Istoria muzicii bisericeşti la români

Opera muzicală

1. Colecţiuni de cântări bisericeşti, Tipografia Nifon Mitropolitul, Bucureşti, 1860 (90 p.) „în care unele compuse, traduse, altele culese şi prelucrate de Ştefanache Popescu profesor de muzică bisericească”.

Este închinată „Respectabilului Arhimandrit Părintelui Ierom. Egumenul Sfintei Monastiri Bistriţa”, care a contribuit la tipărirea ei.

Cartea cuprinde cântări de la utrenie şi liturghie, unele compuse sau traduse de el, altele de Iosif Naniescu, protosinghelul Varlaam, Christodor Gheorghiu şi alţii.

2. 
   Prohodul Domnului..., Bucureşti, 1862.
   
3. 
   Manual de muzică bisericească, Tipografia Toma Teodorescu, Bucureşti, 1875 (70 p.). „Cuprinzând doxologii originale după cele opt glasuri parte din serviciul divin, al Sfinţilor Trei Ierarhi, patronii Seminariilor, lucrate de Ştefanache Popescu, profesor la Seminarul Central din Bucureşti”.
   
4. 
   Anastasimatarul practico-teoretic prescurtat, retipărit de I. Popescu-Pasărea, în 1931.
   
5. 
   Carte cu diferite imne şcolare, tipărită de I. Popescu-Pasărea în 1900 şi alte cântări separate: catavasii, polieleie, axioane, slave etc.¹⁴¹, tipărite în cartea de mu­zică a lui Nifon Ploieşteanul (Bucureşti, 1902), în revistele: „Biserica Ortodoxă Ro­mână”, „Cultura” şi altele.
   

Stilul cântărilor compuse de Ştefanache Popescu este cel tradiţional al înaintaşilor săi: Macarie şi Anton Pann. El culege, selecţionează şi stilizează oarecum cântările mai scurte, ferindu-se de cele prea larg ornamentate, şi tendinţa aceasta se va impune.

Ştefanache Popescu rămâne cunoscut şi pentru faptul că introduce în muzica bisericească tactul îndoit, un fel de alla breve din muzica occidentală, luând ca bază, cronos-protos optimea. Iată cum explica el însuşi acest termen la începutul Colecţiunilor de cântări bisericeşti (Bucureşti, 1860), în Reguli asupra tactului irmologicu: Tactul obişnuit T. Tactul îndoit T, deci Τ cu gorgon deasupra, având în coadă doi apli aşezaţi vertical.

„Cântarea tactului obişnuit, precum este cunoscut, se lucrează astfel: adică, în­tr-o lovire de mână se ia un caracter (o notă)... iar în cântarea tactului îndoit se iau două caractere într-o lovire, adică tot lucrarea tactului obişnuit; deosebirea însă este că în acest tactu ce se zice îndoit, într-o lovire de mână se iau două carac­tere: cel dintâi caracter se ia când mâna este în josu şi cel de al doilea caracter la ridicarea mâinii, ca şi cum al doilea caracter ar avea gorgon”. Se ştie că n a avut sorţi de izbândă.
PROTOSINGHELUL VARLAAM BARANCESCU s a născut la 28 ianuarie 1808, la Cotingeni Hotin. A fost tuns în monahism în 1836, la mănăstirea Sinaia. Nu este exclus ca să fi învăţat psaltichia chiar cu Macarie Ieromonahul, când se pare că acesta fusese chemat, prin anul 1833¹⁴², să predea la şcoala de psaltichie de la Buzău, con­dusă atunci de un ucenic al său, Matache Cântăreţu. Unii spun că ar fi exclus să se creadă aceasta, întrucât nu există documente în sensul acesta¹⁴³.

Legătura lui Varlaam cu Buzăul este însă un fapt incontestabil. Probabil că a urmat şi cursurile Seminarului de aici, înfiinţat în 1836, împreună cu prietenul său, ierodiaconul Iosif Naniescu, care venise la Buzău în 1835.

Între 1839 şi 1849 sau chiar 1851 a funcţionat ca protopsalt la biserica Sf. Nicolae din Scheii-Braşovului, unde cântase în câteva rânduri şi Anton Pann. În 1839 1-a avut elev la Braşov pe George Ucenescu, iar în anii 1846—1848 îl găsim în listele abonaţilor la cărţile lui Anton Pann¹⁴⁴.

Fire nestatornică, Varlaam se perindă şi pe la alte mănăstiri. Între 1851—1853 îl găsim din nou la Buzău, unde episcopul Filotei îl hiroteseşte protosinghel. Prin 1855 se află la mănăstirea Neamţ, căci domnitorul Grigore Alexandru Ghika 1-a numit acum confesor al închisorii „Castelul” din Târgu-Ocna şi un fel de inspector peste ceilalţi confesori ai închisorilor din Moldova, care aveau misiunea de a reeduca pe cei condamnaţi în aşa fel încât să poată fi redaţi societăţii, întregi.

Prin anul 1857 se găsea la mănăstirea Bogdana, ca apoi să se retragă la mănăstirea Ciolanu-Buzău, unde a murit în 1894¹⁴⁵.

Anul revoluţiei de la 1848 l-a găsit la Braşov şi n-a ezitat să fie alături de ceilalţi luminaţi revoluţionari, el fiind chiar autorul unui manifest cu un conţinut politico revoluţionar înflăcărat, pe un fond teologic abil¹⁴⁶. După înăbuşirea Revoluţiei, Departamentul Trebilor din Lăuntru cerea să fie găsit de urgenţă Varlaam ieromonahul şi predat. Şi, într adevăr, a fost găsit şi predat, dar scăpând, prin eliberare provizorie, a fugit în Transilvania, împreună cu arhimandritul Ghenadie Pârvulescu¹⁴⁷.

În anul 1849, mitropolitul Transilvaniei Andrei Şaguna, făcând o vizită la comunitatea ortodoxă din Scheii Braşovului, a dispus înlocuirea celor doi protopsalţi Varlaam şi Dometian, cu metania la mânăstirea Sinaia, ceea ce a produs nemulţumirea unei părţi dintre credincioşii din Schei.

Aflând cum stau lucrurile, mitropolitul va adresa de la Viena, în 1850, o scrisoare către comitetul sau epitropia acestei biserici, recomandând „să scoată pe zişii cântăreţi din posturile lor, cu a căror cântare eu n am fost mulţumit… şi să fie reprezentanţii cu ochii mai privighetori asupra acestora, căci despre purtarea lor morală se auzeau multe veşti urâte”.

Până la urmă, comunitatea a respectat dorinţa mitropolitului şi i a înlocuit pe cei doi cu Mihail Popescu şi Constantin Trandafirescu, „amândoi din Bucureşti, psalţi şi cu glas şi meşteşug bun”¹⁴⁸.

Stăm şi ne întrebăm, ce veşti urâte auzise mitropolitul despre purtarea morală, mai ales a lui Varlaam Barancescu de la Sinaia, căci despre el este vorba? Nu cumva motivul era că Varlaam se alăturase celor din Guvernul Provizoriu, contribuind chiar la redactarea Proclamaţiei, cum se vede din nota 142? Ne mai întrebăm: de ce mitropolitul nu era mulţumit de cântarea acestora şi mai ales a lui Varlaam şi de ce reprezentanţii sau autorităţile comunităţii din Schei trebuia să fie cu ochii mai privighetori asupra acestor cântăreţi?