Istoria Romei

Eugen Cizek

nată de cezar. Librarii care o copiaseră au fost crucificaţi (Suet., Dom., 10, 2). Sunt exilaţi Iunius Mauricus, fratele lui Arulenus Rusticus, Fannia, fiica lui Thrasea, şi Gratilla, soţia aceluiaşi Arulenus Rusticus. De fapt, Domiţian întâmpina o rezistenţă mai organizată decât precursorii săi, în mediile intelectuale, ale acelor doctores, consilierii spirituali ai capilor opoziţiei. Ei sunt, cu rare excepţii, relegaţi din Roma, în 93 d.C, şi ulterior din întreaga Italie (Plin., Ep., 1, 5; 3, 11; 7, 19, 6; 9,13, 2; Tac, Agr., 2; 45; Gell., 15,11,4-5; Philstr., V. Ap., 7,11; DC, 67, 12-l3). Printre surghiuniţi se număra şi filosoful stoic Epictet. Delaţiunea politică făcea ravagii teribile. Printre delatori se înscriau şi senatori ori filosofi, precum stoicul Seras, poate atras de doctrina monarhiei sacralizate (DC, 68, 1). Tacit va deplânge exilarea „profesorilor de înţelepciune" - în text sapi-entiae professoribus -, faptul că nimeni nu mai cuteza să vorbească, din pricina proliferării spionajului, şi va spune că, precum strămoşii au văzut apogeul libertăţii, în ultimii ani ai lui Domiţian s-a ajuns la culmea servitudinii (Tac, Agr., 2, 2-4). Sunt reprimaţi adepţii mozaismului şi ai creştinismului. Deoarece ei reprobau teocraţia imperială, despotismul sacralizat, gestionarea exigentă, prea meticuloasă, a Imperiului. în 95 d.C, este executat, sub acuzaţia de impietate, de „moravuri iudaice", Flavius Clemens, vărul împăratului şi tatăl a doi fii, eventual moştenitori desemnaţi ai lui Domiţian. Soţia acestuia, Flavia Domitilla, este exilată (Suet., Dom., 12, 5-6; DC, 67, 14; Hier., Chron. Abr., p. 192, CCXVIII, Olymp., an. XIV, 94; Oros., Hist., 7, 10, l-6; Malalas, Chron., 10, 140; Jord., Rom., 265). Erau oare cei doi adepţi ai creştinismului? în orice caz, tot în 95 d.C, este lichidat şi Epaphroditus, libertul lui Nero.

Concomitent, Domiţian a practicat o strategie urbanistică şi populistă fastuoasă, sortită să-i atragă simpatia plebei, căreia i s-au asigurat distribuţiile frumentare şi jocuri somptuoase. In dispreţul calculelor normale, în 88 d.C, principele a organizat jocuri seculare, în cinstea vârstei de aur, care ar fi fost restaurată de Flavieni. Basoreliefuri descoperite în aşa-numitul palat al cancelariei ilustrează ideologia oficială teocratică. Sunt figurate „sosirea", aduentus, sau „plecarea", profectio, a lui Vespasian, în 70 d.C, şi a lui Domiţian însuşi, în 83, în prezenţa pretorienilor, însă şi a unui „geniu" al poporului, genius populi, şi al altuia, al senatului, genius Senatus. A fost consacrat un templu ginţii Flavia, care avea ca patroni pe Iupiter Capitolinul şi pe Minerva; a fost ridicat Arcul lui Titus, s-a clădit un nou palat imperial, domus Flauia, şi s-a început construirea unui nou for. S-a ameliorat infrastructura rutieră a Imperiului, s-au refăcut biblioteci, inclusiv cea de la Alexandria (Aur., Vict., Epit., 11,4), s-a promovat mecenatul şi s-au organizat întreceri anuale între poeţi, oratori şi gladiatori (DC, 67, 1).

Palatul imperial, anturajul lui Domiţian, înspăimântate de represiuni, nu au avut totuşi altă soluţie decât să-l elimine pe împărat. Complotul final era favorizat şi de faptul că Domiţian îşi masacrase propria familie şi nu mai avea urmaşi de sex masculin. Curtenii conspiratori erau activ susţinuţi de senat. Anumite surse literare antice afirmă chiar că Domiţian a fost lichidat de senat (Suet., Dom., 15-l6; DC, 67, 16; Malalas, Chron., 10, 346). De fapt s-a alcătuit o coalizare a senatorilor opozifionişti, a curtenilor înspăimântaţi şi excedaţi de cezarita lui Domiţian, a prefecţilor pretoriului, fără de care lichidarea fizică a împăratului ar fi putut provoca reacţia violentă a trupelor din Roma. Conjuraţii s-au înţeles şi asupra persoanei succesorului, ca să evite reiterarea evenimentelor din 41 şi mai a!es din 68-69 d.C. Şi-au asigurat şi complicitatea soţiei cezarului, Domitia Longina, fiica lui Domitius Corbulo. Domiţian o iubea cu pasiune, însă raporturile dintre soţi fuseseră furtunoase. I se acordase titlul de Augusta, dar Domiţian o repudiase,

Iulio Claodienii şi Flavienii

331

pentru ca ulterior s-o reia în căsătorie (Suet., Dom., 3, 2). Conspiratorii pregătiseră lovitura de palat şi pe plan propagandistic, difuzând zvonuri cu privire la presagii de moarte violentă a împăratului. Domiţian a fost ucis în ziua de 18 septembrie 96 d.C, în palat. Şambelanul Parthenius a constituit forţa motrice a complotului. Dar l-au omorât libertul Stephanus, ajutat de şambelanii, cubicularii, Parthenius şi Sigerius, de Entellus, secretar a libellis, şi de alţi liberţi (Plin., Pan., 92,4; Suet, Dorn., 16-l7; Philstr., V. Ap., 8, 25; DC, 67, 14-l8; Aur. Vict, Caes., 11, 4-l3; Eutr, 7, 15; 8, 1; Hier., Chron. Abr., p. 102, CCXVIII Olymp., an. XVI, 96; Oros., Hist., 7, 10, 7; Jord., Rom., 265, dar şi C.I.L., 6, 472 = I.L.S., 274). Lichidarea lui Domiţian a provocat o explozie de bucurie în rândurile senatorilor, care s-au năpustit să distrugă cu securile statuile principelui. Au hotărât martelarea numelui cezarului ucis de pe inscripţii şi damnarea memoriei lui (Suet, Dom., 23, 2; Plin., Pan., 49; Philstr., V. Ap., 8, 26). Cavalerii s-au înclinat într-o tăcere echivocă în faţa faptului împlinit. Pretorienii au suportat greu uciderea împăratului, au reclamat apoteozarea lui şi au fost dificil calmaţi - şi doar pentru moment -de comandanţii lor. Plebea a manifestat indiferenţă (Suet, Dom., 23, 1).

Conjuraţii hotărâseră încredinţarea Imperiului bătrânului senator Cacceius Nerva. Au fost luate în calcul două elemente: faptul că el nu avea copii, întrucât senatorilor le repugna acum ereditatea de facto a Principatului, şi că era înrudit cu Iulio-Claudienii, care suscitau încă nostalgii. De altfel, Nerva slujise cu fidelitate pe Nero şi participase la reprimarea conspiraţiei lui Piso. Fusese chiar recompensat pentru sprijinul acordat atunci represiunii. Sursele literare, care s-au străduit să elogieze memoria lui Nerva, au evitat cu grijă - inclusiv Tacit - să precizeze în ce a rezidat în mod concret participarea -desigur, stingheritoare pentru ele - a lui Nerva, pretor la acea vreme, la reprimările întreprinse de Nero. „Clasa politică" romană, comandanţii militari recrutaţi de altfel din rândurile sale, notabilii provinciali nu erau pregătiţi să accepte nu numai autocraţia elenistică, înzestrată cu tentă artistică a lui Nero, dar şi autoritarismul sacralizat, simplificarea structurilor politice, tranziţia spre un fel de Dominat, implantate de Domiţian. Prodigalităţile împăratului ucis, represiunile crude, exasperaseră opinia publică .