Istoria Romei

Eugen Cizek

Acesta putea fi fost consul, în provinciile cele mai importante, unde se aflau forţe militare masive, sau fost pretor, acolo unde staţionau trupe mai puţine. Foşti consuli au fost legaţi în Dalmaţia, Moesia, Pannonia, Siria şi Hispania Tarraconensis. Legatul era numit de principe, depindea numai de acesta şi dispunea de puterea civilă şi militară supremă, în provincia guvernată de el. Alături de legat, un procurator ecvestru dirija serviciile financiare.

Un aparat funcţionăresc adecvat asista competenţele lor. în provincii imperiale mai puţin însemnate, ca de pildă în Sardinia, Rhetia, Noricum, zona alpină, guvernarea era exercitată numai de un procurator ori de un prefect. încât începe să se dezvolte funcţionarismul imperial. Este adevărat că şi sub Republică, mai cu seamă spre sfârşitul ei, funcţionari diverşi, relativ puţini la număr, scribi (care erau şi contabili), aprozi, arpentori, pristavi, cetăţeni romani, chiar dacă uneori liberţi, exercitaseră o influenţă notabilă asupra gestionării vieţii publice. în contrast cu amatorismul şi mandatul limitat în timp al magistraţilor, aceşti funcţionari beneficiaseră de posturi de lungă durată şi de un adevărat profesionalism. Atât funcţionarii Republicii, cât şi cei ai Imperiului erau salarizaţi. Spre deosebire de magistraţi. Retribuţia unui procurator oscila între 60.000 şi 200.000 de sesterţi.

Dar opera administrativă a lui August conotează un anumit curaj şi o reală creativitate. Au fost remodelate vechile structuri demografice republicane. Vechiul cens republican obliga cetăţenii să producă o dată la cinci ani o declaraţie verbală în faţa censorilor. Ceea ce îi obliga pe cei din provincii să călătorească la Roma. De aceea August a implantat un nou sistem de recensământ, extins la provincii şi care se efectua local. Italia şi Gallia cisalpină formează un ansamblu unitar, unde nu se percepea impozitul direct, tributum, plătit de provinciali. Se asigura Italiei un statut preeminent în Imperiu, dar, în vederea ameliorării gestionării ei, au fost stabilite unsprezece diviziuni numerotate, care nu constituiau succedanee de provincie, ci nişte cadre menite să faciliteze operaţii de recensământ şi de votare. Dezvoltarea oraşelor a fost subvenţionată. Roma însăşi a fost divizată în patrusprezece regiuni, regiones, şi în cartiere, uici. Unele regiuni erau gestionate de către magistraţi anuali, pretori, tribuni ai plebei sau edili traşi la sorţi. Au luat fiinţă 265 de cartiere. Fiecare cartier, uicus, era condus de „cârmuitori", uicemagistri, adesea liberţi, aleşi de locuitori. Un asemenea cartier îngloba o răspântie şi străzile care dădeau spre ea (Suet., Aug., 30, 1).

Gestionarea Imperiului se întemeia pe însănătoşirea şi diversificarea finanţelor publice. Taxele erau numeroase. Impozitul direct nu se percepea decât în provincii, neîndoielnic cu excepţia cetăţilor ce dobândiseră „dreptul italic", ius Italicum. Pe lângă vămi (25% la frontierele Imperiului, 2% la cele ale provinciilor) existau alte impozite indirecte: pe eliberări de sclavi (5%), pe moşteniri (tot 5%), creat pentru cetăţenii romani de August însuşi. Se adăugau taxele pe transhumantă, pe vânzări la licitaţii (1 %) etc. Relevant este faptul că toate aceste impozite alimentau mai multe visterii: fireşte, August controlează „trezoreria lui Saturn" (adică „a poporului roman"), aerarium Saturni sau aerarium populi romani, ale cărui venituri scad necontenit. Deşi August afirmă că a susţinut, prin sume vărsate de el, acest aerarium (Mort. Ane, 17). Această trezorerie străveche era alimentată de veniturile provinciilor senatoriale, de taxele percepute la Roma şi în Italia, având ca scop acoperirea cheltuielilor necesitate de administrarea zonei respective. Cheltuielile impuse de gestionarea provinciilor şi de retribuirea funcţionarilor principelui reveneau visteriei menţionate în fraza următoare. Căci, în „secolul lui August" ia fiinţă şi fiscul, fiscus, hrănit de diverse venituri, prin excelenţă provenite din provinciile imperiale,

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

257

din tributul achitat de statele vasale, însă şi din bunurile personale ale principelui, ulterior dirijate într-o trezorerie specifică. Fiscul era menit să devină principala trezorerie a Imperiului. Prăzile rezultate din cuceriri, ofrandele aduse de oraşele Imperiului alimentau necontenit fiscul, în sfârşit, taxele pe moşteniri şi pe vânzări alimentau o a treia visterie importantă, „trezoreria militară", aerarium militare, care finanţa armata. Veniturile normale ale statului, spre sfârşitul Principatului augusteic, se ridicau la aproximativ 100.000.000 de denari.

Justiţia este de asemenea supusă controlului discret, însă constrângător, al principelui. Subsistă juriile permanente, quaestiones perpetuae, prezidate de pretori ori de foşti edili. August creează şi o curte judiciară suplimentară, sortită a decide în crimele legate de adulter. Juraţii provin din rândurile a trei mii de cavaleri. Principele poate graţia condamnaţii. După anul-cheie 23 î.C, se dezvoltă noi curţi de justiţie. Senatul, prezidat de consuli, judecă în procesele care privesc membrii săi. Sub August sau sub Tiberiu principii prezidează un tribunal, înconjuraţi de consiliul lor. Prefectul Oraşului dispune de o putere judiciară, în procese criminale, la Roma şi în împrejurimile ei. Desigur, această putere priveşte procesele prevăzute cu pedepse capitale îndreptate împotriva peregrinilor, sclavilor, liberţilor săraci şi cetăţenilor modeşti. Pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu exilul, în cazul ordinului senatorial şi al celui ecvestru. Cetăţenii romani pot fi judecaţi departe de Roma. Cum am reliefat mai sus, apelul adresat poporului, în materie de condamnare capitală, a fost înlocuit de apelul la decizia principelui. în ce priveşte dreptul civil, justiţia este foarte diversificată. Dar apelul revine deciziei senatului, prezidat de consuli, sau principelui.