muzeul Episcopiei Buzău²⁷⁷, anume un axion pe glasul IV leghetos „facerea D. Ghiorghie Cociu Scofariu, psalt al Sf. Mitropolii a Moldovei, 1862”; în ms. 4402 de la Biblioteca Academiei Române, în ms. 363 de la Agapia Nouă (Antologie de cântări copiate între 1881-1883 de maica Fevronia, cântăreaţa bisericii catedrale la Agapia), găsim Răspunsuri mari de la liturghie, pe glasul 3 şi 5 (f. 1 – 27 v) etc.

Mitropolitul IOSIF NANIESCU s-a născut la 15 iulie 1818, în satul Răzălăi-Bălţi. Tatăl său, preotul Nani Mihalache, a murit în 1820, când copilul Ioan (numele de botez) avea doar doi ani. Mama sa s-a călugărit, primind numele de Fevronia, iar copilul a fost încredinţat rudei lor, Teofilact ierodiaconul, care, împreună cu Ioan, a venit la Iaşi, în 1831.

În 1835, îi găsim la Buzău, unde Teofilact va fi pus de episcopul Chesarie eclesiarh al catedralei episcopale, iar pe Ioan îl călugăreşte şi-l face ierodiacon, dându-i numele de Iosif.

În 1836, se înscrie printre primii candidaţi la Seminarul nou înfiinţat chiar în acel an. Între 1840-47, studiază la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1849, va fi trimis ca egumen la mănăstirea Serbăneştii-Morunglavului din Judeţul Vâlcea, iar în 1850, a fost hirotonit preot pe seama bisericii Sf. Ioan cel Nou din Bucureşti. În 1852, este făcut protosinghel de episcopul Calinic al Râmnicului. În 1857 era egumen la Găiseni, din jud. Dâmboviţa, iar în 1860, mitropolitul Nifon îl face arhimandrit şi în 1863 îl numeşte egumen la mănăstirea Sărindar din Bucureşti.

La 23 aprilie 1872, a fost hirotonit arhiereu, la 18 ianuarie 1873, a fost ales episcop de Argeş, iar în 1875, întronizat ca mitropolit al Moldovei, în locul lui Calinic Miclescu, care a fost adus mitropolit al Ungro-Vlahiei.

Bun gospodar, om cu vederi largi şi cu preocupări culturale şi muzicale, a fost ales membru al Academiei Române. A murit la 26 ianuarie 1902, în vârstă de 84 de ani²⁷⁸.

Sub el s-a terminat catedrala din Iaşi şi tot el a îngăduit lui Gavriil Musicescu să introducă, pentru prima dată în 1895, femei în corul bisericesc.

Mitropolitul Iosif Naniescu a compus mai multe cântări psaltice, de pe vremea când era încă ierodiacon la Buzău.

De atunci, din 1836, datează Răspunsurile mari de la Liturghie, pe glasul 8, care s au transmis până azi aproape neschimbate. Dar nu numai că ni s-au păstrat, ci s-au şi impus foarte repede şi definitiv pentru stilul lor, clar, uşor şi accesibil.

Aceste Răspunsuri, împreună cu cele pe glasul 5 de Anton Pann, compoziţii pur româneşti, nu traduceri, alcătuiesc astăzi repertoriul tradiţional omofon şi polifon, căci au fost armonizate de mulţi compozitori, începând cu Gavriil Musicescu, George Dima, Dim. G. Kiriac, I. D. Chirescu, N. Lungu şi mulţi alţii, fiecare în felul său, dar păstrând nealterată linia melodică originală.

Răspunsurile pe glasul 8 şi axionul pe glasul 1 ale ierodiaconului Iosif Naniescu sau Nania au fost tipărite de Anton Pann în Liturghierul său (Bucureşti, 1847, p. 55).

Era un adept al modernismului, dar nu în sensul rău înţeles de unii contemporani. De aceea, la un moment dat, se plângea de influenţa muzicii populare asupra celei bisericeşti, zicând: „Scopul şi caracterul cântărilor bisericeşti este simţământul umilinţei, dar cântările româneşti s-au cam depărtat de practica şi adevăratul stil bisericesc, prin traducţiile şi compunerile unora care mai mult sau mai puţin le-a plăcut a imita pe cele lumeşti, crezând poate că vor plăcea publicului mai mult şi nebăgând în seamă sfinţenia lucrului ce profanau”²⁷⁹.

Nectarie ieroschimonahul de la Muntele Athos şi

Nectarie Frimu ierodiaconul sau Nectarie arhiereu Tripoleos

Multă vreme s a crezut că aceste trei nume sunt ale uneia şi aceleiaşi persoane. Iată ce spune Mihail Gr. Posluşnicu²⁸⁰: „Ierodiaconul Nectarie Frimu, născut la Huşi, mai târziu arhiereu Tripoleos de Huşi. A compus şi tipărit o Utrenie şi o Liturghie. S-a expatriat apoi într-o mănăstire, în schitul românesc „Prodromul” de pe muntele Athos. Protopsalt neîntrecut al mănăstirii, a compus multe cântări ca: axioane, heruvice, apoi două chinonice compuse, în 1840, după Petru Peloponezul şi după Daniil protopsaltul patriarhiei. A tradus din greceşte în româneşte lucrările psaltice ale cântăreţului grec Theodor Fochiu, de la Patriarhia din Constantinopole, cum şi pe ale multor psalţi. Tot biserica constantinopolitană îl numeşte al doilea Cucuzel. Reforma lui fu primită de monahii atoniţi şi de biserica din Constantinopol.

„Dr. Badea Cireşanu, în cartea sa, Tezaurul liturgic, spune că, fiind în vara anului 1905 la Sf. Munte, i s-au povestit despre Nectarie multe fapte frumoase şi isprăvi în cântările sale. El moare la 1898”.

Constantin Erbiceanu²⁸¹ scrie despre ieroschimonahul Nectarie (Nicolae Creţu, cum s-a numit în viaţa civilă), povestind cum l-a luat mitropolitul Sofronie Miclescu (când era episcop la Huşi) de mic să-l înveţe cântările bisericeşti, apoi l-a luat un frate al lui Nectarie, pe nume Atanasie, la Ciolanu. „Acolo a primit scufia de frate şi într-o vreme s-a dus la praznic la mănăstirea Căldăruşani, acolo era poftit şi Macarie, dascălul de la Bucureşti (probabil în 1834, când Macarie conducea tipografia de aici) şi l-a pus de a cântat şi pe fratele Nicolae şi s-a mirat foarte de glasul şi de ştiinţa lui şi i-a zis că are să-l facă dascăl şi protopsalt”.

Şi spune, în continuare, C. Erbiceanu că Nectarie a plecat la Sf. Munte, la Ierusalim, apoi s-a întors la mănăstirea Neamţ şi s-a călugărit luând numele de Nectarie. De aici, iar s-a dus cu fratele său la Sf. Munte unde a stat 16 ani. Şi a rămas cunoscut drept Nectarie Vlahul „al doilea Cucuzel”. „Iar pe la 1852, de când a venit în schitul nostru (Prodromul), îndată s-a pus cu multă ştiinţă şi a tradus toate cântările din greceşte în româneşte, iar pe unele le-a compus sfinţia sa din nou”.

Nimeni însă nu spune când a tradus şi când a tipărit la Neamţ şi la Iaşi tomul III şi respectiv tomurile I şi II ale Antologiei.

„Antologia de cântări bisericeşti” apare sub numele ierodiaconului Nectarie Frimu (Neamţ, 1840), iar „Cartea de cântări bisericeşti” (tot Antologie) apare la Iaşi, în 1846, sub numele arhiereului Nectarie Tripoleos, iar cântările care se cunosc până astăzi ca fiind compoziţiile ieroschimonahului Nectarie (Braţele părinteşti şi O, prea frumoasă pustie, ca şi axionul în greceşte, pe glasul 1 (v. Ή Θεία καί λειτουργία, Atena, 1968, p. 195-196) nu apar în aceste tipărituri; vezi şi p. 220, Axion pe glasul 8 (Μικτός)

Interesant că în jurul acestui nume au planat confuzii şi la contemporani.

Nicolae Severeanu²⁸² spune următoarele: „Astfel fiind, este vădit lucru că vestitul compozitor Nectarie Frimu este cel indicat de D. Suceveanu (Suceveanu fusese coleg cu Nectarie Frimu) că n-a fost episcop şi că e aceeaşi persoană cu schimonahul Nectarie, protopsalt la chinovia „Prodromul” de la muntele Athos”. Aduce în sprijinul acestei afirmaţii relatările călugărului Damaschin de la Neamţ, precum şi Culegerea de cântări bisericeşti, tipărită de Dometie Ionescu (Bucureşti, 1898), închinată schimonahului Nectarie.

Dar, mai departe, N. Severeanu se contrazice, spunând: „Din toate aceste relatări atât de concludente, şi mai cu seamă după datele indicate de ieromonahul Dometie, reiese în chip evident, aşadar, că compozitorul Nectarie Frimul a trăit într altă epocă şi a decedat la anul 1856, pe când Nectarie schimonahul abia şi-a început activitatea muzicală pe la 1854 în mănăstirile greceşti şi la Sfântul Munte şi a murit în anul 1898”.

Deci, ne întrebăm, cum rămâne cu afirmaţia din primul paragraf că Nectarie Frimu este una şi aceeaşi persoană cu Nectarie Schimonahul, dacă au trăit în „epoci” diferite?

Personal, cred că Nectarie Frimu ierodiaconul, care a tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1840 Tomul al treilea al Antologiei (372 p.) sau Floarelegire (Liturghia) este unul şi acelaşi cu Nectarie arhiereul Tripoleos, care tipăreşte la Iaşi, în 1846, ca o continuare, dar în ordine inversă, Tomul I şi II (Vecernia şi Utrenia) al Antologiei (350 p.).

Chiar ieromonahul Dometie Ionescu spune că a cuprins în Culegerea sa cântări de ieroschimonahul Nectarie şi de Nectarie Frimul, ierodiacon.

De asemenea, revista muzicală „Albina”, nr. 1, 1916, p. 14, îi menţionează separat.

După cum mărturiseşte Nectarie Frimu în prefaţa Antologiei sale, că a învăţat muzica bisericească datorită P.S. Sale Sofronie, Episcopul Huşilor, credem în ceea ce spune C. Erbiceanu până la un punct.

Căci, dacă Nectarie ieroschimonahul ar fi fost identic cu arhiereul Nectarie, ne-ar fi spus şi Badea Cireşanu şi C. Erbiceanu, şi ar fi vorbit ca despre un arhiereu, nu ca de un simplu ieromonah athonit.

Bănuim că ierodiaconul Nectarie Frimu, fiind un om mai luminat, deoarece traducea din greceşte, aranja, potrivea şi compunea chiar, s a bucurat de o stimă deosebită din partea episcopului Sofronie de Huşi (1851 1860), mai târziu mitropolit al Moldovei (Sofronie Miclescu, 1860 1865), şi datorită acestui fapt a fost hirotonit arhiereu onorific, fiindcă Istoria Bisericii Române nu ne arată să fi păstorit undeva acest Nectarie. Şi apoi faptul că nu apar amândoi în aceeaşi carte de cântări, iarăşi ne face să credem că sunt aceeaşi persoană.

Nicolae Iorga, referindu se la Legea de organizare a Bisericii Române, care s a alcătuit în timpul lui Al. I. Cuza, spune că abia la 1872 era gata. Conform acestei legi, sinodul trebuia să fie alcătuit „nu din episcopi in partibus, titulari ai eparhiilor pierdute de Ortodoxie în Asia Mică şi Siria, din clienţi băneşti ai Patriarhiei constantinopolitane, ci din arhierei de ţară, având titluri româneşti, fiecare după oraşul cel mai însemnat din eparhia pentru care era ales şi sfinţit” (Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti, Editura Ministerului Cultelor şi Instruţiunii Publice, Bucureşti, 1932, vol. II, ediţia a II a, p. 296).

Se poate deduce că şi Nectarie Frimu, devenit Nectarie Arhiereu Tripoleos era episcop în partibus, adică onorific, fără o eparhie românească, ci hirotonit în amintirea unei eparhii ortodoxe de Tripoli.

Prin asemănare şi păstrând proporţiile, se poate spune că o astfel de titulatură s a păstrat şi pentru Patriarhul României, adică locţiitor al scaunului Cezareii Capadociei, unde a păstorit Sf. Vasile Cel Mare, care a avut strânse legături duhovniceşti cu creştinii şi reprezentanţii lor din Sciţia Mică (Dobrogea).

Făcând abstracţie însă de persoane²⁸³ şi referindu ne la cântările păstrate de tradiţie ca fiind compoziţiile lui Nectarie de la Muntele Athos, observăm un anumit specific, un stil foarte interesant, nu extraordinar de psaltic, dar destul de apropiat, destul de accesibil şi chiar foarte îndrăgit de cântăreţi, mai ales de monahi.

Câteva formule specifice ne spun imediat că avem de a face cu un stil aparte. Unele cântări din Antologia tipărită la Neamţ şi la Iaşi sunt traduse din greceşte ceva mai servil decât cele contemporane lor, dar altele au fost aşa de bine potrivite, că se păstrează şi astăzi în uz, aproape în forma de atunci (de exemplu: Troparele deniilor pe scurt, Aliluia care le precede, Mărimurile, Uşile pocăinţii şi multe altele, pe care le găsim şi la D. Suceveanu, reluate mai târziu şi de I. Popescu Pasărea).

Manolache Zmeu s a născut pe la 1822, în Iaşi, unde a şi învăţat psaltichia la şcoala lui Gh. Paraschiade, fiind coleg cu D. Suceveanu, Nectarie Frimu şi alţii. Prin anul 1840, a fost trimis în Grecia, pentru perfecţionare în muzica psaltică. A funcţionat ca protopsalt la paraclisul domnesc din iaşi, la Uspenia din Botoşani şi ca profesor de psaltichie la şcoala din Botoşani, de la 1852 până la 1907, când moare. A compus multe cântări care au fost tipărite mai târziu în volumele fiului său, Ioan Zmeu.

Preotul Theodor V. Stupcanu s-a născut în martie 1861, în Basarabii Fălticenilor (comuna Preuţeşti, judeţul Suceava). A învăţat la Seminarul Veniamin şi la Conservatorul din Iaşi, aici avându-l profesor pe Gavriil Musicescu. După absolvire, a funcţionat ca profesor la gimnaziul din Vaslui, apoi la Seminarul şi chiar la Conservatorul la care învăţase şi el, la catedra de muzică orientală²⁸⁴. În 1929 s-a pensionat.

A tipărit ceva mai târziu Metodă pentru a învăţa psaltichia (Bucureşti, 1911), retipărită în 1932, şi Anastasimatar sau Cântările învierii pe cele 8 glasuri, întocmit conform programei pentru Seminarii, după notaţiunea psaltichiei, de Pr. Th. V. Stupcanu, maestru şi profesor de Muzică bisericească, la seminarul Veniamin din Iaşi, aprobat de Sfântul Sinod în 1916 şi tipărit la Bucureşti, 1926 (238 p.). A compus multe alte cântări rămase în manuscris sau tipărite prin colecţiile altor autori ca: polieleie, catavasii, doxologii, heruvice, chinonice etc.

În alcătuirea cântărilor sale, s-a orientat, în mare parte, după cele ale lui D. Suceveanu, completând ceea ce mai lipsea şi adăugând unii termeni de mişcare şi nuanţă împrumutaţi din muzica occidentală, pe care o învăţau acum şi elevii seminarişti, pentru a uşura studiul psaltichiei.

Gheorghe I. Dima-Iaşi, contemporan şi apropiat colaborator al lui Gavriil Musicescu în opera de transpunere pe note liniare a întregului repertoriu psaltic de strană, în 11 volume (broşuri), tipărite la Iaşi spre sfârşitul secolului al XIX lea, începând din 1883.

S-a născut, poate, în jurul anului 1840 (?). A fost protopsalt la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi, profesor la Conservator şi la Liceul naţional, bariton şi compozitor, între 1878-1913²⁸⁵.

În acest interval de timp, a compus destul de multe cântări psaltice, care, unele din ele, se păstrează într-un manuscris de 134 de pagini, descoperit de Pr. D. Bălaşa, la Biserica Sf. Ioan din Râmnicu Vâlcea. Manuscrisul cuprinde cele 11 stihiri ale Evangheliilor, patru axioane, polieleie, slujba Sf. Spiridon, catavasiile praznicelor împărăteşti, Lumină Lină pe cele opt glasuri ş.a.²⁸⁶. A fost coleg de Conservator cu Grigore I. Gheorghiu şi cu Gavriil Musicescu.

Nu ştim data exactă a săvârşirii sale din această viaţă, dar în tot cazul, după anul 1913²⁸⁷.

Grigore I. Gheorghiu, elev al lui D. Suceveanu, s a născut la 16 septembrie 1837, la Bârlad.

A învăţat psaltichia mai întâi la Bârlad cu preotul Gh. Ionescu de la Biserica domnească, apoi la Iaşi în şcoala de cântări bisericeşti, cu D. Suceveanu, între 1858 1860 şi la Conservatorul de aici, cu Pietro Mezetti ş.a., coleg cu G. Musicescu. În 1864 era cântăreţ la Mitropolia din Iaşi când l a sprijinit pe Musicescu să înfiinţeze corul mitropolitan, fiind tenor solist şi aproape 40 de ani (1864 1903) dirijor adjunct al acestui cor de prestigiu, iar din 1903, după moartea lui Musicescu, a fost dirijor prim până în 1905. Între 1869 1876, a îndeplinit şi funcţia de profesor de psaltichie la şcoala comunală de cântăreţi, între 1870 1890, la şcoala industrială din Iaşi, iar între 1873 1901, profesor de cântare bisericească şi ritual la Seminarul „Veniamin” din Iaşi. Nu are compoziţii de muzică, dar a colaborat cu G. Musicescu şi cu Gh. Dima la transpunerea celor 11 volume de cântări psaltice pe notaţia liniară.

A murit la 22 octombrie 1922, în vârstă de 85 de ani²⁸⁸.

Nicolae Barcan s a născut în satul Bârca Neamţ, la 1841, ca fiu al preotului Ioan Panaitescu, dar mai târziu a luat numele satului natal.

A învăţat psaltichia particular cu dascălul bisericii satului, Costache Gheorghiu, apoi cu Visarion, protopsaltul Episcopiei Romanului, iar între 1863 1868 la Seminarul din Socola, care era condus de Filaret Scriban.

În 1868, mitropolitul Calinic Miclescu l a trimis director şi profesor de psaltichie la şcoala de cântăreţi înfiinţată atunci la Piatra Neamţ, unde timp de doi ani, cât durau cursurile, se predau cântările lui Macarie.

Sigur că între timp el, ca mai toţi profesorii de psaltichie cu oarecare renume, şi a pus problema materialului didactic muzical, fiindcă tipriturile psaltice se epuizau repede şi apoi fiecare aplica metoda sa pe care o şi aşternea pe hârtie, pregătind o de tipar.

A murit la 9 iulie 1913, iar în memoria sa Societatea Cântăreţilor, constituită în acelaşi an, şi a luat numele acestui protopsalt²⁸⁹.

Mai târziu, un ucenic al său, „Dimitrie N. Pipa, prim cântăreţ al catedralei Sf. Episcopii a Huşilor, director şi profesor al şcoalei de cântăreţi şi profesor de muzică bisericească la Seminarul teologic din Huşi”, va tipări Micul Anastasimatar practic (167 p.), compus de Nicolae Barcan, „fost protopsalt al catedralei Sf. Ioan, director şi profesor la şcoala de muzică bisericească din oraşul Piatra Neamţ”, la Bucureşti, în anul 1922 (Tipografia Cărţilor Bisericeşti). Cartea era aprobată de Sf. Sinod încă din 1912, când autorul era în viaţă; dar survenind moartea a lăsat o netipărită. D. Pipa a cumpărat manuscrisul de la familia decedatului.

Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, al Bucovinei, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, a întreprins aceeaşi acţiune pe care cam în acelaşi timp o întreprindea şi Dimitrie Cunţan în Transilvania: notarea pe muzica occidentală a melodiilor bisericeşti în forma în care se păstrau la acea vreme în tradiţia orală, fiindcă notaţia psaltică nu se mai practica în aceste provincii româneşti, existând aici fiind o situaţie deosebită.

Astfel, mitropolitul Silvestru reuşeşte să noteze cântările celor opt glasuri şi să le tipărească la Viena în anul 1879, într o broşură intitulată: „Psaltichia română pe note liniare” (97 p.).

În acest context apare şi tendinţa în Moldova de a transcrie cântările bisericeşti de pe notaţia psaltică pe cea liniară pentru a se introduce sub această formă în Seminarii. Se cunosc discuţiile purtate atunci între G. Musicescu, colaboratorii şi sprijinitorii săi pe de o parte, printre care se numărau şi episcopul Melchisedec al Romanului şi mitropolitul Silvestru Morariu, şi între comisia sinodală însărcinată cu analizarea acestora, condusă de episcopul Nifon Nicolescu Ploieşteanu, ca raportor.

Se cunosc şi rezultatele: nu s a admis introducerea în Seminarii a cântărilor numai cu notaţia liniară, ceea ce l a determinat pe Musicescu să facă o întâmpinare pe două coloane cu obiecţiile comisiei Sf. Sinod şi cu răspunsul său (Iaşi, 1900). Dar rezultatul a rămas aşa cum a stabilit autoritatea bisericească.

Mihai Ursuleac s a născut la 6 noiembrie 1863, în satul Gogolina, din jud. Suceava. A făcut gimnaziul şi facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a avut profesor de muzică pe Isidor Vorobchievici, după absolvirea căreia mitropolitul Silvestru Morariu l a trimis pentru specializare la Conservatorul din Viena.

În 1890, mitropolitul l a hirotonit diacon şi l a numit profesor de psaltichie la Seminarul teologic şi la Şcoala de cântăreţi din Cernăuţi.

În 1902 a revizuit, corectat şi completat Psaltichia română a mitropolitului Silvestru, pe care la început a litografiat o pentru uzul elevilor şi apoi, definitivând o, a tipărit o în 1914 (238 p.). Aceasta cuprinde cântări aranjate pe 2 3 voci egale, după George Ionescu, Alex. Podoleanu. I. Cart, Isidor Vorobchievici şi alţii.

A murit la 25 mai 1928, la Cernăuţi²⁹⁰.

6. Secolul al XX lea
În Moldova, mai ales în prima jumătate a secolului al XX lea, se remarcă figurile câtorva protopsalţi de la care ne au rămas frumoase cântări, fie în manuscris, fie tipărite.

Ierodiaconul stavrofor Filotei Moroşanu Hanganu s a născut în 1876, în satul Fârtici, din comuna Hangu, judeţul Neamţ şi a murit la 10 martie 1951, în Mănăstirea Văratic, judeţul Neamţ.

Şcoala primară a absolvit o în comuna natală, iar gimnaziul la Piatra Neamţ, unde probabil a urmat şi Şcoala de cântăreţi la care preda psaltichia Nicolae Barcan. Şi a continuat studiile la Galaţi. Aici îşi va începe cariera muzicală, căci va fi numit profesor de muzică bisericească (probabil la Seminarul nou înfiinţat la 1908 sau mai bine zis mutat aici de la Ismail) şi protopsalt la Episcopie. Mai târziu îl vom întâlni la strana bisericii „Precista” din Roman. Între 1900 1903 urmase şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.

Nu ştim precis anul în care îşi va depune votul monahal la mănăstirea Neamţu, unde va activa o vreme ca protopsalt, dar ştim că, în 1918, deci după primul război mondial, se stabileşte la mănăstirea Văratec.

Aici, va organiza un cor format din 47 de maici, instruindu-l, mai întâi, în executarea melodiilor tradiţionale psaltice, pe care el însuşi încerca să le armonizeze pentru 2-3 voci egale. Corul acesta a fost condus de el până în 1923. Tot aici a organizat şi o şcoală monahală, profilată pe muzica psaltică. La Văratec, spun maicile în vârstă care l-au cunoscut sau măcar au auzit de el, părintele Filotei îndeplinea şi funcţia de „doftor”, căci el se pricepea, ca nimeni altul, în folosirea şi efectul plantelor medicinale²⁹¹.

A compus mai multe cântări pe notaţie psaltică, printre care o Liturghie²⁹², pe care a armonizat-o pentru trei voci egale. A compus cântarea Lumină Lină, pe glasul 2, 5 şi 8. Varianta pe glasul 8 s-a impus în toată Biserica Ortodoxă Română, fiind armonizată pentru cor mixt de Ion Croitoru, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu, iar pentru cor bărbătesc de Nicu Moldoveanu²⁹³.

A mai compus: Prochimenele Postului Mare, Fericit bărbatul, pe glasul 8, Robii Domnului, pe glasul 5 şi 3, Binecuvântările Învierii, pe glasul 5, Catavasiile la Naşterea Domnului, pe glasul 1, Catavasiile Întâmpinării Domnului, pe glasul 3, care nu par a fi o creaţie originală, ci mai degrabă o prelucrare a melodiei tradiţionale.

A mai compus o doxologie, pe glasul 1, svetilna Întâmpinării, pe glasul 3, Învierea Ta, Hristoase, pe glasul 8, Slava de la vecernia scoaterii Sfântului Epitaf din Vinerea Mare, pe glasul 1, svetilna de la Adormirea Maicii Domnului, pe glasul 3, Împărate ceresc, pe glasul 8, De Te-ai şi pogorât în mormânt, pe glasul 8, Hristos a înviat, pe glasul 2, Sfinte Dumnezeule, pe glasul 8, De tine se bucură, pe glasul 5, Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, Fecioara astăzi şi multe altele.

În afară de aceste „faceri” personale, a mai notat unele cântări din folclorul nostru: Cântarea Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi în surghiun, pe glasul 5, Cântarea călugărului, pe glasul 5, Luna doarme amoroasă, pe glasul 3, Lume, lume, pe glasul 5, Foaie verde ca lipanu, pe glasul 5.

Prin tot ceea ce a creat Filotei Moroşanu, dar, mai ales, prin Lumină lină se înscrie printre figurile de muzicieni de la sfârşitul veacului al XIX lea şi prima jumătate a secolului al XX lea, care au păstrat şi au îmbogăţit cântarea noastră bisericească tradiţională.